„Nu se cuvine să faceți nimic de prost gust, l a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să i vârâți degetul în gură fetei adormite și nici să încercați orice altceva de felul acesta."

Yasunari Kawabata,
Casa frumoaselor adormite




1

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. Mi am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obișnuia să și încunoștințeze clienții statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele i tentații obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Și morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi. Avea cu câțiva ani mai puțin decât mine și nu mai știam nimic despre ea de atâta amar de vreme, că s ar fi putut prea bine să fi murit. Însă la primul apel i am recunoscut vocea la telefon și i am slobozit fără nici un preambul:
— Astăzi, da.
Ea suspină: Ah, sărmanul meu învățat, te faci nevăzut preț de douăzeci de ani și dai semne de viață numai ca să ceri imposibilul. Își recăpătă îndată stăpânirea de sine proprie meseriei și mi oferi o jumătate de duzină de opțiuni îmbietoare, dar e drept că nici una neprihănită. Am refuzat o, stăruind că trebuia să fie fecioară și chiar pentru noaptea aceea. Ea m a întrebat alarmată: Ce anume vrei să ți dovedești? Nimic, i am răspuns, enervat că pusese degetul pe rană, știu prea bine ce pot și ce nu pot. Ea spuse impasibilă că învățații le știu pe toate, dar nu chiar pe toate: singurele Fecioare care au mai rămas pe lume sunteți voi, cei născuți în august. De ce nu mi ai dat comanda mai devreme? Inspirația vine pe nepusă masă, i am răspuns. Dar poate că așteaptă, spuse ea, veșnic mai înțeleaptă decât oricare bărbat, și mi ceru măcar două zile să cerceteze temeinic piața. I am replicat cât se poate de serios că, pentru o asemenea treabă, la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an. Atunci nu i cu putință, zise ea fără urmă de îndoială, dar, în sfârșit, așa i mai emoționant, ce naiba, te sun într o oră.
Nu trebuie s o spun, fiindcă se vede de la o poștă: sunt urât, timid și anacronic. Însă muncindu mă atâta să nu fiu așa, am ajuns să simulez tocmai contrariul. Până în ziua de astăzi, când m am hotărât să povestesc cum sunt, din proprie voință și nesilit de nimeni, chiar de ar fi numai ca să mi ușurez cugetul. Am început cu telefonul neobișnuit dat Rosei Cabarcas pentru că, văzut cu ochii de astăzi, acela a fost începutul unei noi vieți, la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morți.
Locuiesc într o casă colonială pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolás, unde mi am petrecut toate zilele vieții fără femeie și fără avere, unde au trăit și au murit părinții și unde mi am propus să mor singur, în același pat în care m am născut și într o zi pe care mi o doream îndepărtată și fără suferință. Tata a cumpărat o la sfârșitul secolului al XIX lea, când a fost scoasă la mezat, a închiriat parterul pentru prăvălii de lux companiei unor italieni și și a păstrat etajul ca să trăiască aici fericit cu fata unuia dintre ei, Florina de Dios Cargamantos, remarcabilă interpretă a lui Mozart, poliglotă și admiratoare a lui Garibaldi, femeia cea mai frumoasă și mai talentată din câte au existat vreodată în oraș: mama mea.
Cuprinsul casei e încăpător și luminos, cu ghirlande de stuc și pardoseală în carouri din mozaic florentin și cu patru uși de sticlă ce dau într un balcon prelung, unde mama se așeza în serile de martie să cânte arii de dragoste cu verișoarele ei italience. De aici se vede parcul San Nicolás cu catedrala și statuia lui Cristofor Columb și, mai departe, magaziile de pe cheiul portului și necuprinsul orizont al marelui fluviu Magdalena la douăzeci de leghe de la vărsare. Singurul neajuns al casei este că soarele bate treptat dintr o fereastră într alta pe măsură ce se scurge ziua și trebuie să le închizi pe toate ca să încerci să ți faci siesta în penumbra fierbinte. Când am rămas singur, la treizeci și doi de ani, m am mutat în odaia care fusese dormitorul părinților, am deschis o ușă de trecere spre bibliotecă și am început să scot la licitație tot ce nu mi mai era de trebuință pentru trai, adică, până la urmă, aproape tot, în afară de cărți și de pianolă.
Vreme de patruzeci de ani am fost făcător de știri la El Diario de La Paz; munca mea consta în a transpune și completa în proză autohtonă știrile din lume pe care le prindeam din zbor din spațiul sideral pe unde scurte sau prin codul Morse. Astăzi mă întrețin, de bine, de rău, cu pensia de pe urma acelei îndeletniciri acum dispărute; mă întrețin și mai anevoie cu aceea de profesor de gramatică spaniolă și de latină, aproape deloc cu articolul din fiecare duminică pe care l am scris fără întrerupere de peste o jumătate de veac și absolut deloc cu cronicile muzicale și teatrale pe care mi le publică El Diario pe gratis în nenumăratele ocazii când vin interpreți de vază. N am făcut niciodată altceva în afara scrisului, însă n am vocație și nici har de povestitor, ignor cu desăvârșire normele compoziției dramatice și dacă m am angajat la treaba asta e numai pentru că am încredere în înțelepciunea ce se desprinde din multele lecturi pe care le am făcut în viață. Spus fără ocolișuri, sunt un nevolnic fără nici un merit și fără strălucire, care n ar fi avut nimic de lăsat moștenire urmașilor, dacă n ar fi fost faptele pe care mă pregătesc să le depăn cum voi putea în această poveste a marii mele iubiri.
În ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, m am deșteptat, ca de obicei, la cinci dimineața. Singura mea obligație, fiind vineri, era să scriu articolul cu semnătura mea care se publică duminica în El Diario de La Paz. Simptomele din zori fuseseră cum nu se poate mai propice ca să nu fiu fericit: de cum s a crăpat de ziuă, au început să mă doară toate oasele, fundul îmi ardea și s au pornit tunete prevestitoare de furtună, după trei luni de secetă. M am spălat în timp ce se făcea cafeaua, mi am servit o ceașcă mare îndulcită cu miere de albine și însoțită de două turte de tapioca și mi am pus salopeta de doc pe care o port în casă.
Tema articolului din ziua aceea se referea, de bună seamă, la cei nouăzeci de ani pe care i împlineam. Niciodată nu m am gândit la vârstă ca la o crăpătură de pe tavan prin care plouă și care îți arată cât ți a mai rămas de trăit. De mic copil am auzit spunându se că, atunci când moare un om, păduchii ce i s au strâns în claia de păr încep să mișune înspăimântați pe pernă, spre rușinea familiei. Asta m a impresionat într atât că m am lăsat tuns chilug pentru a merge la școală, iar rarele șuvițe ce mi au mai rămas mi le spăl și astăzi cu săpun de rufe. Ceea ce înseamnă, îmi spun acum, că de mic copil mi s a dezvoltat mai tare simțul rușinii sociale decât cel al morții.
De luni de zile plănuisem ca articolul meu aniversar să nu fie obișnuita lamentație pentru anii scurși, ci tocmai dimpotrivă: o glorificare a bătrâneții. Am început întrebându mă când am realizat că sunt bătrân și cred că asta se întâmplase cu foarte puțin timp în urmă. La patruzeci și doi de ani, mă dusesem la doctor din pricina unei dureri de spate care mă stânjenea la respirat. El n a luat o în seamă: e o durere firească la vârsta dumneavoastră, mi a zis.
— În cazul acesta, i am răspuns, ce nu e firesc este vârsta mea.
Doctorul mi a zâmbit compătimitor. Văd că sunteți un filosof, mi a spus. A fost prima oară când m am gândit la vârsta mea în termeni de bătrânețe, dar nu peste mult am și uitat o. M am deprins să mă trezesc în fiecare zi cu altă durere ce și tot schimba locul și felul pe măsură ce anii treceau. Uneori părea ca o gheară a morții și a doua zi dispărea. Cam pe atunci am auzit spunându se că primul semn de bătrânețe e când începi să semeni cu tatăl tău. Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinerețe eternă, mi a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, și nici cu cel roman imperial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc și te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalți le remarcă de dinafară.
În cea de a cincea decadă, începusem să mi imaginez ce însemna bătrânețea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. Îmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duș, sau mi i puneam pe cei de citit fără să mi i scot pe cei de distanță. Într o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat și am învățat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să mi atragă atenția că le povesteam aceeași anecdotă pe care le o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute și altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile și numele.
Vârsta mea sexuală nu m a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, și ele știau cum s o facă și de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieții de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziți de obsesiile astea, fără să știe că la nouăzeci e și mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viață. În schimb, e o binecuvântare a vieții că memoria bătrânilor slăbește pentru lucrurile care nu sunt esențiale, dar că rareori dă greș pentru cele care ne interesează cu adevărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr o trăsătură de condei: „Nu i pe lume bătrân care să uite unde și a ascuns comoara".
Cu reflecțiile astea, și multe altele, terminasem o primă ciornă a articolului când soarele de august izbucni printre migdalii din parc, iar vasul poștal de pe fluviu, care întârziase o săptămână din pricina secetei, a intrat șuierând în canalul portului. Mi am zis: iată cum vin cei nouăzeci de ani ai mei. Nu voi ști niciodată de ce, nici nu încerc să aflu, dar imaginea aceea cutremurătoare a fost imboldul care m a făcut să i dau telefon Rosei Cabarcas ca să mă ajute să mi cinstesc aniversarea cu o noapte libertină. De ani de zile făcusem pace bună cu trupul meu, dedicându mă recitirii capricioase a clasicilor mei și programelor mele particulare de muzică cultă, însă dorința din ziua aceea a fost atât de năvalnică, încât mi s a părut un dar de la Dumnezeu. După ce am vorbit la telefon, n am mai putut scrie. Mi am atârnat hamacul într un ungher al bibliotecii, unde în cursul dimineții nu bate soarele, și m am trântit, cu o piatră pe suflet din pricina zbuciumului așteptării.
Fusesem un copil răsfățat, cu o mamă înzestrată cu multiple virtuți, răpusă de oftică la cincizeci de ani, și cu un tată formalist căruia nu i s a cunoscut niciodată vreun pas greșit și care a fost găsit în zori mort în patul lui de văduv, în ziua când s a semnat tratatul de la Neerlandia, punându se astfel capăt Războiului de O Mie de Zile și multor alte războaie civile din secolul trecut. Pacea a schimbat orașul într un sens neprevăzut și nedorit. O mulțime de femei libere înțesară până la delir vechile cârciumi de pe Strada Mare, care s a numit mai târziu Drumul Abello și acum e Paseo Colón, în orașul acesta drag mie, atât de apreciat de locuitorii lui, dar și de străini, datorită omeniei celor de aici și limpezimii luminii sale.
Niciodată nu m am culcat cu vreo femeie fără s o plătesc, și pe puținele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani chiar de ar fi să i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să țin un catastif cu numele, vârsta, locul și câteva însemnări privitoare la împrejurările și la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puțin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea și puteam ține socoteala fără catastif. Îmi aveam propria etică. Niciodată n am făcut amor în grup ori în locuri publice, nici n am împărtășit secrete și nici n am povestit vreo aventură a trupului sau a sufletului, căci de tânăr am luat aminte că nici una nu rămâne nepedepsită.
Singura legătură ciudată a fost cea pe care am păstrat o ani în șir cu credincioasa mea Damiana. Era aproape o copilă, cu trăsături indiene, voinică și sălbatică, zgârcită la vorbă, dar hotărâtă, care umbla desculță, ca să nu mă deranjeze pe când scriam. Îmi amintesc că stăteam și citeam Mândra andaluză în hamacul din pridvor și am văzut o din întâmplare aplecată peste albie, cu o fustă atât de scurtă, că lăsa descoperite rotunjimile i ispititoare. Pradă unei înflăcărări nestăvilite, i am ridicat o la spate, i am coborât chiloții până la genunchi și am pătruns o altminteri. „Vai, domnule, spuse ea cu un geamăt lugubru, locul ăsta nu i făcut pentru intrat, ci pentru ieșit." Un tremur puternic îi străbătu trupul, dar rămase neclintită. Umilit fiindcă o umilisem, am vrut să i plătesc dublu față de prețul celor mai scumpe de pe vremea aceea, dar n a acceptat nici un gologan și am fost nevoit să i măresc simbria socotind o împreunare pe lună, veșnic pe când spăla rufele și veșnic pe la spate.
Mi a trecut uneori prin cap că însemnările acelea referitoare la culcat ar fi un temei strașnic pentru o relatare a rătăcirilor vieții mele, și titlul mi a picat din cer: Povestea târfelor mele triste. Viața mea socială, în schimb, era lipsită de interes: orfan de tată și de mamă, burlac fără viitor, ziarist mediocru de șase ori finalist la Jocurile Florale din Cartagena de Indias și favorit al caricaturiștilor datorită urâțeniei mele exemplare. Pe scurt: o viață ratată care începuse prost din după amiaza în care mama m a dus de mână, la nouăsprezece ani, să vedem dacă reușeam să public în El Diario de La Paz o cronică a vieții liceului scrisă de mine la orele de spaniolă și de retorică. S a publicat duminica următoare cu o prezentare dătătoare de speranță a directorului. Au trecut anii și, când am aflat că mama plătise publicarea cronicii și a următoarelor șapte, era prea târziu să mi mai fie rușine, căci coloana mea săptămânală zbura cu propriile aripi și, pe deasupra, mai eram și făcător de știri, și critic muzical.
De când mi am luat bacalaureatul cu diplomă de merit am început să predau ore de spaniolă și de latină la trei licee de stat în același timp. Am fost un profesor slab, fără pregătirea necesară, fără vocație și fără nici o milă față de acei bieți copii pentru care venitul la școală era singurul mijloc de a scăpa de tirania părinților. N am putut face nimic altceva pentru ei decât să i țin sub teroarea riglei mele de lemn ca să se procopsească de la mine măcar cu poemul favorit: „Acestea, Fabrio, ah, durere, ce acum le vezi, câmpii n singurătate, deal sumbru, fost au odat' Italica faimoasă". Abia la bătrânețe am aflat, din întâmplare, porecla caraghioasă pe care mi au dat o elevii pe ascuns: „Profesorul Deal Sumbru".
Asta e tot ce mi a dăruit viața și n am făcut nimic să obțin mai mult. Prânzeam singur într o pauză și la șase după amiaza ajungeam la redacția ziarului să captez semnalele din spațiul sideral. La unsprezece noaptea, când se închidea ediția, începea viața mea adevărată. Dormeam în Cartierul Chinezesc de două sau trei ori pe săptămână și în tovărășii atât de diferite, că în două rânduri am fost încununat drept clientul anului. După cina în apropiata cafenea Roma, alegeam orice bordel la întâmplare și mă strecuram pe ascuns pe poarta curții din spate. O făceam pentru plăcerea mea, dar până la urmă și din rațiuni profesionale, grație limbariței grangurilor din viața politică ce le dezvăluiau secretele de stat amantelor de o noapte, fără să se gândească defel că opinia publică îi auzea prin pereții de carton. Pe calea asta, de bună seamă, am descoperit și că burlăcia mea fără leac era pusă pe seama unei pederastii nocturne pe care mi o satisfăceam cu copiii orfani de pe Strada Crimei. Am avut norocul să uit așa ceva, între alte motive întemeiate și pentru că am aflat și vorbele bune ce se spuneau despre mine și le am apreciat la justa lor valoare.
N am avut niciodată prieteni la cataramă, și puținii care s au apropiat de mine sunt acum la New York. Vreau să spun că sunt morți, căci acolo presupun eu că se duc sufletele rătăcitoare ca să nu se confrunte cu adevărul vieții lor trecute. De când m am pensionat, am puține de făcut, doar să mi duc articolele la ziar vinerea după amiaza sau diverse obligații de oarecare însemnătate: concerte la Belle Arte, expoziții de pictură la Centrul Artistic, al cărui membru fondator sunt; câte o conferință patriotică la Societatea de îmbunătățiri pentru Populație sau un eveniment de seamă precum stagiunea în care s a produs artista Fábregas la Teatrul Apolo. În tinerețe, mă duceam la sălile de cinema în aer liber unde, la fel de bine, ne putea lua prin surprindere o eclipsă de lună sau o dublă pneumonie din pricina unei averse răzlețe. Însă, mai mult decât filmele, mă interesau păsărelele de noapte care se culcau pe cât costa biletul de intrare sau pe gratis, ori pe datorie. Fiindcă cinematograful nu e genul meu. Cultul obscen al lui Shirley Temple a fost picătura care a făcut să se verse paharul.
Singurele mele călătorii au fost cele patru la Jocurile Florale de la Cartagena de Indias, înainte de a împlini treizeci de ani, și una într o noapte cumplită cu șalupa cu motor, fiind invitat de Sacramento Montiel la inaugurarea unui bordel al său la Santa Marta. În privința vieții mele casnice, nu sunt lacom din fire și am gusturi simple. De când Damiana a îmbătrânit și nu s a mai gătit la mine acasă, unica mea mâncare regulată a fost tortilla cu cartofi la cafeneaua Roma, după ce se închidea ziarul.
Astfel încât, în ajunul zilei când împlineam nouăzeci de ani, am rămas nemâncat și n am putut să mă concentrez să citesc în așteptarea veștilor de la Rosa Cabarcas. Greierii țârâiau din răsputeri în zăpușeala de la ora două, și iureșul soarelui prin ferestrele deschise m a silit să schimb în trei rânduri locul hamacului. Întotdeauna mi s a părut că în zilele mele de naștere soarele dogorea cel mai tare din tot anul și învățasem să l suport, dar starea sufletească din ziua aceea nu m a lăsat să i țin piept. La patru, am încercat să mă liniștesc cu cele șase suite pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în versiunea definitivă a lui don Pablo Casáls. Le consider tot ce poate fi mai înțelept din toată muzica, dar, în loc să mă calmeze, ca de obicei, m au lăsat într o stare de deprimare cumplită. Am adormit la a doua, care mi se pare puțin cam molatică, și în vis am amestecat tânguirea violoncelului cu aceea a unui vapor trist care a ridicat ancora. Aproape imediat m a trezit telefonul, și vocea ruginită a Rosei Cabarcas m a redat vieții. Prost să fii, noroc să ai, mi a zis. Am găsit o puicuță mai grozavă decât cea pe care o doreai tu, dar are un cusur: abia dacă merge pe paisprezece ani. Nu mi pasă dacă trebuie să schimb scutece, i am răspuns în glumă, fără să i înțeleg motivele. Nu i vorba de tine, mi a spus ea, dar cine o să ispășească pentru mine cei trei ani de închisoare? Nimeni n avea să ispășească nimic și în nici un caz ea, bineînțeles. Își recruta fetele dintre minorele care vindeau în prăvălia ei, pe care le iniția și le exploata până treceau la viața și mai grea de târfe cu diplomă, în bordelul faimos ținut de Eufemia La Negra. Nu plătise niciodată vreo amendă, fiindcă grădina ei era o Arcadie pentru autoritățile din partea locului, de la guvernator până la cel mai mărunt slujbaș de primărie, și era de neînchipuit că pe patroană n ar ține o puterile să încalce legea după bunul ei plac. Astfel că scrupulele ei de ultim moment n aveau, pesemne, alt scop decât să profite cât mai mult de favorurile pe care le făcea: cu atât mai scumpe, cu cât meritau o pedeapsă mai mare. Diferendul s a aplanat o dată cu adăugarea sumei de doi pesos pentru servicii și ne am înțeles ca la zece noaptea eu să fiu la ea acasă cu cinci pesos, bani gheață și plătiți dinainte. Nici un minut mai devreme, căci copila trebuia să le dea de mâncare fraților mai mici și apoi să i culce și să se mai îngrijească și de maică sa, beteagă din pricina reumatismului.
