Bufff…zdraaang! Geamurile glasvandului zdrăngăniră periculos, gata să se spargă. De cînd s-a mutat cu mine, Violeta violentează ușile, geamurile, sertarele din bucătărie sau aripile de lemn ale dulapurilor. Cînd o vezi cît este de mică și de fragilă, nu bănuiești că poate mînui, cu atîta forță dezlănțuită, obiectele. Calcă prin casă ca o furtună, podelele scîrțîie sub călcîiele ei, mobilele se clatină nesigure, iar pereții se feresc sfioși din calea ei. Îmi plac femeile mignone,pline de temperament, eu am un metru optzeci și cinci și optzeci de kilograme, dar prefer să-și manifeste tubulența în pat, nu să trîntească lucrurile și să bubuie toată ziua prin casă.
Înainte Violetei o aveam pe Doina, care mă exaspera cu placiditatea ei. Era frumoasă, blondă și planturoasă, avea un chip de un oval perfect, angelic, dar cu o expresie tîmpă, resemnată, întipărită în ochii bleu-gri. Pe vremea aceea încercam să cînt la chitară, dar prezența ei nu mă inspira deloc. Stătea și mă asculta ca o surdă, îmi zdreleam degetele pe corzile tari și ea tăcea. Nu eram un virtuoz, nu cîntam ca Santana ori ca Andrés Segovia, dar nu surprindeam nicio reacție pe fața ei atunci cînd îmi ieșea o linie melodică sau vreo serie de acorduri dificile, iar în ochii ei terni nu lucea nici o fărîmă de entuziasm pentru strădaniile mele.
Am renunțat la chitară și am părăsit-o. Cînd am anunțat-o că nu mai vreau să locuim împreună și-a făcut în liniște bagajele și a plecat spunînd: “Nu cîntai bine deloc! Nu pui suflet în nimic din ceea ce faci!”
Cine și-a găsit să mă judece? O plantă, care nu citise în viața ei un roman și care toată după-amiaza stătea în fața televizorului.
După Doina, am cunoscut-o pe Flory. Flory era vulgară, brunetă, cu buze cărnoase, răsfrînte, cu urme de acnee pe tenu-i gălbui, unsuros, dar avea un trup desăvîrșit. Am cunoscut-o la o ședință de nud, mă apucasem între timp de sculptură și am fost pe loc cucerit de formele ei perfecte. Sub pielea lucioasă și netedă mușchii se reliefau onctuoși, dar supli în același timp, iar curbura șoldurile și linia suplă a sînilor rotunzi ar fi făcut-o să pălească de invidie chiar pe Venus din Milo.
N-am stat pe gînduri, cînd îmi place o femeie, o asaltez imediat. După două întîlniri s-a dezbrăcat. Ca să-mi pozeze, dar după ce am frămîntat lutul lipicos vreo jumătate de oră, am ajuns amîndoi în pat, bucurîndu-mă din plin de lascivitatea cărnii ei sculpturale, modelîndu-i sînii cu degetele murdare de argilă.
S-a mutat la mine și vreme de un an lucrurile păreau să meargă bine. Nu era o gospodină desăvîrșită, fiind cam îngălată în bucătărie, dar avea grijă de mine, îmi spăla rufele, făcea curat și găseam întotdeauna cînd veneam acasă o farfurie cu mîncare caldă. Pe deasupra, aveam la îndemînă un model excelent, pe gratis. Munceam cu spor, îmi petreceam mult timp în atelierul de modelaj și am realizat în acea perioadă o serie de nuduri culcate, remarcate de mentorul meu, un sculptor cunoscut în urbe. Au fost expuse la o expoziție colectivă a studenților de la Belle-Arte și încercam să găsesc niște meseriași pricepuți care să toarne cópiile în bronz.
Problemele dintre noi au început pentru că Flory era nemaipomenit de geloasă. Prin ateliere se perindau tot felul de femei, iar sălile de expoziție, pe care le frecventam cu asuduitate în vremea aceea, erau pline de duduițe și jupînese exaltate care mișunau în căutarea unui maestru asupra căruia să-și reverse admirația sau farmecele. Majoritatea femeilor suferă de gelozie, dar de la bănuieli vagi și posesivitate excesivă, a mea a trecut la o hărțuiala oarbă, fără motiv. Nu puteam să ies niciodată singur seara, îmi suspecta toate întîlnirile și mă urmărea peste tot ca o umbră de harpie nesătulă. Pe deasupra începuse să se îndoape ca o disperată cu dulciuri, iar frumoasele curbe ale trupului ei sculptural se-ngreunară de grăsime, sînii tari i se moleșiră ca niște pere fleșcăite, iar fața i se umplu de o constelație de coșuri unsuroase și de puncte negre.
