poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-15 | |
Savastie fusese găzduit în acea noapte de Fiodor și stătuseră până târziu de vorbă. Ascultase înfiorat povestea care îl izgonise din mânăstire. Cum, ispitit pe ascuns de plăcerile otrăvite ale trupului, încercase să o siluiască pe Lena, fata lui Oblomov, vestitul hangiu din Kornilovo. Părintele stareț Misail îl trimisese să sfințească hanul ce se ridicase acolo. Băutura și nurii fetei l-au făcut să uite de haina monahală și l-au împins să înfăptuiască un păcat de neiertat. Pentru aceasta se nevoia acum în pustie, ocolit și hulit de oameni și frați. Savastie se culcase, gândindu-se că ceea ce făcuse Fiodor întrecea cu mult clipa aceea, când el își râsese de maica lui Fanurie.
Dar nu-și găsea nici lui, cum nu-i găsea nici bătrânului, iertarea. Se trezise spre dimineață auzind glasul hodorogit al lui Fiodor. Se apropie de ușa bordeiului de pământ unde acesta îl găzduise. Văzu prin crăpătura ei o namilă de urs ridicat în două picioare. Auzii apoi cuvintele blânde ale lui Fiodor: „Taică, lasă-ne, taică, suntem două suflete amărâte! Un pictor de biserici și un pustnic, la fel de păcătoși. Lasă-ne, mergi în bordeiul tău, căci primăvara nu a îmbrăcat încă haina de ghiocei. Du-te, taică, du-te cu Domnul! Vino la primăvară și te voi milui cu ce pot!”. Și spre mirarea lui Savastie, care nici nu mai respira de frică, animalul se întoarse ascultător spre adâncurile pădurii. Savastie plecase în zori de la Fiodor, fără să-i spună că auzise și văzuse acea întâmplare. Se oprise spre prânz la un han în apropiere de Kornilovo. Hangiul îl măsurase din cap până-n picioare ca să vadă ce câștig poate avea de pe urma acestui tânăr deșirat și cu un chip atât de trist. Se consolă repede că este unul din zecile de drumeți rătăciți, care nu se lăcomesc să comande mâncare bună și o băutură de soi. Dar, cum timpurile erau peticite ca și punga oamenilor, își zise că se mulțumește și cu un sărăntoc decât cu hanul pustiu. La acea oră se mai aflau în salonul cu mese din lemn de stejar patru mușterii. Într-un colț ședea un bărbat cu o mustață cănită pe la colțuri și cu o privire scrutătoare ca un sfredel. Privirea îi colinda ca o albină harnică peste fizionomiile celor din jur și intrarea lui Savastie parcă îi strunise toate simțurile. Savastie se așeză mai departe de el, la o masă retrasă. Tocmai se apuca să-și soarbă borșul aburind când un bărbat scund, îndesat, cu o față roșie plesnind de sănătate, intră în han.
Dădu binețe celor prezenți, apoi se uită preț de câteva clipe în jur ca un animal care amușină o pradă și se îndreptă spre masa lui Savastie. Probabil, că fizionomia unui nou venit pe acele meleaguri îl atrăsese mai degrabă decât plictisitoarele fizionomii aplecate în ciutura băuturii.