Mai erau patru ceasuri. Pe măsură ce se scurgeau, pieptul mi se umplea de o spumă acră ce nu mă lăsa nicicum să respir. M am străduit zadarnic să mi amăgesc timpul cu îmbrăcatul. Nimic nou, de bună seamă, dacă până și Damiana spune că mă îmbrac cu ritualul unui episcop. M am tăiat cu briciul de bărbierit, am fost nevoit să aștept până se răcește apa de la duș, încălzită prea tare de soarele ce bătea în țevi, și simplul efort de a mă șterge cu prosopul m a făcut să nădușesc iar. M am îmbrăcat potrivit norocului din noaptea aceea: costumul de in alb, cămașa cu dungi albastre cu guler scrobit cu pap, cravata de mătase chinezească, ghetele văcsuite cu țincvais și ceasul de aur cu coroniță, cu lanțul prins la butoniera reverului. La sfârșit, mi am îndoit înăuntru manșetele pantalonilor, să nu se vadă că sunt cu o șchioapă mai scund.
Am faima de zgârcit, pentru că nimeni nu și poate închipui că sunt chiar așa de sărac locuind unde locuiesc, și adevărul e că o noapte ca aceea era cu mult peste mijloacele mele. Din cutia cu economii de sub pat am scos doi pesos pentru plata camerei, patru pentru madamă, trei pentru copilă și cinci de rezervă, pentru masa mea de seară și alte cheltuieli mărunte. Așadar, cei paisprezece pesos pe care mi i dă ziarul pentru o lună de articole duminicale. I am ascuns într un buzunar secret de la betelie și m am parfumat cu pulverizatorul cu apă de colonie marca Lanman & Kemp Barclay & Comp. Atunci am simțit gheara panicii și, la primul dangăt de la opt, am coborât pe bâjbâite scările în beznă, nădușind de spaimă, și am ieșit în noaptea strălucitoare a ajunului zilei mele.
Se răcorise. Grupuri de bărbați singuri discutau țipând în gura mare despre fotbal pe Paseo Colón, printre taximetriștii opriți în șir pe mijlocul străzii. O orchestră de alămuri cânta un vals languros pe aleea străjuită de salcâmi înfloriți. Una dintre târfulițele sărmane care și vânează clienții în văzul lumii pe Strada Notarilor mi a cerut, ca întotdeauna, o țigară și i am răspuns ca întotdeauna: De când m am lăsat de fumat, se împlinesc azi treizeci și trei de ani, două luni și șaptesprezece zile. Trecând prin dreptul Firului de Aur m am privit în vitrinele iluminate și nu m am văzut așa cum mă simțeam, ci mai bătrân și mai prost îmbrăcat.
Cu puțin înainte de zece, am luat un taxi și i am cerut șoferului să mă ducă la Cimitirul Universal, pentru a nu se ști unde mergeam de fapt. S a uitat la mine amuzat prin oglindă și mi a spus: Nu mă speriați, domnule învățat, să dea Dumnezeu să rămân mai departe la fel de viu ca dumneavoastră! Am coborât împreună în fața cimitirului, fiindcă el n avea să mi dea restul, și am fost nevoiți să schimbăm la „Mormântul", o bodegă amărâtă unde își plâng morții bețivanii din zori. Când ne am încheiat socotelile, șoferul mi a spus cât se poate de serios: Fiți cu băgare de seamă, domnule, că acum casa Rosei Cabarcas nu mai e nici pe departe cum a fost. N am putut să nu i mulțumesc, convins, ca toată lumea, că nu există nici un secret sub soare pentru șoferii de pe Paseo Colón.
Am intrat într un cartier de oameni săraci ce n avea nimic comun cu acela pe care îl cunoscusem pe timpul meu. Erau aceleași străzi largi cu nisip fierbinte, case cu ușile deschise, pereți din scânduri negeluite, acoperișuri din frunze de palmier și curți cu pietriș. Dar oamenii de acolo își pierduseră tihna. În majoritatea caselor se țineau petrecerile obișnuite de vinerea seara, al căror vacarm te făceau să te cutremuri. Oricine putea intra pentru cincizeci de centime la petrecerea care i plăcea mai mult, dar putea foarte bine și să danseze pe gratis în curte. Eu mergeam de zor, dornic să mă înghită pământul cu hainele mele de filfizon cu tot, însă nimeni nu m a luat în seamă, în afară de un mulatru slăbănog care moțăia așezat în poarta unei case.
— Salut, șefu', mi a strigat vesel nevoie mare, futai plăcut!
Ce puteam face altceva decât să i mulțumesc? Am fost silit să mă opresc în trei rânduri să mi trag sufletul înainte de a ajunge în vârful ultimei coaste. De acolo am văzut uriașa lună de aramă ce se înălța la orizont și, din senin, o urgență a pântecelui m a făcut să mă tem pentru soarta mea, dar nu m a ținut mult. La capătul străzii, acolo unde cartierul se prefăcea într o pădurice de pomi fructiferi, am intrat în prăvălia Rosei Cabarcas.
Nu părea aceeași. Fusese madama cea mai discretă și tocmai de aceea și cea mai cunoscută. O femeie voinică, pe care voiam s o facem sergent de pompieri, punându i pe cap o cunună, atât pentru corpolența ei, cât și pentru eficiența cu care stingea focul bărbaților din cartier. Dar singurătatea îi împuținase trupul, îi zbârcise pielea și i ascuțise vocea cu atâta măiestrie, că părea o copilă bătrână. De pe vremuri nu i mai rămâneau acum decât dinții perfecți, cu unul pe care și l îmbrăcase în aur din cochetărie. Þinea doliu strict pentru bărbatul ei, mort după cincizeci de ani de viață împreună, și adăugase un soi de bonetă neagră la moartea singurului fiu care o ajuta în afacerile ei dubioase. Doar ochii diafani și cruzi îi străluceau, plini de viață, și, privindu i, mi am dat seama că nu și schimbase firea.
Prăvălia avea un bec slab în tavan și mai nimic de vânzare prin dulapuri, care nici măcar nu slujeau drept paravan unui comerț în gura mare strigat și cunoscut de toată lumea, dar pe care nimeni nu voia să l recunoască. Rosa Cabarcas tocmai servea un client când am intrat pe vârfuri. Nu știu dacă nu m a recunoscut într adevăr sau s a prefăcut doar, ca să păstreze aparențele. M am așezat pe scaunul de așteptare până avea să fie liberă și am încercat să o recompun în memorie așa cum fusese. Nu doar o singură dată, pe când amândoi eram încă zdraveni, mă lecuise de spaime și ea. Cred că mi a citit gândurile, fiindcă s a întors spre mine și m a cercetat cu o privire îngrijorător de scrutătoare. Nu trece timpul pentru tine, oftă cu tristețe. Eu am vrut s o măgulesc: pentru tine trece, dar spre bine. Serios, mi a zis ea, chiar ți s a mai înviorat puțin fața de cal mort. Poate fiindcă mi am schimbat ieslea, i am răspuns ștrengărește. S a însuflețit. Din câte mi amintesc, aveai o sculă de condamnat la galere. Cum o duce? M am eschivat: Tot ce s a schimbat de când nu ne am mai văzut e că uneori îmi arde fundul. Diagnosticul ei nu s a lăsat așteptat: Pentru că nu l folosești. Îl am numai pentru ce l a făcut Domnul, i am răspuns, dar mă ardea într adevăr de multă vreme și întotdeauna pe lună plină. Rosa a scotocit prin sertarele vraiște și a desfăcut o sticluță cu o pomadă verde ce mirosea a tinctură de arnică. Să i spui copilei să ți o ungă cu degețelul ei așa, și și a învârtit arătătorul cu o elocvență nerușinată. I am răspuns că, slavă Domnului, eram încă în stare să mă descurc fără unsori de vraci. Ea mi a zis batjocoritor: Vai, maestre, îți cer iertăciune! Și a trecut la subiect.
Copila e în cameră de la ora zece, mi a spus; e frumoasă, curată și bine crescută, dar moartă de frică, pentru că o prietenă de ale ei, care fugise cu un stivuitor din Gayra, sângerase preț de două ceasuri până a murit. Dar, mă rog, a încuviințat Rosa, se înțelege, căci cei din Gayra au faima de a mulțumi și măgărițele. Și și a reluat șirul: Sărmănica, pe deasupra mai trebuie să muncească și cât e ziulica de lungă cosând nasturi într o fabrică. Nu mi s a părut c ar fi o îndeletnicire chiar atât de grea. Așa cred bărbații, mi a replicat ea, dar e mai cumplită decât să spargi piatră. În afară de asta, mi a mai mărturisit că i a dat copilei o licoare cu bromură și valeriană și că acum era adormită. Mi a fost teamă că mila era alt șiretlic pentru a mări prețul, însă nu, a zis ea, cuvântul meu e cuvânt. Cu niște reguli stricte: fiecare lucru plătit aparte, cu bani peșin și în avans. Așa a și fost.
Am urmat o prin curte, înduioșat de chipul ei ofilit și de mersul anevoios, cu picioarele umflate în ciorapii de bumbac grosolan. Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului și lumea se vedea parcă scufundată în apă verde. Aproape de prăvălie, se afla un șopron acoperit cu frunze de palmier pentru chefurile slujbașilor de la primărie, cu o mulțime de taburete din piele și de hamacuri atârnate de furci. În curtea din spate, unde începea păduricea de pomi fructiferi, era o galerie cu șase cămăruțe de chirpici netencuite, cu plase de sârmă împotriva țânțarilor la ferestre. Singura ocupată era în penumbră, iar Toña La Negra cinta la radio un cântec de dragoste nefericită. Rosa Cabarcas a răsuflat adânc: Boleroul e viața. Eu eram de aceeași părere, dar până astăzi nu m am încumetat s o scriu. Ea împinse ușa, intră o clipă și ieși îndată. E tot adormită, spuse. Ai face bine s o lași să se odihnească atât cât simte nevoia, noaptea ta e mai lungă decât a ei. Eu eram zăpăcit: Ce crezi că trebuie să fac? Știi tu ce să faci, mi a răspuns ea cu o blândețe deplasată, nu degeaba ești învățat. S a întors cu spatele și m a lăsat singur cu spaima mea.
N aveam scăpare. Am intrat în cămăruță cu inima bătându mi nebunește și am văzut o pe copila adormită, goală și neajutorată în uriașul pat închiriat, așa cum o făcuse maică sa. Zăcea pe o parte, cu fața spre ușă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidență toate amănuntele. M am așezat s o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simțuri.
Era oacheșă și caldă. O supuseseră la un regim de igienă și înfrumusețare ce n a neglijat nici puful care i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul și avea la unghiile de la mâini și de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră și julită. Sânii de curând iviți păreau încă de băiețel, dar se simțeau împinși de o energie secretă, gata să se dezlănțuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, pășea tainic, cu degete lungi și sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputință să ți imaginezi cum arăta în realitate fața vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele și pleoapele parcă date cu negru de fum și buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu reușeau să i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi am zis: un tăuraș fraged gata de luptă.
La unsprezece, m am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele i de fată nevoiașă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, niște chiloți galbeni de barchet și sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brățară ieftină și un lănțișor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe polița chiuvetei, o poșetă cu un ruj, o cutiuță de farduri, o cheie și niște monede mărunte. Totul atât de ieftin și de uzat, că nu mi am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea.
M am dezbrăcat și mi am aranjat hainele cum am putut mai bine pe umeraș, ca să nu șifonez mătasea cămășii și dunga pantalonilor de in. Am urinat în closetul cu lanț, așezat precum m a învățat de mic copil Florina de Dios, pentru a nu stropi marginea vasului și, chiar și acum, lăsând modestia la o parte, cu un șuvoi năvalnic și neîntrerupt, de mânz sălbatic. Înainte de a ieși, m am apropiat de oglinda chiuvetei. Calul care m a privit de acolo nu era mort, ci lugubru și avea o gușă ca un papă, pleoapele umflate, iar coama care fusese odinioară chica mea de muzician era acum rărită.
— La naiba – i am zis – ce pot să fac dacă nu ți sunt pe plac?
Străduindu mă să n o trezesc, m am așezat gol pe pat și am cercetat o puțin câte puțin, căci vederea mi se deprinsese cu amăgirile luminii roșiatice. Mi am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului nădușit și toată ființa i s a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându se spre mine cu un fornăit ce m a învăluit în aburul răsuflării ei acrișoare. Am strâns o de nas cu degetul mare și arătătorul, și ea s a scuturat, și a ferit capul și mi a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s a împotrivit cu pulpele încordate. I am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit". S a destins puțin. Un curent fierbinte mi a urcat prin vene și lenta mea vietate ieșită la pensie se trezi din somnul ei prelung.
Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele și se strânse ca un melc în căsuța lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca și pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n a pățit nimic. Dar nu mi a păsat. M am întrebat la ce bun s o deștept, așa umilit și trist cum mă simțeam și rece ca un chefal.
Limpezi, necruțătoare, răsunară atunci clopotele vestind miezul nopții și începură zorii zilei de 29 august, ziua martiriului Sfântului Ioan Botezătorul. O ființă omenească plângea în hohote pe stradă și nimeni n o lua în seamă. M am rugat pentru ea, dacă avea nevoie de așa ceva, dar și pentru mine, în chip de mulțumire pentru darurile primite. „Nimeni să nu se amăgească la gândul că va dura ce și dorește mai mult decât tot ce a fost." Copila gemu prin somn și m am rugat și pentru ea: „Căci toate s sortite să treacă pe astă lume". Apoi am stins radioul și lumina, să dorm.
M am trezit în revărsatul zilei, fără să mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzația neclară că o simțisem sculându se în beznă și că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoșteam vicleșugurile seducției și veșnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându mă după preț decât după farmecele lor, și făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcați, de cele mai multe ori, și întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol direa dorinței sau opreliștile pudorii.
M am sculat la cinci, îngrijorat din pricina articolului meu duminical care trebuia să fie pe masa redacției înainte de douăsprezece. Mi am ușurat pântecele punctual, încă stăpânit de ceea ce răscolea în mine luna plină și, când am tras apa, am simțit că necazurile mele din trecut au pierit și ele, scurgându se în canal. Când m am întors în cameră, proaspăt și îmbrăcat, copila dormea cu fața în sus în lumina împăciuitoare a răsăritului, de a curmezișul pe pat, cu brațele desfăcute în cruce și stăpână absolută a fecioriei sale. Domnul să ți o păstreze, i am zis. I am pus pe pernă toți banii și mi am luat rămas bun pentru totdeauna cu o sărutare pe frunte. Casa, ca orice bordel în zori, era tot ce poate fi mai aproape de paradis. Am ieșit pe poarta dinspre pădurice să nu întâlnesc pe nimeni. Am început să simt, în bătaia soarelui dogoritor din stradă, povara celor nouăzeci de ani, și să socotesc minut cu minut clipele nopților pe care le mai aveam până va fi să mor.



2

Scriu această poveste în puținul rămas din biblioteca părinților mei, ale cărei rafturi stau să se prăbușească grație răbdării cariilor. La urma urmelor, pentru ce mai am eu de făcut pe lumea asta, mi ar fi de ajuns dicționarele mele de toate soiurile, primele două serii ale Episoadelor Naționale de don Benito Pérez Galdós și Muntele vrăjit, care m a învățat să înțeleg stările de spirit denaturate de oftică ale mamei.
Spre deosebire de alte mobile și de mine însumi, masa mare la care scriu pare a se bucura de o sănătate tot mai bună o dată cu trecerea timpului, pentru că a fost făcută din esențe fine de către bunicul meu din partea tatălui, care a fost tâmplar de corăbii. Deși nu s obligat s o scriu, o împodobesc în fiecare dimineață cu rigoarea zadarnică ce m a făcut să pierd atâtea iubiri. Am la îndemână cărțile mele complice: cele două tomuri din Primul Dicționar Ilustrat al Academiei Regale, din 1903; Tezaurul Limbii Castiliene sau Spaniole de don Sebastián de Covarrubias; gramatica lui don Andrés Bello, pentru vreo eventuală îndoială semantică, așa cum se cuvine; noul Dicționar ideologic al lui don Julio Casares, în special pentru antonimele și sinonimele sale, apoi Vocabulario della Lingua Italiana de Nicola Zingarelli, spre a mă folosi de limba mamei, pe care am învățat o din leagăn, și dicționarul de latină pe care, fiind mama celorlalte două, o consider limba mea de obârșie.
În stânga mesei de scris țin veșnic cinci file de hârtie velină de mărime obișnuită pentru articolul meu de duminică și cornul cu praf pentru scrisori, pe care l prefer modernului tampon de sugativă. În dreapta se află călimara și tocurile din metal ușor cu pernița de aur, deoarece încă mai scriu cu literele acelea romantice învățate de la Florina de Dios ca să nu mă deprind cu caligrafia oficială a soțului ei, care a fost notar și expert contabil până și a dat duhul. De multă vreme ni s a impus la ziar să scriem la mașină, spre o mai bună calculare a textului cules la linotip și o mai mare siguranță a imprimării, dar niciodată n am dar curs acestui prost obicei. Am scris mai departe de mână, transcriind apoi la mașină cu un istovitor ciocănit de găină, grație privilegiului ingrat de a fi colaboratorul cel mai vechi. Astăzi, pensionat, dar nu învins, mă bucur de favoarea sacră de a lucra acasă, cu telefonul închis, pentru ca nimeni să nu mă deranjeze, și fără cenzor care să urmărească ce scriu peste umărul meu.
Trăiesc fără câini, fără păsări și n am nici servitori, în afară de credincioasa mea Damiana care m a scos din încurcăturile cele mai neașteptate și continuă să vină o dată pe săptămână să mai deretice, chiar așa cum e acum, căci stă prost cu vederea și cu mintea. Pe patul de moarte, mama m a implorat să mă însor de tânăr cu o femeie albă, să facem măcar trei copii, unul neapărat o fată cu numele ei, pe care l purtaseră maică sa și bunică sa. Am luat aminte la rugămintea ei fierbinte, dar aveam o idee atât de flexibilă despre tinerețe, că niciodată nu mi s a părut prea târziu. Până într o zi călduroasă la prânz, când am greșit ușa în casa pe care o avea familia Palomares de Castro la Pradomar și am surprins o goală pe Ximena Ortiz, mezina, care își făcea siesta în dormitorul de alături. Era culcată cu spatele la ușă și s a întors să mă privească peste umăr cu un gest atât de iute, că nu mi a lăsat timp să fug. Ah, iertare, am izbutit să bâigui cu sufletul la gură. Ea a zâmbit, s a întors spre mine cu o mișcare de gazelă și mi s a arătat din cap până n picioare. Toată odaia părea saturată de intimitatea ei. Nu era chiar în pielea goală, căci avea după ureche o floare otrăvitoare cu petale portocalii, ca Olympia lui Manet, și, tot ca ea, purta o brățară de aur la încheietura mâinii drepte și o coleretă de perle mărunte. Nu mi am imaginat în veci că aș putea vedea ceva mai tulburător câte zile voi mai avea, iar astăzi pot adeveri că am avut dreptate.