Puteam să o înșel cu alta, chiar sub ochii ei, ca să se învețe minte, ocaziile nu mă ocoleau, dar n-am făcut-o, i-am fost fidel tot timpul cît am fost împreună. Paradoxal e că inițiativa despărțirii a avut-o ea, pe neașteptate, în urma unei scene care a adunat vecinii la ușă.
Pregătise, în seara aceea o surpriză, trecuse exact un an de cînd ne cunoscusem, o cină romantică încununată cu un desert după care se topea: un tort de ciocolată cu alune glasate. Eu întîrziasem, prins într-o discuție despre tehnicile de polizare a statuilor din bronz și pe deasupra uitasem să-i cumpăr un cadou, ceva acolo, ori măcar o floare.
Cînd am intrat m-a măsurat cu o privire acră, plină de neîncredere:
„Unde ai fost? Miroși a cîrciumă și a fum de țigare!”
Am încercat să parez cu o glumă, dar ea s-a inflamat brusc:
„Bine că nu miros a parfum de damă!”
„Unde ai fost pînă la ora asta?”
„ În atelier, cu niște amici...dacă aș fi fost la femei te-aș fi anunțat la telefon!”
„ Ești un curvar netrebnic, a zbierat ca scoasă din minți, nu mai pot să trăiesc cu un obsedat, nu mai pot să te iubesc!”
O urmăream cu un zîmbet sarcastic în colțul buzelor:
„ Hai, te rog, fără vorbe mari, tu nu iubești decît eclerurile cu frișcă și amandinele!”
A început să plîngă cu furie, ultima armă a femeilor înșelate, atît că eu nu o înșelasem niciodată, și mi-a aruncat printre urlete:
„ Te părăsesc... să știi că te părăsesc, netrebnicule...plec definitiv!”
„ Foarte bine, am spus, să-ți chem un taxi?”
Așa a ieșit Flory, modelul perfect ca o veneră calipygos, din viața mea: între o criză de nervi și un tort de ciocolată. M-a părăsit, iar eu m-am lăsat de sculptură. Fiindcă seara mă sugruma singurătatea, am început să colind cîrciumile și să beau peste măsură. Nu era decît un paleativ, n-am reușit să mă afund complet în viciul alcoolului, chiar și atunci cînd nu mai îmi simțeam picioarele și lumea se învîrtea ca un carusel de chipuri rînjite în juru-mi, rămîneam lucid. Nici beția simțurilor, nici fericirea inconștientă a bețivului nu se pot compara cu extazul creației. Momentele în care din mîinile mele țîșnesc note, forme sau culori sunt unice, inimitabile.
Ca să nu stau fără să fac nimic, mi-am cumpărat un Kodak și am început să fotografiez tot ceea ce îmi cădea sub priviri: fațadele mucegăite ale clădirilor vechi, copacii proiectați caligrafic pe albul zăpezii, bălțile pline de mătasea-broaștei reflectînd o lună cadaverică, nori și porumbei, dar mai ales chipuri: fețele umflate ale bețivilor, privirile triste ale cerșetorilor, profilul năruit al curvelor sau inocența perversă a nimfetelor din licee. Eram mereu în căutarea unor unghiuri și a unor fizionomii aparte. Colindam gările, stațile de tramvai, cafenelele, piețele sau bulevardele în ore de vîrf, doar pentru a surprinde un gest, rotunjimea unei bărbii sau licărirea unui zîmbet. Așa am cunoscut-o pe Violeta.
Pentru că nu mi se dăduse acordul să fotografiez la un ospiciu, mi-a venit ideea să fac poze într-o pușcărie. Ea era acolo închisă pentru trafic de influență, un caz banal în care căzuse ca musca în lapte, în urma unui denunț și a unui flagrant puse la cale de un coleg din barou.
Comandantul penitenciarului, un tip uimitor de flexibil în opinii, mi-a permis să-mi aduc camera și să fac portrete peste tot: în celule, în sala de mese, în curte și chiar în aripa destinată deținutelor.
M-a atras imediat privirea ei plină de energie și încrîncenare, deloc tristă sau resemnată, așa cum sunt în general privirile celor care eșuează acolo. Ochii întunecați, cu iriși sclipind verde-intens ca și mușchiul pădurii, cuta aspră dintre sprîncenele negre, arcuite sfidător păreau să spună: „ Voi scăpa eu de aici și am să-mi reiau viața de la capăt!”
I-am făcut zeci de fotografii acolo, celelalte deținute șușoteau geloase ori de cîte ori veneam la vorbitor cu aparatul pe umăr: „Prințeso, ți-a venit fotograful...pe cînd o poză în rochie de mireasă?”
În dimineața în care s-a eliberat, o așteptam la poarta închisorii cu un snop de gladiole sîngerii, între care răsărea doar una albă, ca o fragilă promisiune a purității.