- Pot să vă țin de urât? întrebase el cu o privire în care jucau globulețe mici de lumină strălucitoare. - Da, vă rog! - Eu sunt Parfenie Sciotnik, grăjdarul boierului Ivan Petrovici Solodinov. Poate ați auzit de dânsul... - Nu, spre rușinea mea, nu...sunt în trecere prin Korilovo... - Este omul cel mai bogat din gubernie. Dumnezeu mi-a pus mâna în cap când m-am angajat ca slugă la dânsul. - Mă bucur, mormăi Savastie, mestecând pâinea aruncată printre măselele puternice și botezată în două linguri de borș, dres cu câteva ciuște de culoarea iederei bătrâne. - Dumneata de unde vii? îl întrebă apăsat omulețul. - De la mânăstire...de fapt dinspre pădure. Am fost la Fiodor, pustnicul... - La Fiodor? Înseamnă că ai necazuri în viață, căci toți cei ce caută astfel de răspunsuri merg la sfântul... - Sfântul? îl privi Savastie cu nedumerire și cu un surâs în colțul gurii. Sfântul? Păi, am înțeles de la el că a fost dat afară din mânăstire...Că este un om păcătos... - Om păcătos? Fiodor? Om păcătos? - Da... mi-a povestit tărășenia cu Lena, fiica hangiului... - Tinere domn, te afli chiar în hanul lui Oblomov! Tot Kornilovo știe că Lena este o curtezană fără rușine, care își bate joc pe unde poate de bărbații ieșiți în cale. Ea avea de mult o pricină de sfadă cu Fiodor, de când acesta a dat-o afară din mânăstire, fiindcă venise boită și cu o rochie decoltată ce strălucea sub ochii fraților mai dihai decât icoana Sfântului Gheorghe pe cal. De atunci, Lena s-a jurat că se va răzbuna pe el. A umplut Kornilovo cu vorbe meșteșugite cum că Fiodor a încercat s-o necinstească în noaptea când venise aici să sfințească noul han și rămăsese aici în găzduire. Dar tot ea, după ce Fiodor a fost alungat de la mânăstire, a început să povestească muierilor de pe aici, care multe nu-s mai breze decât ea, că a mințit și că a vrut să-l pedepsească pe bătrân. - Dar bine, spuse cu ciudă Savastie, Fiodor de ce nu s-a apărat? - Fiindcă știa că Lena era ibovnica boierului meu, om puternic și influent în zonă. Nu avea nicio șansă să-și dovedească nevinovăția. Solodinov i-a cerut starețului Misail să-l izgonească din mânăstire pe Fiodor. Așa că acum putrezește în frigul pădurii, nevinovat...dar cu sufletul curat în fața Bunului Dumnezeu... Părintele stareț a aflat între timp de nevinovăția sa, dar cum Fiodor se bate cu pumnii în piept numindu-se nevolnic și pângărit, va rămâne până la suflarea cea de pe urmă înfierat cu slova minciunii Lenei! În acea clipă, în salonul ce se umpluse de lume a intrat o fetișcană cu fața numai zâmbet. Era îmbrăcată într-o rochie mov, ce punea și mai pregnant în evidență părul ei roșu, cu luciri ruginii, metalice. Rochia avea un decolteu generos, cu o salbă de galbeni la gât. Și-a rotit privirea prin salonul în care șoaptele au început să fremete ca panglicile unui zmeu ridicat în aer de un vânt ademenitor. A început să se plimbe printre mese, aruncând ici-colo câte o privire galeșă sau o vorbă de duh, înfiorându-i cu parfumul și cu mișcarea vălurită a șoldurilor pe mușterii ce-și deschideau larg pungile pentru a comanda un nou rând de băutură, numai să-i simtă vibrația mișcărilor prin simțurile lor înfierbântate deja. Lena se opri la masa lui Savastie. Era o figură pe care nu o mai văzuse niciodată. O atrăgea nu numai tinerețea lui, ci și privirea aceea tristă, pierdută în alte vremi. Și părul bogat, de castană coaptă, prins la spate. Se așeză la masa lui și îi făcu grăjdarului un semn poruncitor, din ochi, care înțelese că trebuie să dispară. - Sunteți în trecere pe la noi, tinere domn? îl întrebase ea, aplecându-i-se spre ureche și împrăștiind pe sub epiderma lui înfiorată un parfum ce-i amintea lui Savastie de alte nopți tainice. - Se poate spune și așa. Sunt pictor. Sunt în trecere. Pictorii nu au un acoperiș deasupra capului. Sunt