Am închis brusc ușa, rușinat de stângăcia mea și hotărât s o uit. Însă Ximena Ortiz nu m a lăsat. Îmi trimitea mesaje prin prietene comune, bilețele incitante, amenințări brutale, în vreme ce se răspândea zvonul că eram îndrăgostiți nebunește unul de altul, fără ca noi să fi schimbat vreun cuvânt. A fost imposibil să rezist. Avea niște ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator și îmbrăcată, și goală și niște plete bogate de aur răvășit, al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, mușcând perna. Știam că nicicând n avea să fie dragoste, dar atracția satanică pe care o exercita asupră mi era atât de neîndurătoare, că mă străduiam să mă alin cu toate femeiuștile cu ochi verzi care mi ieșeau în cale. N am izbutit vreodată să mi sting focul amintirii sale în patul de la Pradomar, așa încât m am predat ei, cerându i mâna cu tot dichisul, cu schimb de verighete și anunț de nuntă mare înainte de Rusalii.
Vestea a avut răsunet mai puternic în Cartierul Chinezesc decât pe la cluburile de societate. Mai întâi cu glume, dar apoi a stârnit nemulțumirea certă a multora care considerau căsătoria drept ceva mai curând ridicol decât sacru. Logodna mea a respectat tot ritualul moralei creștine pe terasa cu orhidee de pe malul Amazonului și glastre atârnate cu ferigi din casa viitoarei mele soții. Ajungeam pe la șapte seara, în costum întreg din in alb și veșnic cu vreun cadou, fie mărgele de artizanat, fie bomboane de ciocolată elvețiană, și stăteam de vorbă pe jumătate în glumă, pe jumătate serios până la zece, păziți de mătușa Argénida, care adormea de cum închidea ochii, precum însoțitoarele fetelor tinere din romanele vremii.
Ximena devenea tot mai nesățioasă cu cât ne cunoșteam mai bine, își lepăda corsete și fuste pe măsură ce se întețea arșița din iunie și era lesne de imaginat puterea distructivă pe care o avea, cu siguranță, în penumbră. După două luni de logodnă, nu mai aveam despre ce să vorbim și ea a făcut aluzie la copii fără s o spună răspicat, croșetând botoșei de lână pentru nou născuți. Eu, logodnic amabil, am învățat să croșetez împreună cu ea, și astfel ne am petrecut ceasurile de prisos de până la nuntă, eu croșetând botoșei albaștri pentru băieți și ea croșetând botoșei roz pentru fetițe, să vedem care nimerea, până au fost de ajuns pentru mai bine de cincizeci de copii. Înainte să bată ceasul de zece, luam o trăsură și mă duceam în Cartierul Chinezesc să mi trăiesc noaptea în tihnă.
Furtunoasele petreceri prin care îmi luam adio de la viața de burlac făcute în Cartierul Chinezesc erau exact opusul celor apăsătoare de la Club. Contrast care mie mi a fost util pentru a afla care din cele două lumi era, în realitate, a mea, și mi am făcut iluzia că erau amândouă, dar fiecare la orele ei, fiindcă din oricare din ele vedeam cum se îndepărtează cealaltă, cu gemetele sfâșietoare cu care se despart două vapoare în largul mării. Cheful cu dans din ajunul nunții de la „Puterea Domnului" a inclus și o ceremonie finală ce i putea trece prin minte numai unui popă galician împotmolit în desfrâu: le a împodobit pe toate femeile de acolo cu văluri de mireasă și flori de lămâiță, pentru a se mărita cu mine de a valma, într o universală sfântă taină a căsătoriei. A fost o noapte de mari sacrilegii, în care douăzeci și două dintre ele mi au jurat dragoste și supunere, iar eu le am jurat credință și ocrotire până ce moartea ne va despărți.
N am putut dormi, presimțind ceva iremediabil. Din zorii zilei, am început să număr cum se scurg orele după bătăile ceasului catedralei, până la cele șapte de temut, când trebuia să mă aflu în biserică. Telefonul a început să sune la opt; lung, tenace, de neprevăzut, preț de mai bine de un ceas. Nu numai că n am răspuns: nici n am răsuflat. Puțin înainte de zece, au bătut în poartă, mai întâi cu pumnul, apoi cu strigăte ale unor glasuri cunoscute și abominabile. Mi era groază că o vor doborî la pământ, temându se să nu se fi întâmplat ceva grav, însă pe la unsprezece casa a rămas învăluită în liniștea încremenită de după marile catastrofe. Atunci am plâns pentru ea și pentru mine și m am rugat din tot sufletul să nu mă mai întâlnesc cu ea în vecii vecilor. Vreun sfânt m a auzit pesemne, căci Ximena Ortiz a plecat din țară chiar în noaptea aceea și nu s a mai întors decât după douăzeci de ani, măritată cum se cuvine și cu cei șapte copii care ar fi putut să fie ai mei.
Mi a fost tare greu să mi păstrez postul și coloana la El Diario de La Paz, după afrontul acela social. Dar nu din pricina asta mi au exilat articolele la pagina unsprezece, ci datorită impetuozității oarbe cu care și a făcut apariția secolul XX. Progresul a devenit mitul orașului. Totul s a schimbat: au început să zboare avioanele și un om întreprinzător a aruncat un sac cu scrisori dintr un Junker și a inventat poșta aeriană.
Doar articolele mele de la ziar au rămas neschimbate. Noile generații s au năpustit asupra lor ca și când ar fi fost o mumie a trecutului care trebuia distrusă, dar eu am ținut o pe același ton, fără concesii, împotriva curentelor renovatoare. Am fost surd la toate. Împlinisem patruzeci de ani, dar redactorii tineri îmi botezaseră coloana zicându i „Coloana Bastardului Mudarra". Directorul de pe vremea aceea m a convocat la el în birou să mi ceară să adopt noul stil. Solemn, de parcă tocmai ar fi descoperit acest adevăr, mi a spus: Lumea înaintează. Da, i am răspuns, înaintează, dar învârtindu se în jurul soarelui. Nu mi a desființat articolul duminical pentru că n ar mai fi găsit alt făcător de știri. Astăzi știu că am avut dreptate și știu și de ce. Adolescenții generației mele, luați de valurile vieții, au uitat cu desăvârșire de iluziile viitorului, până când realitatea i a învățat că viitorul nu era așa cum îl visau și au descoperit nostalgia. Articolele mele duminicale erau acolo, ca o relicvă arheologică printre dărâmăturile trecutului, și și au dat seama că erau nu numai pentru bătrâni, ci și pentru tinerii care nu se temeau să îmbătrânească. Articolul a revenit atunci în secțiunea editorială și, în ocazii speciale, pe prima pagină.
Oricui mă întreabă îi spun mereu adevărul: târfele nu mi au lăsat timp să fiu căsătorit. Totuși, trebuie să recunosc că n am descoperit această explicație până în ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, când am plecat de la Rosa Cabarcas cu hotărârea de a nu mai provoca în veci destinul. Mă simțeam altul. Dispoziția mi s a schimbat din pricina trupei de soldați pe care i am văzut postați lângă grilajul din jurul parcului. Am găsit o pe Damiana spălând pardoseala, în patru labe în salon, și tinerețea coapselor ei la vârsta pe care o avea mi a stârnit un tremur din alte timpuri. Ea a simțit pesemne, căci și a tras în jos fusta. Nu mi am putut înfrâna tentația de a o întreba: Spune mi, Damiana, de ce anume îți amintești? Nu mi amintesc de nimic, spuse ea, dar întrebarea dumneavoastră mă face să mi vină în minte. Am simțit o apăsare în piept. Nu m am îndrăgostit niciodată, i am spus. Ea mi a răspuns pe dată: Eu, da. Și și a sfârșit vorba, fără să se oprească din treabă: Am plâns douăzeci și doi de ani după dumneavoastră. Inima mi a tresărit. Căutând o ieșire onorabilă, i am zis: Am fi fost o pereche potrivită. Păi rău faceți că mi o spuneți acum, pentru că nu mi mai servește nici de alinare. Când a dat să plece, mi a spus cât se poate de firesc: N o să mă credeți, dar sunt tot fecioară, mulțumesc lui Dumnezeu!
Puțin mai târziu, am descoperit că lăsase vaze cu trandafiri roșii prin toată casa și un bilețel pe pernă: „Vă doresc să ajungeți la o sută". Cu gustul acesta amar m am așezat să mi scriu mai departe articolul pe care ieri îl întrerupsesem la jumătate. L am terminat într un suflet în mai puțin de două ceasuri și am fost nevoit să mi muncesc fantezia, nu glumă, pentru a l smulge din mine fără să mi se vadă plânsetul. Printr o pală de inspirație târzie, am hotărât să l închei cu precizarea că o dată cu el ajungeam în chip fericit la sfârșitul unei vieți lungi și demne, fără ineleganța de a muri.
Intenția mea era să l las la poartă la ziar și să mă întorc acasă. Dar n am putut. Tot personalul mă aștepta să mi sărbătorească ziua. Clădirea era în reparații, pretutindeni se vedeau schele și grămezi de moloz înghețat, însă opriseră lucrul în vederea petrecerii. Pe o masă improvizată din scânduri erau băuturile pentru toast și cadourile învelite în hârtie poleită. Năucit de fulgerările aparatelor, am făcut împreună cu toți fotografiile de aducere aminte.
M am bucurat să i văd acolo pe ziariștii de la radio și de la celelalte ziare din oraș: La Prensa, matinalul conservator; El Heraldo, matinalul liberal și El Nacional, ziarul de seară de senzație care încerca să mai destindă tensiunile sociale cu foiletoane pasionale. Nu era curios că se aflau laolaltă, căci totdeauna a fost în spiritul orașului să nu se afecteze în nici un fel prieteniile legate între soldați pe când mareșalii purtau bătălia editorială.
Se mai afla acolo, în afara orelor de serviciu, cenzorul oficial, don Jerónimo Ortega, căruia îi ziceam „Abominabilul Om de la Nouă", fiindcă ajungea punctual la această oră a serii cu pixul lui neîndurător de satrap spaniol. Stătea acolo până se asigura că n a rămas nici o literă necorectată în ediția de a doua zi. Avea o aversiune personală împotriva mea, pentru fumurile mele de grămătic sau pentru că foloseam cuvinte italienești fără ghilimele ori cursive când mi se păreau mai expresive decât în spaniolă, cum ar trebui să fie uzul îndreptățit în limbile romanice. După ce l am suportat cu toții patru ani, ajunsesem să l acceptăm așa cum o facem cu mustrările noastre de cuget.
Secretarele aduseseră în sală un tort cu nouăzeci de lumânări aprinse care m au făcut să mă confrunt pentru prima oară cu numărul anilor mei. Am fost nevoit să mi înghit lacrimile când mi au cântat Mulți ani trăiască! și mi am adus aminte de copilă fără nici un motiv. Nu m a încercat vreun sentiment, ci o compasiune târzie pentru o ființă de care nu speram să mi mai amintesc. Când s a rupt tăcerea care se așternuse, cineva îmi pusese un cuțit în mână să tai tortul. De teama ridicolului, nimeni nu s a încumetat să improvizeze un discurs. Eu aș fi vrut mai curând să mor decât să răspund. Pentru a pune capăt petrecerii, redactorul șef, față de care n am avut niciodată prea mare simpatie, ne a redat realității neîndurătoare. Și acum, ilustre nonagenar, m a întrebat, unde vă e articolul?
Adevărul e că toată seara l am simțit arzându mă ca niște cărbuni aprinși în buzunar, însă emoția mă copleșise într atât, că n am avut inima să stric sărbătoarea cu demisia mea. Am răspuns: De data aceasta nu l am. Redactorul șef s a supărat pentru o greșeală ce fusese de neconceput încă din secolul trecut. Înțelegeți mă o dată și pe mine, i am spus, am avut o noapte atât de grea, că m am trezit în zori îndobitocit. Păi trebuia să scrieți asta, a răspuns el pe un ton acru. Cititorilor le ar plăcea să știe din sursă sigură cum e viața la nouăzeci de ani. Una dintre secretare a intervenit: Poate o fi un secret încântător, spuse și mă privi malițios: Sau nu i așa? O răbufnire fierbinte îmi încinse chipul. Fir ar să fie, mi am zis, ce trădătoare mai e și roșeala! Alta, radioasă, m a arătat cu degetul: Ce minunăție! Mai are încă eleganța să se aprindă la față. Impertinența ei mi a stârnit alt val de îmbujorare peste primul. Trebuie să fi fost o noapte de ofensivă, spuse cea dintâi secretară. Ce invidie! Și mi a dat o sărutare ce mi a rămas pictată pe obraz. Fotografii se înverșunară. Descumpănit, i am dat articolul redactorului șef și i am zis că treaba dinainte era o glumă, iată l aici, și am zbughit o năucit de ultima salvă de aplauze, pentru a nu fi de față când aveau să descopere că era demisia mea după jumătate de veac de tras la galere.
În noaptea aceea, desfăcând cadourile acasă, încă eram copleșit de neliniște. Linotipiștii nu m au nimerit cu o cafetieră electrică la fel cu celelalte trei pe care le aveam de la aniversări anterioare. Tipografii mi au dat o autorizație să iau o pisică de angora de la crescătoria de animale a orașului. Direcția mi a dat o primă simbolică. Secretarele mi au făcut cadou trei perechi de chiloți de mătase cu urme de sărutări imprimate și o carte de vizită în care scriseseră că se ofereau să mi i scoată. Mi a trecut prin minte că printre farmecele bătrâneții sunt și provocările pe care și le permit tinerele noastre prietene care cred că nu mai suntem în stare de nimic.
N am știut niciodată cine mi a trimis un disc cu cele douăzeci și patru de preludii de Chopin interpretate de Stefan Ashkenazy. Majoritatea redactorilor mi au dăruit cărți la modă. Nu terminasem cu desfăcutul cadourilor, când Rosa Cabarcas mi a telefonat cu întrebarea pe care nu voiam s o aud: Ce ai pățit cu copila? Nimic, am răspuns pe negândite. Þi se pare nimic că nici măcar n ai trezit o? a zis Rosa Cabarcas. O femeie nu iartă niciodată un bărbat care i nesocotește prima noapte. I am argumentat că fata nu putea fi chiar atât de istovită numai de la cusutul nasturilor și că poate se prefăcuse adormită din pricina încercării grele de care se temea. Tot ce i mai rău, a zis Rosa, e că ea crede într adevăr că nu mai ești în stare și mi ar pica tare prost s o strige în cele patru vânturi.
Nu i am făcut plăcerea să mă arăt surprins. Chiar dacă ar fi așa, i am spus, starea ei e atât de jalnică încât n ai ce face cu ea nici adormită și nici trează: e de dus la spital. Rosa Cabarcas a coborât tonul: De vină e graba cu care s a făcut înțelegerea, dar totul se poate îndrepta, ai să vezi. A promis c o s o tragă de limbă pe copilă și, dacă e cazul, s o oblige să dea banii înapoi, ce zici? Las o baltă, i am spus, nu s a întâmplat nimic, ba chiar toată povestea mi a servit ca dovadă că nu mai sunt bun pentru așa ceva. În sensul ăsta, copila are dreptate: nu mai sunt în stare. Am pus telefonul în furcă, năpădit de o senzație de eliberare cum nu mai cunoscusem în viață, și în sfârșit la adăpost de o sclavie care mă ținea înlănțuit de când împlinisem treisprezece ani.
La șapte seara am fost invitatul de onoare la concertul lui Jacques Thibaud și Alfred Cortot la Belle Arte, cu o interpretare strălucită a Sonatei pentru vioară și pian de César Frank, iar în pauză am auzit elogii de necrezut. Maestrul Pedro Biava, colosalul nostru muzician, m a dus aproape trăgân du mă la cabine, să mă prezinte interpreților. M am zăpăcit în asemenea hal, că i am felicitat pentru o sonată de Schumann pe care n o cântaseră, și cineva m a corectat în public în mod grosolan. Impresia că, de fapt, confundasem cele două sonate pur și simplu din ignoranță a stăruit în atmosferă, și încă agravată de o explicație bălmăjită prin care am încercat să îndrept lucrurile duminica următoare în cronica pe marginea concertului.
Pentru prima oară în lunga mea viață, m am simțit în stare să omor pe cineva. M am întors acasă chinuit de drăcușorul care ne suflă la ureche răspunsurile zdrobitoare pe care nu le am dat la timp și nici lectura, nici muzica nu mi au domolit furia. Din fericire, Rosa Cabarcas m a scos din nebunia aceea cu un răcnet la telefon: Sunt fericită de ce am văzut în ziar, căci nu credeam c ai împlinit nouăzeci, ci suta. I am răspuns enervat: Așa de rablagit îți par? Dimpotrivă, mi a zis ea, m a surprins că arăți atât de bine. Mă bucur că nu ești ca acei crai bătrâni care și măresc vârsta ca să se creadă că se țin mai bine. Și schimbă brusc vorba: Am un dar pentru tine. Am fost surprins de a binelea: Ce anume? Copila, răspunse ea.
N am stat nici o clipă pe gânduri. Mulțumesc, i am spus, dar asta i de domeniul trecutului. Ea nu m a luat în seamă: Þi o trimit acasă înfășurată în hârtie creponată și fiartă în bain marie cu lemn de santal, totul gratis. Am rămas neclintit și ea a început să îndruge o explicație încâlcită care mi s a părut sinceră. Mi a spus că fata fusese într un asemenea hal vineri, deoarece cususe două sute de nasturi cu acul și degetarul. Că i era cu adevărat frică de violurile sângeroase, dar acum era gata instruită pentru sacrificiu. Că în noaptea petrecută cu mine se sculase să se ducă la baie, iar eu dormeam atât de adânc, că i a fost milă să mă trezească, dar că plecasem când s a sculat ea de dimineață. M am revoltat, căci treaba asta mi s a părut o minciună inutilă. Mă rog, a continuat Rosa Cabarcas, chiar dac ar fi așa, copila e plină de căință. Sărmana de ea, e aici cu mine. Vrei să ți o dau? Nu, pentru Dumnezeu, am răspuns.
Începusem să scriu, când m a sunat secretara de la ziar. Mi a transmis mesajul că directorul voia să mă vadă a doua zi la unsprezece dimineața. Am fost punctual. Zgomotul asurzitor al etajului în șantier părea de nesuportat, aerul era rarefiat de bubuiturile de ciocan, praful de la ciment și fumul catranului, însă redacția se deprinsese să lucreze în rutina haosului. Birourile direcției, în schimb, înghețate și silențioase, rămâneau într un teritoriu ideal care nu era al nostru.
Marco Julio al treilea, cu un aer adolescentin, s a ridicat în picioare când m a văzut intrând, fără să și întrerupă convorbirea la telefon, mi a strâns mâna peste birou și mi a făcut semn să iau loc. Mi a trecut prin cap că nu era nimeni la telefon și că juca teatru să mă impresioneze, dar am descoperit îndată că vorbea cu guvernatorul și era, într adevăr, un dialog anevoios ca între dușmani cordiali. Pe deasupra, cred că se străduia să pară energic în ochii mei, deși în același timp rămânea în picioare câtă vreme discuta cu autoritățile.