Era august, străzile încinse de caniculă erau pustii, lumea fugise departe de zidurile de beton încinse, de dogoarea asfixiantă a asfaltului. Fără să se jeneze de ocheadele gardianului, m-a îmbrățișat ca pe un vechi amant. Buzele ei erau fierbinți și uscate ca răsuflarea violentă a simunului.
„ Unde mergem”, am întrebat-o, deschizîndu-i portiera taxiului.
„ La tine, bineînțeles...” mi-a spus ea, arătîndu-i golănește degetul al treilea ridicat curiosului în uniformă bleu din gheretă.
De atunci au trecut trei ani. Am aruncat Kodakul în fundul unui sertar și m-am apucat de pictură.
Desenez de la vîrsta de trei-patru ani, de fapt nu m-am oprit niciodată din desenat, în timpul liceului caietele mele erau pline de caricaturile, colegilor și ale profesorilor, desenez uneori și în timp ce-mi sorb cafeaua sau supa. Pe parcursul celor doi ani de medicină, creionul m-a ajutat ca un bisturiu. În vreme ce novicii se chinuiau să rețină în timpul disecțiilor, poziția sau structura unui organ, eu aruncam repede pe coală, linii, hașuri și contururi edificatoare. Îmi cîștigam banii de buzunar, desenînd planșe anatomice pentru colegi și ajunsesem la dexteritatea de a copia, în 2-3 ore, toate portretele divelor dintr-o revistă pentru cinefili. În timpul vacanțelor la mare stăteam după-amiaza pe faleză și găseam întotdeauna destui turiști care să-mi cumpere portretele schițate fugar în cărbune.
Acum însă eram sătul de figuri, îmi era foame de culoare și am început să studiez serios. Mi-am cumpărat albume, pensule și culori de ulei. Mi-am instalat șevaletul într-un colț al camerei de zi și pictam pînă tîrziu în noapte. La început Violeta n-a avut nimic împotriva noii mele preocupări, îi făcusem, doar ei, un portret izbitor de viu, pe care l-am înrămat și l-am atîrnat în dormitor. Orice femeie e flatată cînd i se face un portret, mai ales dacă o întinerește, iar eu pusesem multă pasiune în culorile care-i reliefau trăsăturile fine ale feței. Cînd am trecut la pînze tot mai mari, a început să strîmbe din nas, ba că aș cheltui prea mulți bani pe culori, e drept, vopsele sunt destul de costisitoare, ba că-n sufragerie miroase mereu a terebentină și a ulei de in, așa că am dărîmat un perete dintre debara și hol și am încropit acolo un spațiu în care să pot lucra. Puteam să-mi instalez pînzele și-n bucătărie, fiindcă Violeta nu gătește, în weekend ieșim la un restaurant, iar peste săptămînă ne hrănim cu mezeluri și mîncăruri de la fast-food.
După ce și-a reluat licența de practică, m-a ușuit și din hol, pentru că veneau cu treburi juridice o droaie de clienți pe la ea, iar eu mi-am mutat șevaletul pe balcon. Iarna îmi îngheață degetele strîngînd pensulele și glasiurile se scurg sleite de ger, iar vara pictez aproape gol în zăpușeala ca de seră.
Lupta Violetei cu pictura mea a izbucnit fățișă. A început tot mai des să-mi reproșeze că-mi pierd vremea și cheltui tot mai mult pe pigmenți, pînze, rame și pensule. Într-o după-amiază de duminică, cînd tocmai puneam ultimele tușe de siena, ocru și roșu-garanța într-un peisaj autumnal, iar ea, trîntită pe canapea, răsfoia un cod juridic, m-a atacat fără nicio avertizare:
„ De ce pictezi numai peisaje? M-am plictisit să văd doar dealuri, copaci, tufișuri și case? Măcar dacă ai vinde ceva...”
Am așezat cuțitul pe marginea șevaletului și m-am întors spr ea:
„Pictez ceea ce simt...acum sunt într-o fază, să zic așa, neoimpresionistă..și-mi place ceea ce fac!”
„ Bla-bla-bla...nu cred că poți să realizezi nimic spectaculos, ești un ratat!”
Am tăcut înghițind injuria și am luat puțin galben de cadmiu pe vîrful pensulei, pregătindu-mă să aștern o vibrație luminoasă în frunzișul plopilor golași, dar Violeta s-a ridicat de pe canapea, venind în spatele meu :
„ Mi-e de-a dreptul jenă cînd mă întreabă cineva: cu ce se ocupă soțul dumneavoastră !?”
