- De ce trebuie să mă raportez întotdeauna la câinii aceștia masturbatori ce-mi latră mie pâinea de zi cu zi? Unde ar trebui să-mi caut liniștea dacă nu printre absorbanții lumii moderne și mondene? Dacă acesta ar fi răspunsul, nu ar fi cu putință să mă izolez fonic de cruzimea faptelor de care mă lovesc zile întregi fără a mă gândi la cel ce nu are acest privilegiu. Căci cel mai bun mod de a sublinia prostia celor din jurul tău este acela de a trăi zi de zi, umăr lângă umăr cu impertinenții zilei de mâine.
Viața nu mai ia în calcul nimic, doar rămășitele vidului : conceptele despre credință și libertate. Roadele noastre stau în puterea divinității supreme raportate tot timpul la cruciada materială. De câte chinuri măgulitoare are nevoie omul labil ca să-și amintească în fiecare zi de tortura de a exista? Răspunsul e prăjit de colcăiala simțurilor noastre frivole și rigide, ignorante fără măsură, trase pe roată de orgoliul viziunii înlănțuite în dansul ororii transsexuale.
Creștem în puteri și în mărinimii ca niște negi nedoriți în palma. Universul nu ne cere asta și ne găsește întotdeauna sub nivelul mării. Convulsiile noastre tăvălesc la propriu regiunile mediocre în care ne vom odihni la un moment dat leșul. Căci dintre toate relele bine cuvenite, doar faptul că trăim și sperăm la un viitor tămăduitor ne aduce la senzația nemuririi. Suntem doar secreții, toxici prin devenire, suferinzi prin excelență. Mirarea mea stă acum doar privind chipul unei fecioare aflate în fața primejdiei carnale.
- Așadar, mă voi târî și eu printre podoabele creației ca un lepros, fără speranță, dar cu dorința macabră de a infecta deliciul de care am parte. Pentru că doar așa chinurile indiferenței vor ști că cimitirele nu s-au inventat doar pentru coșciuge scumpe.