Sărea în ochi că avea viciul aspectului îngrijit. Tocmai împlinise douăzeci și nouă de ani, știa patru limbi și avea trei diplome internaționale, spre deosebire de cel dintâi președinte pe viață, bunicul lui dinspre tată, care a devenit ziarist empiric după ce făcuse avere cu comerțul de femei albe. Era manierat, exagera cu înfățișarea sa atrăgătoare și cu seninătatea afișată și doar o notă falsă în glas îi periclita prestanța. Purta un sacou tip sport cu o orhidee naturală la rever și tot ce avea pe el îi stătea ca turnat cât se poate de firesc, dar nimic din ființa lui nu era făcut pentru atmosfera străzii, ci pentru primăvara din birourile sale. Eu, care prăpădisem aproape două ceasuri cu îmbrăcatul, am simțit oprobriul sărăciei, și furia mi s a întețit.
Totuși, lovitura mortală mi a dat o fotografia panoramică a întregului personal făcută la a douăzeci și cincea aniversare a fondării ziarului, unde era pusă o cruciuliță deasupra capului celor care mureau. Eu eram al treilea din dreapta, cu canotieră, cravată cu nod mare prinsă cu un ac cu perlă, cu prima mustață de colonel în civil pe care am avut o până la patruzeci de ani și ochelarii cu ramă de metal de seminarist prezbit de care n am avut nevoie decât după jumătate de secol. Văzusem poza asta atârnată ani de zile prin diverse birouri, însă numai atunci am fost sensibil la mesajul ei: din cei patruzeci și opt de colaboratori de la început numai patru mai eram în viață, și cel mai tânăr dintre noi ispășea o condamnare de douăzeci de ani pentru mai multe crime.
Directorul și a încheiat convorbirea, m a surprins privind fotografia și a zâmbit: Cruciulițele nu le am pus eu, a spus. Mi se par de cel mai prost gust. Se așeză la birou și schimbă tonul: Permiteți mi să vă spun că sunteți omul cel mai imprevizibil pe care l am cunoscut. Și, citindu mi surpriza pe chip, mi o luă înainte: V o spun din cauza demisiei. Abia am izbutit să i strecor: E după o viață întreagă. El mi a replicat că tocmai de aceea nu era o soluție potrivită. Articolul i se părea magnific, tot ce spuneam despre bătrânețe era de calitatea cea mai bună din câte citise vreodată și n avea nici un sens să pun capăt printr o hotărâre ce părea mai curând o moarte civilă. Din fericire, spuse, „Abominabilul Om de la Nouă" o citise când era deja gata pagina editorială și i s a părut ceva inacceptabil. Fără să se consulte cu nimeni, a tăiat o cu o linie de sus în jos cu creionul lui de Torquemada. Când am aflat azi de dimineață, am dat ordin să se trimită o notă de protest la Interne. Era de datoria mea, dar, între noi fie vorba, pot să vă spun că mă bucur tare mult de samavolnicia cenzorului. Prin urmare, nu era dispus să mi accepte să renunț la articolele mele. Vă rog din suflet, mi a zis. Nu părăsiți vaporul în largul mării. Și a încheiat princiar: Ne au mai rămas încă multe de vorbit despre muzică.
L am văzut atât de hotărât, că nu m am încumetat să agravez diferendul cu un argument la întâmplare. Adevărul e că, de fapt, nici atunci nu găseam un motiv care să merite să las totul baltă și m am îngrozit la ideea de a accepta și de data aceea, însă numai ca să câștig timp. Am fost nevoit să fac mari eforturi spre a nu mi se vedea emoția necuviincioasă ce mi aducea lacrimi în ochi. Și, încă o dată, ca întotdeauna, am rămas înțeleși ca de atâtea ori după atâta amar de ani.
În săptămâna care a urmat, pradă unei stări mai degrabă de năuceală decât de bucurie, m am dus la crescătorie să iau pisica dăruită de tipografi. Nu mă împac deloc cu animalele, tot așa cum nu mă împac cu copiii până nu încep să vorbească. Mi se pare că au sufletul mut. Nu le urăsc, dar nu le pot suferi, fiindcă n am învățat să mă înțeleg cu ele. Mi se pare împotriva firii ca un bărbat să se simtă mai bine cu câinele său decât cu soția, să l deprindă să mănânce sau să rabde de foame la orele lui, să i răspundă la întrebări și să i împărtășească necazurile. Dar să nu mă duc să mi iau pisica tipografilor ar fi însemnat să i jignesc. Pe deasupra, era un superb exemplar de angora, cu blana trandafirie și mătăsoasă și ochi luminoși, ale cărui mieunături păreau să fie aproape cuvinte. Mi l au dat într un coș de răchită împreună cu pedigriul și manualul de instrucțiuni, asemenea celui pentru asamblat biciclete.
O patrulă militară verifica identitatea trecătorilor înainte de a i autoriza să treacă prin parcul San Nicolás. Nu văzusem niciodată așa ceva și nici nu mi puteam imagina nimic mai descurajant ca simptom al bătrâneții mele. Era o patrulă de patru, sub comanda unui ofițer aproape adolescent. Soldații erau oameni de pe podișurile înalte ale țării, aspri și tăcuți, mirosind a staul. Ofițerul, cu obrajii rumeni ai andinilor ajunși la țărmul mării, îi verifica pe toți. După ce mi a cercetat buletinul de identitate și legitimația de ziarist, m a întrebat ce aveam în coș. O pisică, i am zis. El a vrut s o vadă. Am desfăcut coșul cu mare băgare de seamă, de teamă să nu scape, dar un soldat a vrut să vadă dacă nu mai era ceva pe fundul coșului, iar pisica l a zgâriat. Ofițerul a intervenit: E o minunăție de Angora, a spus. A mângâiat o murmurând ceva și pisica n a sărit la el, dar nici nu i a dat atenție. Câți ani are? m a întrebat. Nu știu, i am răspuns, am primit o chiar acum în dar. Vă întreb pentru că se vede că i foarte bătrână, zece ani, poate. Am vrut să l întreb cum de știa și încă multe altele, însă în ciuda bunelor sale maniere și a vorbirii alese nu mă simțeam în apele mele să stau la taifas cu el. Mi se pare că i o pisică părăsită care a trecut prin multe, a zis. Þineți minte, nu o faceți să se dea după dumneavoastră, ci, dimpotrivă, dați vă dumneavoastră după ea, până îi câștigați încrederea. Închise capacul coșului și mă întrebă: Cu ce vă ocupați? Sunt ziarist. De când? De un secol, i am răspuns. Nu mă îndoiesc, a zis el. Mi a strâns mâna și și a luat la revedere cu niște cuvinte care puteau fi în același timp și un sfat bun, și o amenințare:
— Fiți cu mare băgare de seamă!
La prânz am închis telefonul ca să mă refugiez în muzică ascultând un program excepțional: Rapsodia pentru clarinet și orchestră de Wagner, cea pentru saxofon de Debussy și Cvintetul pentru corzi de Bruckner, adevărată oază edenică în cataclismul operei lui. Și, pe neașteptate, m am pomenit învăluit în întunericul camerei. Am simțit cum se strecoară sub masă ceva care nu mi s a părut un trup viu, ci o prezență supranaturală ce mi s a frecat de picioare, și am sărit în sus, țipând. Era pisica, plimbându și frumoasa coadă stufoasă, cu lentoarea i misterioasă și stirpea i mitică, și n am putut să nu mă înfior la gândul că eram singur în casă cu o ființă vie ce nu era omenească.
Se auziră cele șapte bătăi ale ceasului catedralei, pe cerul trandafiriu licărea o stea singuratică și limpede, un vapor slobozi un adio nemângâiat, și am simțit în gât nodul gordian al tuturor iubirilor care ar fi putut exista și n au existat. N am mai suportat. Am ridicat receptorul cu sufletul la gură, am făcut cele patru numere foarte încet, ca să nu greșesc, și la al treilea apel i am recunoscut vocea. Ei bine, dragă, i am spus, cu un oftat de ușurare: Iartă mă pentru năbădăile de azi dimineață. Ea, liniștită: Nu ți face griji, îți așteptam telefonul. I am precizat: Vreau ca fata să mă aștepte cum a adus o Domnul pe lume, fără sulimeneli pe față. Râsul îi gâlgâia în gât: Cum spui tu, zise, dar așa n o să ai plăcerea s o dezbraci în pielea goală scoțându i tot ce are pe ea, cum îi încântă pe bătrâni, nu știu de ce. Eu însă știu, i am răspuns. Pentru că devin pe zi ce trece mai bătrâni. Ea încuviință:
— Prea bine, zise, atunci diseară la zece fix, înainte de a se răci peștele fript.



3

Cum se numea oare? Madama nu mi spusese. Când vorbea de ea, spunea doar: copila. Iar eu am prefăcut cuvântul în nume de botez, ca lumina ochiului sau cea mai mică dintre caravele . În plus, Rosa Cabarcas le punea pupilelor ei câte un nume diferit pentru fiecare client. Pe mine mă amuza să le ghicesc după fețe și, de la bun început, am fost sigur că acela al copilei era lung, ca Filomena, Saturnina sau Nicolasa. La asta mă gândeam când ea s a întors pe partea cealaltă în pat, rămânând cu spatele la mine, și mi s a părut că lăsase o baltă de sânge de mărimea și forma trupului. A fost o spaimă instantanee, până am constatat că era umezeala sudorii pe cearșaf.
Rosa Cabarcas mă sfătuise să mă port dedicat cu ea, pentru că nu i trecuse încă sperietura de prima oară. Mai mult, cred că însăși solemnitatea ritualului îi agravase frica și a fost nevoie să i mărească doza de valeriană, căci dormea atât de liniștită, că ar fi fost păcat să fie trezită fără dezmierdări. Așa încât am început s o șterg cu prosopul, cântându i în șoaptă cântecul Delgadinei, fata cea mică a regelui, iubită cu dragoste neîngăduită de părintele ei. Pe măsură ce o ștergeam, ea îmi arăta pe toate părțile trupul asudat în ritmul cântecului meu: „Delgadina, Delgadina, tu mi vei fi comoara dragă". A fost o plăcere nețărmurită, deoarece ea asuda iar pe o parte când tocmai o ștersesem pe cealaltă, ca să nu se termine în veci cântecul. „Scoală te, Delgadina, pune ți fusta de mătase", îi cântam la ureche. La sfârșit, când servitorii regelui o găsiră moartă de sete în pat, mi s a părut că, auzind numele, copila mea fusese gata să se trezească. Așadar era ea: Delgadina.
M am întors în pat cu chiloții aceia imprimați cu sărutări și m am întins lângă ea. Am dormit până la cinci în torsul respirației ei domoale. M am îmbrăcat în grabă mare fără să mă spăl și numai atunci am văzut sentința scrisă cu ruj de buze pe oglinda de deasupra chiuvetei: „Tigrul nu mănâncă departe". Știu că azi noapte nu era și nimeni nu putuse intra în cameră, așa încât am luat o drept darul diavolului. Un tunet înfiorător m a făcut să încremenesc în ușă, iar odaia s a umplut de mirosul prevestitor al pământului ud. N am avut timp să scap neatins. Înainte de a găsi un taxi, s a dezlănțuit un potop dintre cele care devastează, de obicei, orașul din mai până în octombrie, fiindcă străzile cu nisip arzător care coboară spre fluviu se prefac în puhoaie ce duc cu ele tot ce întâlnesc în cale. Ploile din acel septembrie ciudat, după trei luni de secetă, puteau fi și providențiale, și pustiitoare.
De îndată ce am deschis ușa casei, m a întâmpinat senzația concretă că nu eram singur. Am reușit să văd blana trandafirie a pisicii care a sărit de pe sofa și s a furișat pe balcon. În farfuria ei rămăseseră niște resturi de mâncare pe care nu i o dădusem eu. Duhoarea urinei stătute și a excrementelor calde însă spurcaseră totul. M am apucat să studiez manualul cum studiasem latina. Scria acolo că pisicile scormonesc în pământ să și ascundă murdăria și că, în casele fără curte, ca a mea, o fac în glastrele de plante sau în oricare alt loc ferit. Este bine ca din prima zi să li se pregătească o lădiță cu nisip, pentru a le deprinde să și facă treburile acolo, și am procedat întocmai. Mai scria că în casă nouă motanii își marchează de la început teritoriul urinând pretutindeni și așa s a și întâmplat, dar manualul nu spunea și ce trebuie făcut. Mergeam pe urmele lui ca să i aflu obiceiurile, dar nu i am descoperit ascunzișurile tainice, locurile de dormit, pricinile toanelor lui volubile. Am încercat să l învăț să mănânce la anumite ore, să folosească lădița cu nisip de pe terasă, să nu se urce la mine în pat în timp ce dormeam și să nu adulmece alimentele de pe masă, însă nu l am putut face să priceapă că acea casă era și a lui de drept, nu ca o pradă de război. Așa încât l am lăsat în voia lui.
Pe înserat, am înfruntat potopul și vânturile ca un uragan ce amenințau să dărâme casa. M au apucat niște strănuturi unul după altul, mă dureau oasele capului și făceam febră, dar mă simțeam stăpânit de o forță și o hotărâre pe care nu le am avut în veci, la nici o vârstă și pentru nici o cauză. Am pus găleți pe jos să curgă apa din crăpăturile tavanului în ele și mi am dat seama că apăruseră altele noi de iarna trecută. Cea mai mare începuse să inunde partea din dreapta a bibliotecii. M am repezit să salvez autorii greci și latini care își făceau veacul acolo, dar, scoțând cărțile, am dat de un șuvoi puternic care curgea dintr o țeavă spartă în spatele zidului. L am oprit înfundând niște cârpe cât am putut mai bine, ca să am răgazul să pun la adăpost cărțile. Zgomotul aversei și urletul vântului se întețiră în parc. Pe neașteptate, un fulger fantomatic și tunetul ce l însoțea au impregnat aerul cu un miros pătrunzător de pucioasă, rafalele sparseră geamurile balconului și furtuna cumplită dinspre mare rupse zăvoarele și năvăli în casă. Totuși, nu trecură zece minute și se opri ca prin farmec. Un soare splendid zvântă străzile pline de mormane de resturi, și căldura reveni.
După ce a trecut potopul, aveam în continuare senzația că nu eram singur în casă. Singura mea explicație e că, așa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte și unele care n au existat niciodată, de parcă s ar fi petrecut aievea. Căci, dacă evocam furia potopului, nu mă vedeam doar pe mine în casă, ci veșnic însoțit de Delgadina. O simțisem atât de aproape în noaptea aceea, încât îi percepeam susurul respirației în dormitor, zbaterile obrazului pe perna mea. Numai astfel am înțeles că am putut face atâtea într un timp atât de scurt. Mi aminteam de mine cocoțat pe scaunul bibliotecii și mi o aminteam pe ea trează, cu rochița i înflorată, primind cărțile spre a le pune la loc sigur. O vedeam fugind dintr o parte într alta a casei, luptându se cu furtuna, udă leoarcă de ploaie și cu apa până la glezne. Mi aminteam cum a pregătit a doua zi un mic dejun care n a existat niciodată și cum a pus masa în vreme ce eu ștergeam pe jos și făceam ordine în casă după naufragiu. N am să uit vreodată privirea ei întunecată pe când mâncam: De ce m ai cunoscut atât de bătrân? I am răspuns adevărul: Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simți.
De atunci am avut o în minte atât de limpede, că făceam cu ea tot ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea mea de spirit: de culoarea apei dimineața la trezire, de culoarea siropului când râdea, de culoarea focului când o supăram. O îmbrăcam potrivit vârstei și împrejurărilor ce țineau seama de schimbările mele de dispoziție: neștiutoare îndrăgostită la douăzeci de ani, târfă de salon la patruzeci, regină a Babiloniei la șaptezeci, sfântă la o sută. Cântam duete de dragoste de Puccini, bolerouri de Agustín Lara, tangouri de Carlos Gardel și ne încredințam încă o dată că acela care nu cântă nu și poate nici măcar imagina ce înseamnă fericirea de a cânta. Astăzi știu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viața mea aflate abia la nouăzeci de ani.
Când casa a fost orânduită, am sunat o pe Rosa Cabarcas. Sfinte Dumnezeule! a exclamat, auzindu mi vocea, am crezut că te ai înecat. Nu putea înțelege cum de petrecusem încă o noapte cu copila tot fără s o ating. Ai tot dreptul să nu ți placă, dar cel puțin poartă te ca un adult. Am încercat să i explic, însă ea schimbă brusc subiectul: Oricum am în vedere pentru tine alta, puțin mai mare, frumoasă și tot fecioară. Tatăl vrea s o dea în schimbul unei case, dar se poate aranja să ți iasă mai ieftin. Mi a stat inima în loc. Asta mi mai lipsea, am protestat îngrozit, o vreau tot pe cealaltă și fără greșeli, fără certuri, fără amintiri triste. La telefon s a așternut un moment de tăcere și, în sfârșit vocea supusă cu care a spus parcă pentru ea însăși: Mă rog, asta trebuie să fie ceea ce doctorii numesc demență senilă.
M am dus la zece noaptea cu un șofer renumit pentru ciudata virtute de a nu pune întrebări. Am luat cu mine un ventilator portabil și un tablou de Orlando Rivera, dragul nostru Figurita, un ciocan și un cui să l atârn. În drum, m am oprit să cumpăr periuțe de dinți, pastă, săpun parfumat, apă de colonie, pastile mentolate. Am vrut să aduc și o vază frumoasă și un buchet de trandafiri galbeni ca să alung piaza rea a florilor de hârtie, dar n am găsit nimic deschis și am fost nevoit să fur dintr o grădină străină o creangă de caprifoi înflorit de curând.
Urmând instrucțiunile madamei, am ajuns prin strada din spate, de pe partea cu apeductul, pentru ca nimeni să nu mă vadă intrând pe poarta mare a grădinii. Șoferul m a prevenit: Ai grijă, învățatule, în casa asta se omoară. I am răspuns: Dacă o fac din dragoste, nu mi pasă. Curtea era în beznă, dar licăreau lumini pline de viață în ferestre și din cele șase camere se auzea o babilonie de melodii. Într a mea, am deslușit glasul cald al lui don Pedro Vargas, tenorul Americii, cu un bolero de Miguel Matamoros. Am simțit că eram gata să mor. Am împins ușa cu sufletul la gură și am văzut o pe Delgadina în pat, ca în amintirile mele: goală și dormind liniștită pe partea inimii.
Înainte de a mă culca, am făcut ordine pe măsuța de toaletă, am pus ventilatorul nou în locul celui ruginit și am atârnat tabloul în locul în care ea l ar putea vedea din pat. M am întins lângă ea și am cercetat o încetul cu încetul. Era aceeași de la mine de acasă: aceleași mâini care mă recunoșteau pe bâjbâite în întuneric, aceleași picioare cu pași gingași ce se confundau cu cei ai motanului, același miros de sudoare ca al cearșafurilor mele, degetul cu degetarul. De necrezut: văzând o și atingând o în carne și oase, mi se părea mai puțin reală decât în amintirile mele.
E un tablou pe peretele din față, i am spus. L a pictat Figurita, un om pe care l am iubit mult cu toții, cel mai bun dansator de bordel care a existat vreodată și cu un suflet atât de mare, că i era milă și de diavol. L a pictat cu vopsea de corăbii pe pânza pârlită de un avion care s a izbit de munte în Sierra Nevada de Santa Marta și cu pensule înjghebate de el din fire de păr de la câinele lui. Femeia pictată e o călugăriță pe care a răpit o dintr o mănăstire și s a căsătorit cu ea. Îl las aici, să fie primul lucru de care dai cu ochii când te trezești.