Nu eram căsătoriți, acesta era unul din ofurile ei, fiindcă simțea că statul ei social incert nu dă bine imaginii de juristă integră și competentă. E drept că eram împreună de doi ani, dar nu prea îmi dădea ghes inima să oficializez legătura, fiindcă observam că între noi, în afară de legăturile carnale, nu prea sunt multe puncte compatibile.
M-am gîndit că dacă reluăm discuția despre mariaj, nu voi mai apuca în seara aceea să-mi termin tabloul, dar speram ca devierea atenției de la subiectul pictură va domoli lucrurile.
„ Uite, dacă vrei tu, putem să fixăm o dată...”
„ Se pune problema, dacă tu vrei să te-nsori cu mine...sau dacă eu mai am chef să aștept pînă te hotărăști!”
Nu știu ce naiba m-a împins atunci să zic:
„ Dacă ai și alte propuneri, spune-mi, n-o să pun în calea fericirii tale!”
Fără nicun avertisment, a început să țipe și s-a repezit spre mine ca un uragan, dărîmînd șevaletul, paleta și tuburile cu vopsea ca o „katrina”în minatură. Am apucat-o de încheieturile pumnilor mici încercînd să o potolesc. Urla și mă lovea cu picioarele, încerca să mă muște și să mă zgîrie, dar am reușit să o tîrăsc spre canapea și să o imobilizez. A izbucnit într-o rafală de plîns neputincios, iar după ce părea că s-a calmat, am încercat să o îmbunez, mîngîind-o și cerîndu-i iertare. Părea că s-a potolit, dar în timp ce strîngeam ustensilele risipite pe podea, a sărit ca un arc, a înșfăcat cuțitul de pictură și a alergat în dormitor, unde a început să sfîșie cu mișcări violente, portretul care i-l făcusem la începutul relației noastre. Am simțit o gheară de gheață în piept, dar am lăsat-o să-l distrugă și m-am dus pe balcon, aprinzîndu-mi o țigare, ca să mă calmez.
Am dormit pe canapea, amuzat cumva de clișeicul situației, dar toată noaptea am auzit-o cum geme și scîncește în somn.
În seara următoare cînd m-am întors acasă, am găsit pe masa din bucătărie un bilet în care mă anunța că pleacă pentru cîteva zile la o prietenă.
S-a întors după două săptămîni chinuitoare, în care incapabil să mai lucrez ceva, am reînceput să bat cîrciumile și cafenelele. Am încercat să dau telefoane cunoștințelor ei, dar de fiecare dată mă oprea un sentiment de inutilitate și de jenă.
Cînd am văzut-o în cadrul ușii, zveltă și plină de nerv, cu părul negru, învolburat ca o flacără, cu privirea verde-tactilă pipăindu-mă curioasă, am luat-o în brațe fericit și mi-am propus să-i iert toate slăbiciunile.
Noaptea care a urmat a fost furtunoasă, un delir de epiderme lipite, asudate de patimă, de sărutări fierbinți și de încleștări prelungite. A doua zi am alergat la o bijuterie, unde am cumpărat din ultimii mei bani, un inel scump cu un rubin sîngeriu montat simplu, dar elegant.
L-a primit încîntată, îi plăceau zorzoanele scumpe, dar discuția despre căsătorie s-a oprit aici. Am continuat să pictez trudnic, înghesuit între țîfnele ei și o senzație continuă de nesiguranță. În pat lucrurile s-au răcit între noi, facem amor tot mai rar, aproape mecanic, doar ca o descărcare fizică, necesară sănătății.
Zdraaang! Ușa balconului se trîntește din nou cu putere. Lama cuțitului îmi alunecă strîmb pe pînză, făcîndu-mă să mîzgălesc un acord complementar dintre un mov stins și un ocru auriu.
Din prag, Violeta mă anunță cu o voce neutră, rece:
„ Mă duc la o conferință, ne vedem dimineață!”
Poartă un taior corail elegant, care îi pune în valoare silueta zveltă, nervoasă și tenul catifelat de brunetă.
Dau din cap aprobator și rad, cu mișcări sacadate, tot colțul de pînză maculat.
Îmi aprind o țigare, inhalez cu nesaț fumul și mă gîndesc ce să fac tot restul după-amiezii. N-am chef nici să lucrez, deși de obicei profit de pauzele cînd Violeta nu e acasă, nici să văd vreo figură cunoscută.
De cîteva săpătămîni mi s-a înșurubat în minte o utopie: să caut un cotlon în munți, să-mi ridic acolo o cabană rudimentară din bușteni și să mă apuc de altceva. Voi renunța la pictură și mă apuc de scris. Cred că am multe de pictat în cuvinte, despre tot ce am trăit pînă acum și mai ales despre cum ar trebuie să trăiesc în continuare. Despre oameni, despre locuri și mai ales despre violență. Poate nu-mi vor lipsi prea mult nici trupul, nici violența Violetei!