Nu și schimbase poziția când am stins lumina, la ora unu, iar respirația îi era atât de ușoară, că i am luat pulsul ca s o simt vie. Sângele îi alerga prin vene cu fluiditatea unui cântec ce se ramifica până în colțurile cele mai îndepărtate ale trupului ei și revenea la inimă, purificat de dragoste.
Înainte de a pleca în zori, am desenat pe o hârtie liniile mâinii sale și i le am dat să le citească Divei Sahibi, ca să i cunosc sufletul. Și mi a zis așa: o ființă care spune numai ce gândește. E desăvârșită la treburi manuale. Are contacte cu cineva care a murit, de la care așteaptă ajutor, dar se înșală: ajutorul căutat e chiar lângă ea. Nu a cunoscut bărbat, dar va muri bătrână și măritată. Acum are un bărbat oacheș, care n o să fie bărbatul vieții ei. Ar putea face opt copii, însă o să se hotărască numai pentru trei. La treizeci și cinci de ani, dacă face ce o îndeamnă inima și nu mintea, o să mânuiască bani mulți, iar la patruzeci o să primească o moștenire. O să călătorească mult. Are viață dublă și noroc dublu și și poate influența propriul destin. Îi place să încerce totul, din curiozitate, dar o să se căiască dacă nu se lasă călăuzită de inimă.
Chinuit de dragoste, am pus să se repare ravagiile furtunii și am profitat să mai fac multe alte cârpeli pe care le tot amânam de ani de zile, din lipsă de bani sau din lene. Am reorganizat biblioteca, în ordinea în care citisem cărțile. La sfârșit, am desființat pianola, fiind o relicvă de demult cu cele peste o sută de tuburi ale sale, și am cumpărat un pick up vechi, dar mai bun decât al meu, cu difuzoare de înaltă fidelitate care au făcut casa și mai spațioasă. Aproape că m am ruinat, dar m am simțit răsplătit cu prisosință de miracolul de a mai fi în viață la vârsta mea.
Casa renăștea din cenușa ei, iar eu pluteam în iubirea pentru Delgadina cu o intensitate și o fericire de care n am avut nicicând parte în viața mea. Grație ei m am confruntat pentru prima oară cu felul meu firesc de a fi, în vreme ce mi se scurgeau cei nouăzeci de ani. Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minți ordonate, ci, dimpotrivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am descoperit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacție împotriva neglijenței mele; că par generos pentru a mi masca micimea de suflet, că exagerez cu prudența din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puțin mă interesează timpul altora. Am descoperit, în sfârșit, că dragostea nu e o stare a spiritului, ci un semn al zodiacului.
Am devenit altul. Am încercat să i recitesc pe clasicii care m au călăuzit în adolescență și n am fost în stare. M am cufundat în lecturi romantice la care renunțasem atunci când mama a vrut să mi le impună cu strășnicie și prin ele am ajuns să fiu conștient că forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită. Când gusturile mele muzicale au intrat în criză, m am descoperit învechit și bătrân și mi am deschis sufletul desfătărilor în voia hazardului.
Mă întreb cum m am putut lăsa pradă acestei amețeli perpetue provocate de mine însumi și de care mă temeam. Pluteam printre nori rătăcitori și mi vorbeam în fața oglinzii cu vaga speranță de a afla cine sunt. Starea mea de delir era atât de intensă, încât într o manifestare a studenților cu pietre și sticle am fost nevoit să mă înfrânez din răsputeri ca să nu mă pomenesc în fruntea lor cu o lozincă ce mi ar fi proclamat adevărul: „Sunt nebun de dragoste".
Istovit de amintirea de neîndurat a Delgadinei adormite, am schimbat fără umbră de rea voință spiritul articolelor mele duminicale. Oricare ar fi fost subiectul, le scriam pentru ea, pe ea voiam s o fac să râdă sau să plângă, și în fiecare cuvânt îmi puneam întregul suflet. În locul comentariilor tradiționale dintotdeauna, le am făcut sub forma unor scrisori de dragoste pe care oricine și le putea însuși. Am propus la ziar ca textul să nu fie cules la linotip, ci să se publice cu caligrafia mea florentină. Redactorului șef, bineînțeles, i s a părut încă o dovadă de vanitate senilă, dar directorul general l a convins cu o frază care încă mai circulă slobodă prin redacție:
— Nu te lăsa înșelat: nebunii înțelepți o iau înaintea viitorului.
Reacția publică a fost neîntârziată și entuziastă, prin nenumărate scrisori de la cititori îndrăgostiți. Unele texte ale mele erau citite în buletinele de știri de la radio, ca urgențe de ultimă oră, și s au făcut copii la șapirograf sau la indigo, care se vindeau ca țigările de contrabandă pe la colțurile străzii San Blas. De la bun început a fost limpede că erau rodul dorinței mele arzătoare de a mă exprima, dar m am deprins să țin seama de asta când mă așterneam la scris și veșnic foloseam cuvintele unui bărbat de nouăzeci de ani care n a învățat să gândească precum un bătrân. Comunitatea intelectuală, ca de obicei, s a arătat timorată și împărțită și până și grafologii la care te așteptai cel mai puțin au iscat controverse prin analizele eratice ale caligrafiei mele. Ei au fost cei care au semănat discordie, au întețit polemica și au făcut ca nostalgia să fie la modă.
Înainte de sfârșitul anului mă înțelesesem cu Rosa Cabarcas să las în odaie ventilatorul electric, obiectele de toaletă și tot ce aveam să mai aduc în viitor spre a ne face viața mai ușoară. Soseam la zece, întotdeauna cu ceva nou pentru ea sau pentru plăcerea amândurora, și petreceam câteva minute scoțând recuzita ascunsă ca să montez decorul nopților noastre. Înainte de a pleca, nicicând mai târziu de cinci, puneam din nou totul la loc sub cheie. Odaia rămânea atunci la fel de dezolantă cum fusese la început, când era destinată iubirilor triste ale clienților întâmplători. Într o dimineață, am auzit că Marcos Pérez, glasul cel mai ascultat la radio încă din zori, hotărâse să mi citească articolul duminical în buletinul de știri de luni. Când am izbutit să mi țin în frâu sila, am spus speriat: Știi tu, Delgadina, faima e o cucoană extrem de grasă care nu doarme cu noi, dar când ne sculăm ne pomenim că stă și ne privește mereu din fața patului.
Într una din zile am rămas să iau micul dejun cu Rosa Cabarcas, care începea să mi pară mai puțin decrepită, în pofida doliului strict și a bonetei negre care i acoperea sprincenele. Gustările ei de dimineață erau renumite ca grozav de gustoase, având o cantitate de piper care te făcea să plângi. La prima îmbucătură ca focul viu i am spus cu lacrimile șiroindu mi: La noapte n o să am nevoie de lună plină să mi simt fundul în flăcări. Nu te plânge, a replicat ea, dacă te arde, e pentru că l ai încă, slavă Domnului.
A fost surprinsă când i am pomenit numele Delgadinei. Nu se numește așa, zise, se numește... Nu mi spune, i am tăiat vorba, pentru mine e Delgadina. Ea dădu din umeri: Mă rog, la urma urmelor e a ta, dar mi se pare un nume de diuretic . I am povestit de cuvintele despre tigru pe care copila le scrisese pe oglindă. Nu se poate să fi fost ea, a spus Rosa, pentru că nu știe să citească și nici să scrie. Atunci cine? Ea dădu din umeri: Poate să fi fost cineva care a murit în odaie.
Eu profitam de gustările acelea să mă destăinui Rosei Cabarcas și i ceream vreun hatâr neînsemnat pentru comoditatea și înfățișarea atrăgătoare a Delgadinei. Ea încuviința fără să stea pe gânduri, ca o școlăriță pusă pe ștrengării. Ce caraghios! mi a spus într un rând. Mă simt de parcă mi ai cere mâna ei. Și fiindcă veni vorba, i se năzări: De ce nu te însori cu ea? Am rămas încremenit. Serios, a stăruit, îți iese mai ieftin. La urma urmelor, la vârsta ta, problema e dacă mai ești în stare sau nu mai ești, dar mi ai spus c ai rezolvat o. I am ieșit în întâmpinare: Sexul e consolarea care ți mai rămâne când nu ți ajunge dragostea.
Ea izbucni în râs: Ah, învățatule, am știut întotdeauna că ești un bărbat grozav, că ai fost mereu, și mă bucură că ești tot așa, în vreme ce dușmanii tăi se dau bătuți. Pe bună dreptate se vorbește atâta despre tine. L ai auzit pe Marcos Pérez? Toată lumea îl aude, i am răspuns ca să punem punct acestui subiect. Dar ea a insistat: Și profesorul Camacho y Cano, la emisiunea Despre toate câte puțin, a spus ieri că lumea nu mai e cum era fiindcă n au mai rămas mulți bărbați ca tine.
La sfârșit de săptămână, am găsit o pe Delgadina cu febră și tușind. Am trezit o pe Rosa Cabarcas ca să mi dea vreun leac făcut în casă și mi a adus în odaie o trusă de prim ajutor. După două zile, Delgadina zăcea fără vlagă și nu se putea întoarce la rutina de a coase nasturi. Doctorul îi prescrisese un tratament ca pentru o gripă obișnuită ce avea să treacă într o săptămână, dar s a alarmat de starea ei generală de malnutriție. Am încetat s o mai văd, dar am simțit că i duceam dorul și am profitat să aranjez camera fără ea.
Am adus și un desen în peniță de Cecilia Porras pentru Toți stăteam în așteptare, cartea de povestiri a lui Alvaro Cepeda. Am adus apoi cele șase volume din Jean Cristophe, de Romain Rolland, ca să mi amăgesc nopțile de veghe. Și astfel, când Delgadina s a putut întoarce, a găsit camera vrednică de o fericire sedentară: aerul purificat cu un insecticid parfumat, pereții trandafirii, lămpile cu lumini diferite, flori proaspete în vaze, cărțile mele favorite, tablourile frumoase ale mamei atârnate altfel, după gusturile de azi. Schimbasem radioul vechi cu unul cu unde scurte, pe care îl puneam numai pe postul de muzică clasică, pentru ca Delgadina să învețe să doarmă cu cvartetele de Mozart, dar într o noapte l am găsit pe un post specializat în bolerouri la modă. Era gustul ei, de bună seamă, și mi l am asumat fără să sufăr, căci și eu îl cultivasem cu tot entuziasmul în zilele mele cele mai bune. Înainte de a mă întoarce acasă a doua zi, am scris pe oglindă cu batonul de ruj: „Copila mea, suntem singuri pe lume".
Cam în perioada aceea am avut ciudata impresie că se maturiza înainte de vreme. I am comentat Rosei Cabarcas, iar ei i s a părut firesc. Împlinește șaptesprezece ani pe cinci decembrie, mi a zis. Un Săgetător perfect. M a neliniștit că era atât de reală încât împlinea ani. Ce i aș putea face cadou? O bicicletă, mi a spus Rosa Cabarcas. Trebuie să străbată tot orașul de două ori pe zi ca să meargă la cusut nasturi. Mi a arătat în magazia din spatele prăvăliei bicicleta pe care o folosea, și într adevăr mi s a părut o rablă nevrednică de o fată iubită atât de mult. Însă m a impresionat ca dovadă palpabilă că Delgadina exista în viața reală.
Când m am dus să cumpăr cea mai bună bicicletă pentru ea, n am putut rezista tentației de a o încerca și am dat câteva raite la întâmplare pe platforma magazinului. Vânzătorului care m a întrebat ce vârstă am i am răspuns cu cochetăria bătrâneții: Merg pe nouăzeci și unu. Vânzătorul mi a spus exact ce doream: Arătați cu douăzeci mai puțin. Eu însumi nu mi explicam cum de nu mi pierdusem practica de pe vremea liceului și m am simțit în al nouălea cer. Am început să cânt. Mai întâi pentru mine, în șoaptă, iar apoi în gura mare, cu ifose de mare Caruso, printre tarabele pestrițe și circulația nebună din piața centrală. Oamenii mă priveau amuzați, îmi strigau, mă îndemnau să particip la înconjurul Columbiei în scaun cu rotile. Eu le făceam cu mâna un salut de navigator fericit, fără să mi întrerup cântecul. În săptămâna aceea, în chip de omagiu pentru luna decembrie, am scris alt articol îndrăzneț: „Cum să fii fericit pe bicicletă la nouăzeci de ani".
În noaptea zilei ei de naștere i am cântat Delgadinei cântecul întreg, i am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: șira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingașe, partea cu alunița, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupului îi sporea și împrăștia un parfum de sălbăticiune. Ea mi a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele și în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, și la toate a răsunat pe dinăuntru într un arpegiu, iar sfârcurile i au înflorit fără să le ating. Începeam să ațipesc către ziuă, când am simțit un fel de zvon de mulțime în largul mării și o panică printre catarge care îmi înfiorară sufletul. Atunci m am dus la baie și am scris pe oglindă: „Delgadina, comoara mea, a început să adie briza Crăciunului".
Una dintre amintirile mele cele mai fericite a fost tulburarea care m a cuprins într o dimineață ca aceea ieșind de la școală. Ce i cu mine? învățătoarea mi a spus buimacă: Vai, copile! Nu vezi că adie briza? După optzeci de ani, am simțit o iar, când m am trezit în patul Delgadinei, și era tot decembrie, care se întorcea punctual cu cerul lui diafan, furtunile de nisip, vârtejurile de pe străzi care smulgeau acoperișuri și le ridicau fustele fetelor de liceu. Orașul căpăta atunci o rezonanță fantomatică. În nopțile cu briză strigătele din piața mare se puteau auzi până în cartierele cele mai înalte, de parcă ar fi fost la o aruncătură de băț. Nu de puține ori se întâmpla ca rafalele din decembrie să ne ajute să ne găsim prietenii împrăștiați prin bordeluri îndepărtate, luându ne doar după sunetul vocilor lor.
Totuși, o dată cu briza, mi a sosit și vestea proastă că Delgadina nu putea petrece Crăciunul cu mine, ci cu familia. Dacă detest ceva pe lumea asta sunt sărbătorile obligatorii în care lumea plânge fiindcă e fericită, focurile de artificii, colindele aiurite, ghirlandele de hârtie creponată fără nici o legătură cu un Prunc care s a născut acum două mii de ani într un staul sărman. Cu toate acestea, când s a înnoptat, n am putut ține piept nostalgiei și m am dus în odaia fără ea. Am dormit bine și m am trezit lângă un urs de pluș care mergea în două labe, de parcă ar fi fost polar, și un bilet care spunea: „Pentru tăticul urât". Rosa Cabarcas îmi spusese că Delgadina învață să citească de la lecțiile mele scrise pe oglindă și literele ei frumoase mi s au părut admirabile. Însă Rosa m a dezamăgit cu vestea proastă că ursul era darul ei, așa că în noaptea Anului Nou am rămas acasă, băgându mă în pat de la opt, și am dormit fără gânduri triste. Am fost fericit, pentru că atunci când s a făcut douăsprezece, printre bătăile furioase de clopote, sirenele fabricilor și ale pompierilor, gemetele vapoarelor, zgomotele de împușcături și de petarde, am simțit că Delgadina a intrat în vârful picioarelor, s a culcat lângă mine și m a sărutat. Atât de reală, că mi a stăruit în gură mirosul ei de mentă.



4

La începutul noului an începeam să ne cunoaștem, de parcă am fi trăit împreună și pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deștepte și îmi răspundea cu un limbaj natural al trupului. Stările sufletești i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită și sălbatică așa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce i înfrumuseța chipul și i îmbogățea somnul. Îi povesteam viața mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s o spun prin cuvinte, numai și numai ea.
Cam pe vremea aceea i am lăsat pe pernă niște cercei cu smaralde ce fuseseră ai mamei. Și i a pus la următoarea întâlnire, dar n o prindeau. I am adus apoi niște cercei mai potriviți cu culoarea pielii ei. Am lămurit o: Primii pe care ți i am dat nu ți se asortau cu fața și felul în care ți porți părul. Aceștia o să ți vină mai bine. Nu și a pus nici una dintre perechi la următoarele două întâlniri, dar la a treia a apărut cu aceea pe care i o indicasem. Am început astfel să înțeleg că nu asculta de ordinele mele, dar aștepta prilejul potrivit să mi facă pe plac. În zilele acelea am simțit că mă obișnuisem într atât cu genul acela de viață casnică, încât n am mai dormit gol, ci cu pijamalele de mătase chinezească pe care renunțasem să le mai port, deoarece nu aveam pentru cine să mi le dau jos.
M am apucat să citesc Micul Prinț de Saint Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat o cu atâta atenție, fără să se trezească, încât a fost nevoie să i citesc fără răgaz două zile, până i am terminat o. Am continuat cu Poveștile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie și una de nopți într o versiune aseptică pentru copii și, din pricina diferențelor din somnul ei, mi am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simțeam că nu mai puteam, stingeam lumina și mă culcam, ținând o în brațe până cântau cocoșii.
Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, ușurel, și într o noapte s a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără nici un motiv, s a răsucit în pat, mi a întors spatele și a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat o pe același ton: Ai cui erau? N a răspuns. Vocea i avea o nuanță plebee, ca și când n ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită.
Singurul meu necaz era cu motanul. De două zile nu mânca nimic, stătea posomorât cu nasul în jos în ungherul lui și mi a tras o lovitură cu gheara ca o fiară rănită, când am vrut să l pun în coșul lui de răchită pentru ca Damiana să l ducă la veterinar. A izbutit anevoie să i vină de hac și l a luat zbătându se într un sac. N a trecut mult și mi a telefonat de la crescătorie să mi spună că nu se putea face nimic, ci trebuia să fie sacrificat și aveau nevoie de acordul meu. De ce? Pentru că i tare bătrân, răspunse Damiana. M am gândit furios că și pe mine mă puteau arde de viu într un cuptor pentru pisici. M am simțit dezarmat între două focuri: nu învățasem să îndrăgesc motanul, dar nici n aveam inima să încuviințez să fie omorât numai fiindcă era bătrân. Unde se spunea așa ceva în manual?
Incidentul m a tulburat în asemenea hal, că am scris un articol pentru duminică, uzurpând titlul lui Neruda: „Este, oare, pisica un tigru de salon în miniatură?" Articolul a stârnit o nouă campanie care i a împărțit iar pe cititori în favoarea sau împotriva pisicilor. În cinci zile a învins teza că putea fi permisă sacrificarea unei pisici din motive ce țin de sănătatea populației, dar nu pentru că ar fi bătrână.
După ce a murit mama, nu puteam închide ochii de groază că m ar atinge pe când dormeam. Intr o noapte, am simțit o, însă vocea ei mi a redat liniștea: Figlio mio, poveretto! Am simțit o iar o dată în zori în camera Delgadinei și nu mi am mai găsit locul de bucurie crezând că mă atinsese ea. Dar nu: era Rosa Cabarcas în întuneric. Îmbracă te și hai cu mine, mi a zis, am o problemă gravă.
Așa era, ba și mai gravă decât mi am putut o închipui. Unul dintre clienții de vază ai casei fusese înjunghiat cu lovituri de cuțit în prima odaie din pavilion. Asasinul fugise. Cadavrul uriaș, în pielea goală, dar cu pantofii în picioare, era livid ca un pui fiert în patul îmbibat de sânge. L am recunoscut de cum am intrat: era J.M.B., un mare bancher, renumit pentru amabilitatea și înfățișarea i plăcută, precum și pentru felul lui elegant de a se îmbrăca, dar, mai cu seamă, pentru viața i exemplară de familie. Avea la gât două răni vineții ca niște buze și o tăietură pe pântece care nu încetase să sângereze. Încă nu începuse să înțepenească. Mai mult decât rănile, m a impresionat că avea un prezervativ pus și se pare nefolosit pe sexul împuținat de moarte.
Rosa Cabarcas nu știa cu cine fusese, pentru că și el avea privilegiul de a intra pe poarta mare dinspre grădină. Nu era exclusă bănuiala că perechea lui fusese tot un bărbat. Tot ce voia madama de la mine era s o ajut să îmbrace cadavrul. Avea atâta sânge rece, că m a tulburat gândul că moartea ar fi pentru ea o treabă de bucătărie. Nu i nimic mai greu decât să îmbraci un mort, i am spus. Am făcut o cu nemiluita, replică ea. E ușor dacă îl ține cineva. I am atras atenția: Îți dai seama ce o să creadă lumea văzând un trup ciopârțit de lovituri de cuțit într un costum intact de gentleman?
Am tremurat de teamă pentru Delgadina. Mai bine ai lua o la tine, mi a zis Rosa Cabarcas. Nici mort, i am răspuns înghețat de a binelea. Ea a băgat de seamă și nu și a putut ascunde disprețul: Tremuri ca varga! Pentru ea, i am zis, cu toate că era adevărat numai pe jumătate. Spune i să plece înainte de a veni lumea. Bine, făcu ea, deși tu, fiind ziarist, n o să pățești nimic. Nici tu, i am zis, cam cu resentiment. Ești singurul liberal care poruncește în guvernul ăsta.
Orașul, invidiat pentru viața lui pașnică și siguranța dintotdeauna, era însă bântuit în fiecare an de nenorocirea unei crime scandaloase și atroce. N a fost cazul și atunci. Știrea oficială, cu titluri exagerate și zgârcită în detalii, anunța că tânărul bancher fusese atacat și omorât cu lovituri de cuțit pe Șoseaua Pradomar din motive de neînțeles. Nu avea dușmani. Comunicatul guvernului îi indica drept posibili criminali pe refugiații din zonele de interior ale țării, care dezlănțuiau un val de delincventă în masă, străină spiritului civic al populației. În primele ceasuri, s au făcut peste cincizeci de arestări.
Am dat fuga, scandalizat, împreună cu redactorul secției juridice, un ziarist tipic pentru anii douăzeci, care avea cozoroc de celuloid verde și elastice la mâneci, care își închipuia că o ia înaintea faptelor. Totuși, cunoștea doar câteva date răzlețe despre crimă, iar eu i le am completat până unde am considerat prudent din partea mea. Și, astfel, am scris cinci fișe la patru mâini pentru o știre de opt coloane pe prima pagină, atribuită veșnicei fantome a surselor care se bucură de întreaga noastră încredere. Însă „Abominabilul Om de la Nouă" – cenzorul – n a pregetat să impună versiunea oficială, că fusese atacat de niște bandiți liberali. Eu mi am păstrat conștiința curată, luându mi o mină încruntată și îndurerată la cea mai cinică înmormântare a secolului, la care a venit o groază de lume.
Când m am întors acasă în noaptea aceea, am sunat o pe Rosa Cabarcas să aflu ce se întâmplase cu Delgadina, dar n a răspuns patru zile la rând. În a cincea, m am dus la ea acasă, scrâșnind din dinți. Ușile erau sigilate, dar nu de către poliție, ci de către cei de la Sănătate. Nimeni din vecini nu știa nimic. Fără nici un indiciu despre Delgadina, m am apucat s o caut ca turbat și uneori ca un caraghios, gâfâind. Mi am petrecut zile întregi cercetându le pe tinerele bicicliste de pe băncile unui parc plin de praf unde copiii se jucau cățărându se pe statuia coșcovită a lui Simón Bolívar. Treceau pedalând ca niște căprioare; frumoase, disponibile, gata să se lase prinse la de a baba oarba. Când mi am pierdut speranța, m am refugiat în pacea bolerourilor. A fost precum o licoare otrăvită: fiecare cuvânt era ea. Întotdeauna avusesem nevoie de liniște ca să scriu, fiindcă mintea mea era mai atentă la muzică decât la scris. Atunci a fost tocmai pe dos: am putut scrie numai cu bolerouri în surdină. Viața mi s a umplut de ea. Articolele scrise în acele două săptămâni au fost modele cu cheie pentru scrisori de dragoste. Redactorul șef, contrariat de avalanșa de răspunsuri, mi a cerut să mi mai domolesc amorul până găseam cum să consolăm atâția cititori îndrăgostiți.
Zbuciumul a pus capăt disciplinei zilelor mele. Mă sculam la cinci, dar rămâneam în penumbra camerei imaginându mi o pe Delgadina în viața i ireală, cum își scula frățiorii, îi îmbrăca pentru școală, le dădea gustarea, dacă aveau așa ceva, și apoi străbătea orașul pe bicicletă spre a și ispăși pedeapsa de a coase nasturi. M am întrebat uluit: La ce se gândește o femeie în vreme ce coase un nasture? Oare ea s o fi gândind la mine? O fi căutând o și ea pe Rosa Cabarcas, ca să dea de mine? Am petrecut cam o săptămână fără să mi scot salopeta de mecanic nici ziua, nici noaptea, fără să mă îmbăiez, să mă bărbieresc, să mă spăl pe dinți, fiindcă dragostea m a învățat prea târziu că te dichisești pentru cineva, te îmbraci și te parfumezi pentru cineva, iar eu n am avut niciodată pentru cine. Damiana a crezut că eram bolnav când m a găsit despuiat în hamac la zece dimineața. M am uitat la ea cu ochii tulburi de patimă și am poftit o să ne tăvălim în pielea goală. Ea mi a spus, disprețuitoare:
— V ați gândit ce o să vă faceți dacă accept?
Așa am aflat în ce hal mă afectase suferința. Nu mă recunoșteam pe mine însumi, copleșit de durerea aceea de adolescent. N am mai ieșit din casă, pentru ca nu cumva să pierd vreun telefon. Scriam fără să l mai închid și la primul sunet mă repezeam să răspund, crezând că ar putea fi Rosa Cabarcas. Mă întrerupeam necontenit din treburi ca s o sun și am stăruit zile întregi până am înțeles că era un telefon fără suflet.
Întorcându mă într o seară ploioasă, am găsit motanul făcut ghem pe scara ușii de la intrare. Era murdar și lovit și de o blândețe ce ți făcea milă. Manualul m a învățat că era bolnav și am ascultat de instrucțiunile de acolo ca să încerc să l pun pe picioare. Din senin, pe când moțăiam făcându mi siesta, m a trezit gândul că el m ar putea duce la casa Delgadinei. L am luat într o sacoșă până la prăvălia Rosei Cabarcas, care era tot cu sigiliul pus și fără semne de viață, dar s a zbătut cu atâta îndârjire, că a reușit să scape, a sărit gardul grădinii și a dispărut printre copaci. Am bătut cu pumnul în poarta mare și o voce de soldățoi m a întrebat, fără să deschidă: Cine i acolo? Om bun, i am răspuns eu, să nu mă las mai prejos. O caut pe stăpâna casei. Nu i nici o stăpână, zise vocea. Deschideți mi măcar să mi iau pisica, am insistat. Nu i nici o pisică, spuse. L am întrebat: Cine sunteți dumneavoastră?
— Nimeni, răspunse vocea.
Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licență poetică. În seara aceea, întorcându mă iar acasă tot fără motan și tot fără ea, mi am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci și că eu însumi, bătrân și singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndreptățit și adevărul celălalt: n aș fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu mă să tălmăcesc poemele lui Leopardi și numai în seara aceea le am simțit în străfundurile ființei mele: „Vai mie, căci de i iubire, amarnic îi e chinul!"
Intrarea mea la ziar, în salopetă și prost bărbierit, stârni tot felul de îndoieli asupra stării mele mintale. Clădirea modernizată, cu cabine individuale din sticlă și lumini din tavan, părea o maternitate. Ambianța artificială, tăcută și confortabilă, te invita să vorbești în șoaptă și să pășești pe vârfuri. În vestibul, ca niște viceregi morți, erau portretele în ulei ale celor trei directori pe viață și fotografiile unor oaspeți iluștri. În enorma sală principală trona poza uriașă a redacției actuale făcută în seara aniversării mele. N am putut să n o compar în gând cu aceea de când împlinisem treizeci de ani și, o dată în plus, am constatat cu groază că omul îmbătrânește mai repede și mai urât în fotografii decât în realitate. Secretara care mă sărutase la aniversare m a întrebat dacă eram bolnav. Am fost fericit să i spun adevărul ca să nu l creadă: Bolnav de dragoste. Ea spuse: Ce păcat că nu pentru mine! Eu i am răspuns la cuvintele măgulitoare: Nu fi chiar atât de sigură!
Redactorul de la secția juridică a ieșit din cabina lui strigând că erau două cadavre de fete neidentificate la morga municipală. L am întrebat speriat: De ce vârstă? Tinere, a răspuns el. Se prea poate să fie refugiate din zonele de interior ale țării, urmărite până aici de ucigașii regimului. Am răsuflat ușurat. Situația aceasta groaznică ne invadează în liniște ca o pată de sânge, am spus. Redactorul, de departe, mi a strigat:
— Nu de sânge, maestre, de rahat.
După câteva zile, mi s a întâmplat ceva și mai rău, când o fată cu un coș la fel cu acela al motanului a trecut ca o străfulgerare prin dreptul Librăriei Lumea. Am urmărit o dând din coate prin mulțime în iureșul de la miezul zilei. Era foarte frumoasă, cu pași elastici și o ușurință în a și croi drum printre oameni că n am putut s o ajung decât cu greu. În sfârșit, i am luat o înainte și am privit o în față. Ea m a îndepărtat cu mâna fără să se oprească și fără să și ceară iertare. Nu era cea pe care mi o închipuisem, dar semeția ei m a durut de parc ar fi fost. Am înțeles atunci că n aș fi în stare s o recunosc pe Delgadina trează și îmbrăcată și că nici ea nu putea ști cine eram eu, căci nu mă văzuse niciodată. Intr o pornire de nebunie, am croșetat vreme de trei zile douăsprezece perechi de botoșei albaștri și roz pentru nou născuți, încercând să mi fac curaj pentru a nu asculta, nici cânta și nici rememora cântecele care mi aminteau de ea.
Adevărul e că nu mă mai puteam stăpâni și începeam să devin conștient că sunt bătrân datorită slăbiciunii mele în fața iubirii. Am avut o dovadă și mai dramatică atunci când un autobuz din oraș a călcat o fată pe bicicletă chiar în plin centru comercial. Tocmai o luaseră cu o ambulanță și intensitatea tragediei se putea aprecia văzând halul în care ajunsese bicicleta, niște bucăți de fier vechi într o baltă de sânge proaspăt. Dar emoția mea n a fost provocată atât de distrugerea bicicletei, ci de marca, modelul și culoarea ei. Nu putea fi alta decât aceea pe care eu însumi i o dăruisem Delgadinei.
Martorii erau de părere cu toții că fata accidentată era foarte tânără, înaltă și zveltă și cu părul scurt și creț. Buimac, am luat primul taxi care a trecut și m am lăsat dus la Spitalul de Caritate, o clădire veche cu ziduri de culoare galbenă brună ce părea o închisoare eșuată pe un banc de nisip. Am avut nevoie de o jumătate de oră ca să intru și de încă una ca să ies dintr un patio înmiresmat cu pomi fructiferi, unde o femeie îndurerată mi a aținut calea, m a privit în ochi și a exclamat:
— Eu sunt cea pe care n o cauți!
Doar atunci mi am amintit că acela era locul unde trăiau în libertate bolnavii pașnici de la ospiciul municipal. Am fost obligat să mi declin identitatea de ziarist în fața conducerii spitalului, pentru ca un infirmier să mă conducă la pavilionul de urgență. În registrul de internări erau datele: Rosalba Ríos, șaisprezece ani, profesie necunoscută. Diagnostic: comoție cerebrală. Pronostic: rezervat. L am întrebat pe șeful pavilionului dacă puteam s o văd, cu speranța tainică de a fi refuzat, dar au acceptat încântați la gândul că, poate, aveam să scriu despre starea jalnică a spitalului.
Am traversat o sală pestriță care mirosea pătrunzător a fenol, cu bolnavii îngrămădiți în paturi. În fund, într o cameră pentru un singur bolnav, întinsă pe un pat de fier, se afla cea pe care o căutam. Avea capul acoperit de bandaje, fața de nerecunoscut, umflată și vineție, dar mi a fost de ajuns să i văd picioarele ca să știu că nu era ea. Numai atunci mi a trecut prin cap să mă întreb: Ce aș fi făcut, oare, dac ar fi fost?
Încă prins în pânzele de păianjen ale nopții, am avut curajul să mă duc a doua zi la fabrica de cămăși unde Rosa Cabarcas spusese odată că lucra fata și l am rugat pe patron să ne arate instalațiile care puteau servi drept model pentru un proiect continental al Națiunilor Unite. Era un libanez ca un pahiderm, taciturn, care ne a deschis porțile regatului său cu iluzia de a fi un exemplu universal.
Trei sute de tinere în bluze albe cu semnul crucii desenat cu cenușă pe frunte, căci era Miercurea Cenușii, coseau nasturi în vasta hală iluminată. Când ne au văzut intrând, s au ridicat în picioare ca niște eleve și ne au cercetat cu coada ochiului în timp ce directorul explica de zor contribuția sa la arta imemorială de a coase nasturi. Eu scrutam chipul fiecăreia, cu groaza de a o descoperi pe Delgadina îmbrăcată și trează. Dar una dintre ele m a descoperit ea pe mine cu privirea de temut a admirației neîndurătoare:
— Spuneți mi, domnule, nu sunteți cel care scrie scrisorile de dragoste la ziar?
Nu mi aș fi închipuit niciodată că o copilă adormită ar putea provoca asemenea ravagii în viața unui bărbat. Am fugit de la fabrică fără să mi iau la revedere și fără să mă gândesc măcar dacă vreuna dintre fecioarele acelea de purgatoriu era, în sfârșit, cea căutată. Când am plecat de acolo, singurul sentiment care îmi rămânea pe lume era dorința de a plânge.
Rosa Cabarcas telefonă după o lună cu o explicație de necrezut: își luase o binemeritată vacanță la Cartagena de Indias, după asasinarea bancherului. N am crezut o, bineînțeles, dar am felicitat o pentru norocul ei și am lăsat o să și lungească minciuna înainte de a i face întrebarea care mi clocotea în suflet:
— Și ea?
Rosa Cabarcas păstră o tăcere prelungă. E pe aici, spuse în cele din urmă, dar vocea îi deveni evazivă: Trebuie să aștepți o vreme. Cât? N am nici o idee, o să ți dau de știre. Am simțit că mi aluneca printre degete și am oprit o brutal: Așteaptă, dă mi cât de cât o lămurire. Nu i nici o lămurire, spuse ea, și încheie: Ai grijă, poți să ți faci ție rău și, mai cu seamă, să i faci ei rău. Eu n aveam chef de mofturile astea. Am implorat o să mi dea măcar ocazia de a mă apropia de adevăr. La urma urmelor, i am spus, suntem complici. Ea n a mai făcut însă nici un pas. Liniștește te, mi a zis, copila e bine și așteaptă s o chem, dar chiar acum nu i nimic de făcut și nu pot să ți mai spun nimic. La revedere.
Am rămas cu telefonul în mână fără să știu ce să fac, căci o cunoșteam destul cât să mi dau seama că n aș scoate nimic de la ea decât cu vorba bună. După prânz, am dat o raită pe ascuns pe la ea pe acasă, mai încrezător în hazard decât în rațiune, și am găsit o tot închisă și cu sigiliul pus de cei de la Sănătate. Am crezut că Rosa Cabarcas îmi telefonase de altundeva, poate din alt oraș, și doar gândul acesta m a făcut să mă năpădească tot felul de presimțiri tulburi. Totuși, la șase după amiaza, când mă așteptam mai puțin, mi a slobozit la telefon exact parola mea:
— Ei bine, acum da.
La zece noaptea, tremurând și mușcându mi buzele să nu plâng, am ajuns încărcat de cutii de ciocolată elvețiană, de alviță și bomboane și cu un coș de trandafiri de un roșu aprins, să acopăr tot patul. Ușa era întredeschisă, luminile aprinse și la radio se auzea încet Sonata numărul unu pentru vioară și pian de Brahms. Delgadina în pat era atât de strălucitoare și diferită, că mi a fost greu s o recunosc.
Crescuse, dar aceasta nu i se vedea în statură, ci într o maturitate intensă ce o făcea să pară cu doi sau trei ani mai mare, și era mai goală ca oricând. Pomeții pronunțați, pielea bronzată de soarele unei mări agitate, buzele fine și părul scurt și creț îi dădeau chipului ei strălucirea androgină a lui Apolo de Praxiteles. Însă nu putea fi nici un echivoc, fiindcă sânii îi crescuseră până într atât încât nu mi mai încăpeau în palmă, șoldurile i se arcuiseră, iar oasele îi deveniseră mai puternice și mai armonioase. Mă încântară izbânzile acelea ale naturii, dar mă buimăciră artificiile: genele false, unghiile de la mâini și picioare date cu ojă sidefie și un parfum ieftin ce nu avea nici o legătură cu dragostea. Totuși, ceea ce m a scos din sărite a fost comoara pe care o avea asupră i: cercei de aur cu ciorchini de smarald, un colier de perle naturale, o brățară de aur cu sclipiri de diamante și inele cu pietre prețioase pe toate degetele. Pe scaun era așezată rochia ei de seară, cu paiete și mărgele brodate, și pantofii de atlas. O furie ciudată mi se stârni în măruntaie:
— Curvă! am strigat.
Căci diavolul mi a suflat la ureche un gând înfiorător. Lucrurile se petrecuseră așa: în noaptea cu crima, Rosa Cabarcas n a avut pesemne nici timpul și nici calmul necesar s o prevină pe copilă, și poliția a găsit o în cameră, singură, minoră și fără alibi. Nimeni mai potrivit decât Rosa Cabarcas pentru o situație ca aceea: i a vândut fecioria copilei vreunuia din grangurii ei, pentru ca, în schimb, ea să iasă basma curată din treaba cu crima. Și, în primul rând, desigur, a trebuit să dispară până se potolea scandalul. Ce minunăție! O lună de miere pentru toți trei, ei doi în pat, iar Rosa Cabarcas pe o terasă de lux, bucurându se de inspirata ei impunitate. Orbit de o furie nesăbuită, am spart, aruncându le pe pereți, toate lucrurile din cameră: veiozele, radioul, ventilatorul, oglinzile, carafele, paharele. Am făcut o pe îndelete, dar fără răgaz, provocând mari stricăciuni, pradă unei beții metodice care mi a salvat viața. Copila sări în sus la primul zgomot asurzitor, însă nu m a privit, ci s a ghemuit cu spatele la mine și a rămas așa, cu trupul scuturat de spasme sacadate până când prăpădul a încetat. Găinile din curte și câinii din zori sporiră vacarmul. Cu luciditatea orbitoare a furiei, am avut inspirația finală de a da foc casei, când apăru în ușă silueta impasibilă a Rosei Cabarcas în cămașă de noapte. N a spus nimic. A făcut din ochi inventarul dezastrului și a constatat că fata stătea strânsă ca un melc în găoace, cu capul ascuns între brațe: îngrozită, dar teafără.
— Doamne Dumnezeule! exclamă atunci Rosa Cabarcas. Ce n aș fi dat eu pentru asemenea dragoste!
M a măsurat din cap până n picioare cu o privire compătimitoare și mi a poruncit: Haide! Am urmat o până în casă, mi a dat un pahar cu apă în tăcere, mi a făcut semn să mă așez în dreptul ei și m a pus să i mărturisesc totul. Mă rog, îmi spuse, acum poartă te ca un bărbat în toată firea și povestește mi: Ce te a apucat?
I am povestit ceea ce socoteam a fi adevărul meu revelat. Rosa Cabarcas ascultă fără o vorbă și fără mirare și, în sfârșit, păru lămurită. Ce grozav! spuse. Întotdeauna mi am zis că gelozia e mai puternică decât adevărul. Și atunci mi a povestit fără rezerve tot ce se întâmplase. Într adevăr, spuse, în zăpăceala ei din noaptea crimei, uitase de copila adormită în odaie. Unul dintre clienții săi, care era și avocatul mortului, a dat cu dărnicie în dreapta și n stânga plocoane și șpagă și a invitat o pe Rosa Cabarcas într un hotel din Cartagena de Indias, să se odihnească până ce scandalul avea să fie uitat. Crede mă, zise Rosa Cabarcas, că în tot răstimpul ăsta n am încetat o clipă să mă gândesc la tine și la copilă. M am întors alaltăieri și, mai întâi și mai întâi, ți am telefonat, dar n a răspuns nimeni. În schimb, copila a venit imediat, și era într un asemenea hal că ți am îmbăiat o, ți am îmbrăcat o și ți am trimis o la salonul de înfrumusețare cu porunca s o aranjeze cu tot dichisul ca pe o regină. Ai văzut doar cum era: fără cusur. Rochia de lux? E dintre cele pe care le închiriez fetelor mele mai sărmane când trebuie să iasă în oraș să danseze cu clienții. Bijuteriile? Sunt ale mele, zise: E de ajuns să le pipăi ca să ți dai seama că s diamante de sticlă și podoabe de tinichea. Așa încât las o baltă! A încheiat: Hai, du te și trezește o, cere i iertare și ocupă te de ea o dată pentru totdeauna. Nimeni nu merită să fie mai fericit ca voi.
Am făcut un efort supranatural s o cred, dar iubirea s a dovedit mai puternică decât rațiunea. Curvelor! i am zis, torturat de focul viu ce mi ardea măruntaiele. Asta sunteți amândouă! Am strigat: Curve nenorocite! Nu vreau să mai știu nimic de tine și nici de vreo altă stricată de pe lume, și mai ales de ea. I am făcut din ușă un semn de adio. Rosa Cabarcas nu s a îndoit că așa avea să fie.
— Mergi cu Domnul, îmi spuse cu un rictus de tristețe și se întoarse la viața ei reală. În orice caz, o să ți trimit socoteala pentru prăpădul pe care mi l ai făcut în odaie.



5

Citind Idele lui Martie, am dat peste o frază cumplită pe care autorul i o atribuie lui Iulius Caesar: „E cu neputință ca până la urmă să nu ajungi cum crede lumea că ești". Nu i am putut verifica adevărata obârșie în propria operă a lui Iulius Caesar și nici în lucrările biografilor lui, de la Suetoniu până la Carcopino, dar a meritat strădania să încerc. Fatalismul ei aplicat cursului vieții mele în următoarele luni mi a întărit hotărârea de care aveam nevoie nu numai pentru a scrie această poveste, ci și pentru a o începe fără pudoare cu dragostea Delgadinei.
N aveam o clipă de liniște, abia dacă luam ceva în gură și am slăbit atât de tare, că pantalonii nu mi se mai țineau în talie. Durerile vremelnice îmi rămaseră în oase, treceam brusc de la o dispoziție la alta, fără nici un motiv, îmi petreceam nopțile într o stare de buimăceală care nu mă lăsa nici să citesc și nici să ascult muzică, dar, în schimb, ziua mi se ducea moțăind într o somnolență prostească, fără să reușesc să adorm.
Alinarea mi a picat din cer. În autobuzul aglomerat care mergea spre Loma Fresca o femeie de pe scaunul de lângă mine, pe care n o văzusem când am urcat, mi a șoptit la ureche: încă mai tragi la rame? Era Casilda Armenta, o dragoste de demult, femeie din popor care mă suportase drept client tenace de când ajunsese o adolescentă mândră. Odată retrasă, cam bolnavă și fără un ban, se măritase cu un grădinar chinez care i a dăruit numele și ocrotirea lui, poate și puțină iubire. La șaptezeci și trei de ani, avea aceeași greutate ca întotdeauna, era tot frumoasă și iute din fire și păstra neștirbită nerușinarea meseriei.
M a dus la ea acasă, o grădină de chinezi pe o colină între șosea și mare. Ne am așezat pe fotoliile de plajă de pe terasa umbroasă, printre ferigi și tufe de bugainvilla, cu diverse colivii de păsări atârnate de streașină. La poalele colinei se vedeau grădinarii chinezi cu pălăriile lor conice plantând zarzavaturi pe soarele arzător și întinderea de apă cenușie de la Bocas de Ceniza cu cele două diguri de stânci care canalizează fluviul câteva leghe în mare. Pe când stăteam de vorbă, am văzut intrând un transatlantic alb pe gura fluviului și l am urmărit tăcuți până i am auzit mugetul de taur lugubru în portul din depărtare. Ea suspină. Îți dai seama? În mai bine de o jumătate de veac e prima oară când nu te primesc în vizită stând în pat. Acum suntem alții, i am zis. Ea continuă fără să mă audă: Ori de câte ori se vorbește de tine la radio, lăudându te pentru dragostea pe care ți o poartă lumea și numindu te maestru al iubirii, închipuiește ți că mi trece prin cap că nimeni nu ți a cunoscut virtuțile și năravurile așa ca mine. Serios, spuse, nimeni nu te ar fi putut suporta mai bine.
N am mai rezistat. Ea și a dat seama, mi a văzut ochii umezi de lacrimi, și numai atunci a descoperit, pesemne, că nu mai eram cel de odinioară, iar eu i am susținut privirea cu un curaj de care nu m am crezut niciodată în stare. Treaba e că am început să îmbătrânesc, i am spus. Suntem deja bătrâni, oftă ea. Numai că n o simți pe dinăuntru, dar pe dinafară o vede toată lumea.
Era cu neputință să nu mi deschid inima, așa că i am povestit toată istoria care îmi pârjolea măruntaiele, de la primul telefon dat Rosei Cabarcas, în ajunul zilei când am împlinit nouăzeci de ani, până la noaptea tragică în care am făcut zob odaia și nu m am mai întors. Ea mi a ascultat spovedania de parcă ar fi trăit o, a rumegat o încetișor și în cele din urmă a zâmbit:
— Fă ce te taie capul, dar n o pierde pe copila asta – îmi spuse – Nu i nenorocire mai mare decât să mori singur.
Ne am dus la Puerto Colombia în trenulețul pentru copii ce mergea la fel de încet precum un cal. Am prânzit în fața danei de lemn ros de carii pe unde intrase în țară lumea întreagă înainte de a se draga Bocas de Ceniza. Ne am așezat sub un coviltir din frunze de palmier, unde robustele matroane negrese serveau pește prăjit cu orez, cocos și felii de banane verzi. Am moțăit în zăduful píelos de la două și am stat mai departe la taifas până când uriașul soare de foc s a cufundat în mare. Realitatea mi se părea fantastică. Ia te uită cum s a sfârșit luna noastră de miere! spuse ea în glumă. Dar continuă pe un ton serios: Astăzi mă uit în urmă, văd șirul de mii de oameni care mi au trecut prin pat și mi aș vinde sufletul să fi rămas cu unul dintre ei, chiar și cu cel mai prost. Dar, slavă Domnului, l am întâlnit la vreme pe chinezul meu. E ca și cum aș fi măritată cu degetul mic, dar e numai al meu.
M a privit în ochi, mi a cumpănit reacția la spusele ei și a adăugat: Așa că du te chiar acum s o cauți pe sărmana copilă, indiferent de ar fi adevărat ce ți spune gelozia, ori ce ar fi să fie, căci nimeni nu ți poate lua ce ai trăit cu adevărat. Însă fii atent, fără chestii romanțioase de bunic. Trezește o, pătrunde o până și în urechi cu sula asta de măgar cu care te a procopsit diavolul pentru lașitatea și zgârcenia ta. Și încheie pe un ton serios, din tot sufletul: Să nu mori fără să vezi cât de minunat e să ți o tragi din dragoste.
Mâna îmi tremura a doua zi când am format numărul de telefon. Atât datorită tensiunii revederii cu Delgadina, cât și a nesiguranței în privința felului în care avea să mi răspundă Rosa Cabarcas. Avusesem o ceartă strașnică din pricina prețului exagerat cu care mi taxase stricăciunile făcute în odaie. Am fost silit să vând unul dintre tablourile cele mai îndrăgite de mama, care valora o avere, dar la momentul adevărului n a prețuit nici a zecea parte din cât îmi făcusem eu iluzii. Am întregit suma cu restul economiilor mele și i am dus o Rosei Cabarcas cu o poruncă fără drept de apel: O iei sau lași totul baltă. A fost sinucidere curată, pentru că numai vânzând unul dintre secretele mele ea mi ar fi distrus buna reputație. Dar n a cârtit, ci a păstrat tablourile pe care le luase drept gaj în noaptea cu cearta. Am pierdut absolut totul jucând pe o singură carte: am rămas fără Delgadina, fără Rosa Cabarcas și fără ultimele economii. Totuși, am sunat la telefon o dată, de două ori, de trei și, în sfârșit, ea: Da? N am putut scoate un sunet. Am închis. M am trântit în hamac, încercând să mă liniștesc cu lirica ascetică a lui Satie, și am nădușit atâta, că pânza s a udat toată. Până a doua zi n am avut curajul să i mai telefonez.
— Ei bine, dragă, am spus cu voce hotărâtă. Astăzi, da.
Rosa Cabarcas, de bună seamă, era mai presus de orice. Ah, învățatul meu trist, oftă cu hazu i de neînvins, prăpădești două luni și revii doar ca să ceri imposibilul. Mi a povestit că n o mai văzuse pe Delgadina de mai bine de o lună, că părea să și fi revenit de minune după spaima pricinuită de stricăciunile pe care le făcusem eu, până într atât încât nici măcar nu le a pomenit și nici n a întrebat de mine, că era foarte mulțumită cu o nouă slujbă, mai comodă și mai bine plătită decât să coasă nasturi. Un val de foc viu mi a pârjolit măruntaiele. Nu poate fi decât cea de curvă, i am zis. Rosa îmi răspunse fără să clipească: Nu fi prost, de ar fi așa, s ar afla aici. Unde, oare, i ar putea fi mai bine? Iuțeala logicii ei mi a agravat îndoiala: Și cum știu că nu i acolo? În cazul ăsta, replică ea, cel mai bine pentru tine e să nu știi. Sau nu i așa? Am urât o și de data asta. Ea, după multe insistențe, mi a promis să i dea de urmă copilei. Fără multe speranțe, fiindcă telefonul vecinei unde o suna era tot stricat și n avea cea mai mică idee unde locuia. Dar nu i cazul să disperi, ce naiba, zise, îți telefonez într un ceas.
A fost un ceas de trei zile, dar a dat de copilă, disponibilă și teafără. M am întors rușinat și am sărutat o puțin câte puțin, în chip de penitență, de la miezul nopții până cântară cocoșii. O iertare lungă pe care mi am promis s o repet veșnic, și totul a fost de parc aș fi luat o iar de la început. Camera fusese golită și proasta ei folosință făcuse să se strice tot ce adusesem eu. Rosa o lăsase așa și mi a spus că orice îmbunătățire trebuia s o fac eu, având în vedere că îi mai datoram bani. Însă situația mea economică ajunsese cum nu se poate mai proastă. Banii de pensie erau tot mai neîndestulători. Puținele lucruri vandabile care mai rămăseseră în casă, în afară de bijuteriile sacre ale mamei, erau lipsite de valoare comercială și nimic nu era destul de vechi spre a fi trecut la capitolul antichități. În vremuri mai bune, guvernatorul îmi făcuse oferta ispititoare de a mi cumpăra în bloc cărțile clasicilor greci, latini și spanioli pentru Biblioteca Departamentală, dar n am avut inima să le vând. Mai târziu, cu schimbările politice și degradarea lumii, nimeni din guvern nu s a mai gândit la arte ori la literatură. Sătul să tot caut o soluție onorabilă, mi am pus în buzunar bijuteriile pe care Delgadina mi le dăduse înapoi și m am dus să le amanetez pe o străduță sinistră ce dădea în piața principală. Cu un aer de savant distrat, am străbătut în sus și în jos locul acela mizer, înțesat de cârciumi de cea mai proastă speță, anticariate și case de amanet, dar demnitatea Florinei de Dios mi a aținut calea: nu m am încumetat. Atunci m am hotărât să le vând cu capul sus la bijuteria cea mai veche și de încredere din oraș.
Vânzătorul mi a pus câteva întrebări în vreme ce examina bijuteriile cu monoclul. Se distingea prin comportamentul, stilul și groaza pe care ți o inspiră un medic. I am explicat că erau bijuterii moștenite de la mama. El încuviința cu un mormăit la fiecare din lămuririle mele și, în sfârșit, își scoase monoclul:
— Îmi pare rău, spuse, dar sunt din sticlă ordinară.
Văzându mi surpriza, mi a explicat cu o compătimire blândă: Slavă Domnului că aurul e aur și platina e platină. Mi am pipăit buzunarul să mă asigur că aveam facturile de cumpărare și i am spus fără resentimente:
— Păi au fost cumpărate în magazinul acesta distins acum mai bine de o sută de ani.
El nici nu clipi. Se întâmplă de obicei, spuse, ca de la bijuteriile moștenite să dispară încetul cu încetul pietrele cele mai valoroase, o dată cu trecerea timpului, fiind înlocuite de ștrengarii familiei sau de bijutieri necinstiți, și numai când cineva încearcă să le vândă se descoperă înșelăciunea. Dar îngăduiți mi o secundă, zise, și ieși cu bijuterii cu tot pe ușa din fund. După un moment, se întoarse și, fără nici o explicație, îmi făcu semn să iau loc în fotoliul de așteptare și și văzu mai departe de treabă.
Am cercetat magazinul. Venisem cu mama în mai multe rânduri și mi aminteam de câteva cuvinte ce reveneau mereu: „Să nu i spui tatălui tău". Pe neașteptate, mi a trecut prin cap un gând care m a iritat: oare nu cumva Rosa Cabarcas și Delgadina, de comun acord, vânduseră nestematele și mi înapoiaseră bijuteriile cu pietre false?
Mă perpeleam de atâtea îndoieli, când o secretară m a invitat s o urmez prin aceeași ușă din fund până la un birou mic, cu o bibliotecă lungă, înțesată cu volume groase. Un beduin uriaș se ridică de la masa de scris din spate și mi strânse mâna, tutuindu mă cu o efuziune de prieten de o viață. Am fost colegi de liceu, mi a zis, în chip de salut. Mi a fost ușor să mi l aduc aminte: era cel mai bun fotbalist din școală și un adevărat campion la primele noastre bordeluri. Nu l mai întâlnisem de cine știe când și m a văzut, pesemne, atât de rablagit, că m a confundat cu un coleg din copilărie.
Pe sticla care acoperea biroul avea deschis unul dintre catastifele din arhivă unde era trecut inventarul bijuteriilor mamei. O consemnare exactă, cu date și amănunte, care dovedea că ea însăși pusese să fie schimbate pietrele a două generații de frumoase și demne fete Cargamantos și le vânduse pe cele veritabile aceluiași magazin. Aceasta se întâmplase când tatăl patronului actual conducea bijuteria, iar el și cu mine eram la școală. Însă chiar el m a liniștit: tertipurile acelea erau ceva obișnuit la marile familii în restriște, pentru a și rezolva plăți urgente fără a și sacrifica onoarea. În fața realității necruțătoare, am preferat să le păstrez ca amintire a celeilalte Florina de Dios pe care n am cunoscut o niciodată. La începutul lui iulie, am simțit apropierea reală a morții. Inima mea și a pierdut ritmul și am început să văd și să simt pretutindeni semnele fără greș ale sfârșitului. Cel mai limpede a fost la concertul de la Belle Arte. Aerul condiționat se defectase și crema artelor și a literelor fierbea în suc propriu în sala arhiplină, dar magia muzicii crea o atmosferă celestială. La sfârșit, cu acel Allegretto poco mosso, m a străfulgerat revelația orbitoare că ascultam cel de pe urmă concert pe care mi l oferea destinul înainte de a muri. N am simțit nici durere și nici teamă, ci emoția devastatoare de a fi ajuns să trăiesc acest moment.
Când am reușit, într un târziu, să mi croiesc drum, leoarcă de sudoare, printre îmbrățișări și fotografii, m am pomenit din senin cu Ximena Ortiz, ca o zeiță de o sută de ani în scaunul cu rotile. Simpla i prezență mi se impunea ca un păcat mortal. Avea o tunică de mătase de culoarea fildeșului, netedă ca pielea ei, un colier de perle veritabile în trei șiraguri, părul sidefiu tuns după moda anilor douăzeci, cu un vârf de aripă de pescăruș în dreptul obrazului și imenșii ochi galbeni iluminați de umbra naturală a cearcănelor. Totul în ființa ei dezmințea zvonul că era cu mintea dusă din pricina eroziunii fără leac a memoriei. Încremenit și neajutorat în fața ei, am reușit să mi înving pala de foc ce mi încinsese fața și am salutat o în tăcere cu o înclinare a capului, ca la Versailles. Ea zâmbi precum o regină și mă apucă de mână. Mi am dat atunci seama că și întâlnirea aceea era o șansă a destinului și n am ratat ocazia spre a mi scoate din inimă un ghimpe ce mă sâcâia dintotdeauna. Am visat am de zile momentul acesta, i am spus. Ea nu păru că înțelege. Nu mai spune! exclamă ea. Și cine ești tu? N am știut niciodată dacă uitase cu adevărat sau dacă a fost răzbunarea de pe urmă a vieții ei.
Certitudinea că eram muritor, în schimb, mă luase prin surprindere cu puțin înainte de cincizeci de ani, într o împrejurare asemănătoare, într o noapte de carnaval, pe când dansam un tango apaș cu o femeie uluitoare căreia nu i am văzut niciodată fața, mai voinică decât mine, având vreo douăzeci de kilograme în plus și întrecându mă în înălțime cam cu două palme, și care totuși se lăsa purtată ca o pană în vânt. Dansarăm atât de strâns, că i simțeam sângele circulând prin vene și eram parcă toropit de plăcere grație răsuflării ei gâfâitoare, mirosului de transpirație pătrunzător ca amoniacul, țâțelor astronomice, când, deodată, m a străfulgerat pentru prima oară, aproape doborându mă la pământ, urletul morții. A fost ca o profeție violentă la ureche: Orice ai face, anul acesta sau peste o sută, ai să fii mort pe vecie. Ea se desprinse de mine, speriată: Ce ați pățit? Nimic, i am răspuns, străduindu mă să nu mi pierd cumpătul:
— Tremur din pricina dumneavoastră.
De atunci am început să măsor viața nu în ani, ci în decenii. Cel al anilor cincizeci fusese hotărâtor, pentru că am devenit conștient că aproape toată lumea era mai tânără decât mine. Cel al anilor șaizeci a fost cel mai intens, din cauza bănuielii că nu mi mai rămânea timp să greșesc. Cel al anilor șaptezeci mi a inspirat teama, căci exista oricum posibilitatea să fie ultimul. Totuși, când m am trezit viu în dimineața celor nouăzeci de ani, în patul fericit al Delgadinei, mi s a năzărit plăcuta idee că viața nu era ceva care curge precum râul învolburat al lui Heraclit, ci o ocazie unică de a te întoarce pe grătar, perpelindu te și pe partea cealaltă încă nouăzeci de ani.
Am ajuns să plâng cu ușurință. Orice sentiment care stârnea duioșie mă făcea să simt un nod în gât și nu întotdeauna reușeam să mă stăpânesc, așa că m am gândit să renunț la plăcerea solitară de a i veghea somnul Delgadinei, nu atât din pricina incertitudinii morții mele, cât din durerea de a mi o imagina fără mine tot restul vieții ei. Într una din zilele acelea confuze, m am pomenit mergând aiurea pe prea distinsa Stradă a Notarilor și m a surprins că n am întâlnit altceva decât ruinele vechiului hotel de mâna a șaptea unde se închiriau camere cu ora în care am fost inițiat cu de a sila în arta amorului, puțin înainte de a împlini doisprezece ani. Fusese reședința unor armatori de pe vremuri, splendidă ca puține altele din oraș, având coloane placate cu albastru și frize aurite, de jur împrejurul unui patio cu o cupolă de sticlă în șapte culori ce iradia o lumină de seră. La parter, într un portic gotic ce dădea spre stradă, au ființat preț de un secol birourile coloniale de notariat în care a lucrat, a prosperat și s a ruinat părintele meu într o viață întreagă de vise fantasmagorice. Familiile de vază abandonaseră încetul cu încetul caturile de sus, care ajunseseră să fie ocupate de o legiune de femei de noapte în dizgrație, care urcau și coborau până în zori cu clienții agățați pentru un peso și jumătate prin cârciumile din portul fluvial din apropiere.
La cei doisprezece ani ai mei, purtând încă pantalonii scurți și ghetuțele de la școala primară, n am putut rezista tentației de a vedea ce e la caturile de sus, pe când tata combătea în vreuna din întrunirile lui nesfârșite, și m am pomenit cu un spectacol divin. Femeile care și vindeau pe nimica toată trupul până în zori forfoteau prin casă de la unsprezece dimineața, când canicula vitraliului era de nesuportat, și erau nevoite să trebăluiască umblând goale pușcă prin toată casa, în vreme ce și comentau în gura mare aventurile de peste noapte. Am rămas îngrozit. Tot ce mi a dat prin cap a fost s o iau la fugă pe unde venisem, când una dintre femeile despuiate, zdravănă și mirosind a săpun de casă, mă îmbrățișă pe la spate și mă luă pe sus până în cămăruța ei cu pereți de carton, fără ca eu s o pot vedea în toiul larmei și al aplauzelor chiriașelor în pielea goală. M a trântit cu fața în sus în patul ei pentru patru, mi a scos pantalonii cu o manevră măiastră și s a așezat călare peste mine, dar spaima de gheață care mi se prelingea pe trup nu m a lăsat s o primesc ca un bărbat. În noaptea aceea, fără să pot închide un ochi la mine în pat de rușinea pățită, n am izbutit să ațipesc mai mult de un ceas, tânjind s o văd iar. Însă a doua zi dimineața, pe când chefliii dormeau duși, am urcat tremurând până la ea și am trezit o plângând în hohote, cu o dragoste nebună care a durat până a spulberat o necruțător vântul dezlănțuit al vieții reale. Se numea Castorina și era regina casei.
Cămăruțele hotelului costau un peso pentru a face amor la repezeală, dar foarte puțini dintre noi știam că aveau același preț chiar și pentru douăzeci și patru de ore. Pe deasupra, Castorina m a introdus în lumea ei de rând, în care i pofteau pe clienții săraci la micul lor dejun de gală, le împrumutau săpunul, le alinau durerile de dinți și, în cazuri de mare urgență, făceau cu ei dragoste din milă.
Dar în serile bătrâneții mele din ultima vreme nimeni nu și mai amintea de nemuritoarea Castorina, răpusă cine știe când, care urcase de prin colțurile mizere ale digului fluvial până la tronul sacrosanct de mare madamă, cu un plasture de pirat pe ochiul pierdut într o încăierare la o circiumă. Ultimul ei tip, un negru zâmbitor din Camagiley, căruia îi ziceau Iona Ocnașul, fusese un trompetist dintre cei mai de vază la Havana, până și a pierdut zâmbetul complet într o catastrofă de tren.
Plecând de la vizita aceea care mi a lăsat un gust amar, am simțit un junghi la inimă pe care n am reușit să l domolesc trei zile în șir, cu tot soiul de licori făcute în casă. Doctorul la care m am dus de urgență era dintr un neam de medici faimoși, nepot al celui care m a consultat când aveam patruzeci și doi de ani, și mi a tras o sperietură zdravănă fiindcă părea același, la fel de îmbătrânit ca bunicul lui la șaptezeci, din pricina unei chelii premature, a unor ochelari de miop fără leac și a unei tristeți inconsolabile. M a examinat minuțios din cap până n picioare, cu o atenție de bijutier. Mi a ascultat pieptul și spatele, mi a luat tensiunea și mi a cercetat reflexele ciocănindu mi genunchii, apoi fundul ochilor și culoarea de sub pleoapa de jos. În pauze, pe când eu îmi schimbam poziția pe patul de consult, îmi punea întrebări atât de vagi și de rapide, că abia dacă mi lăsa timp să mă gândesc la răspunsuri. După ce s a scurs o oră, m a privit cu un zâmbet fericit. Ei bine, zise, cred că nu pot face nimic pentru dumneavoastră. Ce vreți să spuneți? Că starea dumneavoastră e cum nu se poate mai bună la vârsta pe care o aveți. Ce curios, i am spus, la fel mi a zis bunicul dumneavoastră pe când aveam patruzeci și doi de am, de parcă timpul nici n ar trece. Veșnic veți găsi pe cineva care să v o spună, zise, fiindcă veșnic veți avea o vârstă. Eu, provocându l să emită o sentință îngrozitoare, i am răspuns: Singura definitivă este moartea. Da, admise el, dar nu i ușor să ajungi să mori într o stare așa de bună ca a dumneavoastră. Îmi pare sincer rău că nu vă pot face pe plac.
Erau amintiri plăcute, dar în ajunul zilei de 29 august am simțit povara uriașă a secolului ce mă aștepta impasibil, când am urcat cu pași obosiți scările casei. Atunci am mai văzut o o dată pe mama, Florina de Dios, în patul meu care fusese al ei până la moarte, și mi a făcut același semn de binecuvântare ca ultima oară când am văzut o, cu două ceasuri înainte de a și da sufletul. Tulburat de viziunea aceea, am interpretat o ca înștiințarea de pe urmă și i am telefonat Rosei Cabarcas să mi aducă chiar în noaptea aceea copila, presimțind că n avea să mi se împlinească iluzia de a mai trăi până la ultima suflare a celor nouăzeci de ani. Am sunat o iar la opt și mi a repetat încă o dată că nu era cu putință. Trebuie să fie, cu orice preț, i am strigat îngrozit. A închis fără să mi zică la revedere, dar după cinci sprezece minute a sunat ea:
— Mă rog, o ai aici.
Am sosit la zece și douăzeci și i am dat Rosei Cabarcas ultimele scrisori din viața mea, cu dispozițiile în privința copilei după sfârșitul meu inexorabil. Ea a crezut că mă impresionase cu povestea cu înjunghiatul și mi a spus pe un ton glumeț: Dacă ai de gând să mori, să n o faci aici, asta ar mai lipsi. Dar eu i am răspuns: Spune că m a călcat trenul din Puerto Colombia, rabla aia nenorocită care nu i în stare să omoare pe nimeni.
În noaptea aceea, gata de orice, m am culcat cu fața în sus în așteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci și unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simțit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi am împletit degetele cu ale ei ca s o duc de mână și am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoșii și îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbătoare ce proslăveau bucuria nesfârșită de a fi supraviețuit, teafăr și nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.
Cele dintâi cuvinte le am adresat Rosei Cabarcas: Îți cumpăr casa, toată, cu prăvălia și grădina. Ea mi a spus: Să facem un rămășag de oameni bătrâni: cel care supraviețuiește rămâne cu tot ce are celălalt, cu act iscălit în fața notarului. Nu, căci dacă mor eu, totul ar trebui să i rămână ei. Tot aia i, zise Rosa Cabarcas, eu o să mă ocup de copilă și apoi îi las totul, și ce i al tău, și ce i al meu; nu mai am pe nimeni altcineva pe lume. Până atunci, îți reamenajăm camera cu tot confortul, aer condiționat, cărțile tale și muzica ta.
— Crezi că ea o să vrea oare?
— Ah, sărmanul meu învățat, înțeleg că ești bătrân, dar nu și nătâng, zise Rosa Cabarcas, prăpădindu se de râs. Biata copilă te iubește ca o nebună.
Am ieșit în stradă radios și pentru prima oară m am recunoscut pe mine însumi în zarea îndepărtată a celui dintâi veac al meu. Casa mea, tăcută și în bună rânduială la șase și un sfert, începea să se bucure de culorile unei aurore fericite. Damiana cânta în gura mare în bucătărie, și motanul revenit la viață își înfășură coada pe gleznele mele și mă însoți până la masa de scris. Tocmai îmi aranjam hârtiile vechi, pana de gâscă și călimara, când soarele izbucni printre migdalii din parc și vasul fluvial al poștei, care zăbovise o săptămână din pricina secetei, intră mugind în canalul portului. Aveam, în sfârșit, parte de viață reală, cu inima la adăpost și condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani.

Mai, 2004

Gabriel García Márquez și secretul fericirii

Autorul fascinantului Un veac de singurătate – definit de critică drept cel mai bun roman de expresie spaniolă după Don Quijote al lui Cervantes –, încununat cu laurii Premiului Nobel pentru Literatură (1982), la decernarea căruia a uimit nu numai asistența, participând la ceremonie îmbrăcat în tradiționala guayabera albă, specifică zonei Caraibilor, și în mânâ cu un trandafir galben – simbol al Columbiei și amuleta sa personală –, cel care a dăruit recent literaturii un volum de memorii plin de neprevăzut, A trăi pentru a ți povesti viața – veritabil best seller internațional, al cărui tiraj de lansare a fost adus la Ciudad de México sub protecția transportoarelor blindate –, irumpe din nou în atmosfera mitică ce îi învăluie viața și opera cu un titlu transparent care șochează: Povestea târfelor mele triste.
Și destinul acestei cărți stă sub semnul neprevăzutului. Cu o săptămână înainte de apariția oficială, o versiune nedefinitivată a originalului este sustrasă – în pofida măsurilor draconice de securitate – și după numai 16 ore pe străzile din Bogotá se vând miile de exemplare ale ediției pirat, fapt ce obligă casa editorială columbiană să devanseze lansarea, care a avut loc la sfârșitul lunii octombrie, tirajul inițial fiind de un milion de exemplare pentru America Latină și Spania.
Este un caz nemaiântâlnit de mafie literară, când o copie ilegală vede lumina tiparului înaintea originalului, ceea ce, potrivit lui Moisés Meló, editorul cărții, „mutilează conținutul operei".
Nici geneza acestei ultime creații marqueziene nu a fost scutită de avataruri. Inițial, au fost trei povestiri, scrise în momentele de răgaz ale anilor de muncă istovitoare la memorii, și care au fost apoi contopite într o singură operă, greu de definit ca gen literar, fiind prea lungă pentru o povestire și prea scurtă pentru un roman, întocmai cum se întâmplase cu cea de a doua carte a sa, Colonelului nu are cine să i scrie.
Povestire sau roman scurt, recenta carte a lui G.G., cum îl alintă, după o uzanță la modă, revistele literare, sau Gabo, cum îi spun prietenii, este o nouă și certă izbândă, reluând într o viziune aparte, surprinzătoare, eterna temă a iubirii, fericit ilustrată de capodopere anterioare – romanele Un veac de singurătate, Dragostea în vremea holerei, Despre dragoste și alți demoni sau povestirea Urma sângelui tău pe zăpadă. Căci Povestea târfelor mele triste este, așa cum mărturisește protagonistul autor, „povestea marii mele iubiri", o prodigioasă incursiune în tainele sentimentului erotic, pe care îl trăiește, pentru prima oară în viață cu adevărat, un bărbat în vârstă de nouăzeci de ani pentru o fată de paisprezece, plasată deci la antipozii ciclului său vital.
Dar geniul lui García Márquez săvârșește miracolul: dincolo de substanța epică, desfășurată cu predilecție într un bordel din Barranquilla – oraș în care și a petrecut anii de liceu și în care, mai târziu, ca tânăr ziarist, a trăit viața boemă a intelectualilor săraci nonconformiști ai epocii, cu tumultuoasele i discuții politice, literare și artistice, dar și cu frecventarea asiduă a cârciumilor și bordelurilor –, romanul este o meditație subtilă și melancolică a omului timpurilor noastre asupra iubirii, în sensul cel mai pur, mai nobil și mai generos de care este capabilă ființa umană.
Cheia de boltă a narațiunii se inspiră dintr o idee a scriitorului japonez Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), expusă concis în cele două fraze din romanul acestuia Casa frumoaselor adormite pe care García Márquez le alege drept moto al noii sale cărți, idee care revine aici, obsesiv: într adevăr, Avionul frumoasei adormite, una dintre cele mai emoționante povestiri marqueziene, atestă fără echivoc acest filon, autorul mărturisind aici: „Dintotdeauna am fost încredințat că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă, așa încât mi a fost cu neputință să mă sustrag măcar o clipă farmecului acestei făpturi neasemuite care dormea alături de mine [...] Atunci am contemplat o în voie, ceasuri în șir, și unicul semn de viață pe care l am putut percepe au fost umbrele viselor ce i lunecau peste frunte ca norii pe apă"... „Mi se părea de necrezut: primăvara trecută citisem un minunat roman al lui Yasunari Kawabata despre burghezii în vârstă din Kyoto care plăteau sume enorme ca să și petreacă noaptea contemplând fetele cele mai frumoase din oraș, care zăceau goale și narcotizate, pe când ei agonizau de iubire în același pat. Nu le puteau trezi, nici atinge, și nici măcar nu încercau s o facă, fiindcă esența plăcerii era să le vadă dormind. În noaptea aceea, veghind somnul frumoasei, am ajuns nu doar să înțeleg rafinamentul acela senil, ci și să l trăiesc plenar."
Reluând și amplificând această idee în Povestea târfelor mele triste, García Márquez – care a impus în literatura contemporană conceptul de realism magic – oferă o impresionantă dovadă a artei sale inegalabile, rafinându și până la desăvârșire harul de a transfigura prin imaginație realitatea, în virtutea căruia scriitorul paraguayan Arturo Roa Bastos l a definit, atât de expresiv, ca fiind „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine".
Datele realului îl descriu pe protagonistul aflat la apusul vieții drept un bărbat în a cărui existență patima, sexualitatea au jucat, încă de când împlinise doisprezece ani, un rol precumpănitor, dar trunchiat, reducându se la lumea târfelor („Niciodată nu m am culcat cu vreo femeie fără s o plătesc, și pe puținele care nu erau de meserie le am convins prin argumente ori cu de a sila să primească bani...") și la eternul orgoliu de mascul („Cam pe la douăzeci de ani am început să țin un catastif cu numele, vârstă, locul și câteva însemnări privitoare la împrejurările și la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei...").
Cu atât mai uluitor se proiectează, prin contrast, descoperirea adevăratei iubiri: „M am trezit în revărsatul zilei, fără să mi amintesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt... A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoșteam vicleșugurile seducției și veșnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându mă după preț decât după farmecele lor, și făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcați, de cele mai multe ori, și întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol direa dorinței sau opreliștile pudorii".
Revelația odată produsă, planul realului și al fanteziei încep să alterneze, apoi să se contopească, într un halucinant joc de oglinzi ce se proiectează în infinit. Plăcerea nețărmurită de a veghea somnul iubitei, intensitatea fascinației de a pătrunde lin în acest teritoriu al dragostei de curând descoperit îl fac să simtă întru totul reală, palpabilă prezența ființei îndrăgite, în absența acesteia, protagonistul trăind permanent ca într un vis, fără a putea desluși granița între concretețe și imaginar. La început, încredințat că amintirile reale sunt năluciri ale memoriei, pe când amintirile închipuite sunt atât de convingătoare încât luaseră locul realității, găsește o explicație: „Așa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte și unele care n au existat niciodată, de parcă s ar fi petrecut aievea". Dar, încetul cu încetul, contururile realității se șterg – când află că iubita va face șaptesprezece ani, exclamă descumpănit: „M a neliniștit că era atât de reală încât împlinea ani"... „De necrezut: văzând o și atingând o în carne și oase mi se părea mai puțin reală decât în amintirile mele" – și, până la urmă, deslușește cu înfrigurare adevăratul sens al marii taine: „Astăzi știu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viața mea aflate abia la nouăzeci de ani".
Povestea târfelor mele triste respiră o poezie fantastică, o melancolie seducătoare, grație desăvârșirii stilistice a scriiturii. Întreaga arhitectură a demersului narativ este edificată cu savantă măiestrie, cu precizie și minuție de bijutier.
Perfect conștient de impactul pe care trebuie să l aibă asupra cititorului începutul narațiunii, autorul formula pregnant, în prologul la volumul Douăsprezece povestiri călătoare: „... În primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, ritm, lungime și, uneori, chiar și caracterul vreunui personaj". Iar ultima sa carte ilustrează magistral acest postulat, începând astfel: „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să mi dăruiesc o noapte nebună cu o adolescentă fecioară. Mi am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obișnuia să și încunoștințeze clienții statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele i tentații obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Și morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi..."
Pe tot cuprinsul romanului scriitorul se dovedește cu strălucire același „âmblânzitor de cuvinte" care a subjugat o lume întreagă. Din risipa barocă de imagini de vibrantă frumusețe iată doar câteva exemple: „Mi am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului nădușit și toată ființa i s a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă"; „Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului și lumea se vedea parcă scufundată în apă verde"; „Avea niște ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator și îmbrăcată, și goală și niște plete bogate de aur răvășit al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, mușcând perna".
Și, mai presus de orice, din această ultimă carte transpare infinita bucurie a creatorului care, încă uimitor de tânăr, în plenitudinea senectuții, la 76 de ani, și a desăvârșit menirea. „Tot ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creație", spunea García Márquez, robit de „plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară care se poate imagina", de „viciul devastator al scrisului", și, ca un corolar, într un interviu recent, declara: „Secretul fericirii este să faci numai ceea ce te pasionează".