ca cetele de țigani nomazi, cu sufletul purtat pe sub coviltire de vis printre poteci pierdute. Azi aici, mâine la poalele Uralilor, în căutare de fizionomii pe care să le imortalizeze pe pânza vieții... - Și eu, eu pot fi o fizionomie care te-ar putea interesa? - După cum roiesc privirile acestor bondari bețivi din jurul nostru, pot spune că sunteți un subiect numai potrivit pentru o compoziție... - Înțeleg că ai nevoie de intimitate, de liniște, pentru a imortaliza un astfel de chip, nu? - Desigur! Fumul des al mahorcii și damful iute al băuturii îmi pot răscoli simțurile și emoțiile, nu m-aș putea concentra. - Atunci să mergem, știu eu un loc unde putem avea liniștea și intimitatea potrivită! Și frumoasa Lena îl prinse cu mișcări galeșe pe Savastie de mână și-l conduse într-o cameră de la etaj, plină de rochii, de parfumuri și pomezi îmbietoare. - Aș vrea să imortalizez acest trup așa cum l-a lăsat maica natură de la facere, îi spuse Savastie, dezbrăcându-și cu mișcări moi mantaua de postav. Apoi își scoase tunica de lână, fulgerând-o pe Lena cu cristalul privirii sale ce avea atâtea înțelesuri ascunse. Trupul lui tânăr strălucea sub jocul flăcărilor ce se ridicau din agonia butucilor din soba înaltă. - Aș vrea să stai în picioare lângă duhul blând al căldurii sobei, îi spuse Savastie, scoțând din ranița peticită acul viu al cărbunelui și cămașa albă a unei file ce aștepta ca mâna pictorului să coasă chipul atrăgător al fetei. Și Lena începu să-i dezvăluie rând pe rând cămările din palatul de cleștar al cărnii sale tinere, trandafirii, privind lacom, din când în când, curbura brațelor puternice ale lui Savastie, legănarea picioarelor lui ca doi brazi crescuți din inima tare a muntelui. Și pictorul de biserici începu să adune parcă sub căușul degetelor tot talentul său, mâna lui croind linii armonioase. - Dacă poetul blestemat al sufletului meu, Baudelaire, ar vedea un astfel de trup, cu siguranță că florile răului ar înflori din nou în grădinile păcatului! - Cine este acest Baudelaire? întrebă Lena cu inocență, jucându-se cu o șuviță de păr ce îi atingea duios sânul. - Un poet alături de care aș fi vrut să trăiesc și să creez pe malurile Senei însorite, în Franța trandafirie ca zorii unei zile de primăvară castă. Când termină tabloul, se apropie de Lena și o sărută pe fruntea ce-i frigea. Începu apoi să se îmbrace cu mișcări grăbite. Lena îl privi consternată. Niciun bărbat nu-i rezistase vreodată și nu înțelegea de ce acest tânăr, cu care visase din clipa când îl văzuse în salon că va face din noapte zi, o părăsea dintr-odată. - Nu mă placi? îl întrebă ea cu o undă de regret amestecat cu o ură ce îi urca spre fântâna ochilor ca o cumpănă grea. De ce pleci? - Fiindcă am terminat tabloul! Și fiindcă, de când mă știu, atingerea unui bărbat mă face să plutesc și să visez lucruri pe care carnea fadă a unei femei nu le poate împlini. Te aștept jos, în salon, să-ți iei tabloul! Savastie părăsi camera, trântind ușa capitonată în spatele căreia mureau ca un soare înjunghiat la asfințit dorințele Lenei. Pictorul ajunse în salon. Se opri în mijlocul lui și spuse cu voce tare: „Oameni buni, numele meu este Savastie. Sunt pictor de icoane și biserici. În seara asta, tânăra și seducătoarea Lena, fata hangiului Oblomov, a dorit să-i fac un tablou. Vi-l las aici, pe tejgheaua pe care vă roadeți coatele seară de seară în așteptarea binecuvântării vinului fiert. Vi-l las spre aducere aminte și spre slava sufletului de femeie, de-a pururi regină a minciunii și ipocriziei!”. Și Savastie așeză tabloul în cărbune pe tejghea. Sub lumina opaițelor mușterii se apropiară să îl admire. Din toate piepturile izbucniră însă râsete și cuvinte de batjocură ce înfiorară pereții salonului, făcând să roșească și mai mult vinul din bărdacele ținute triumfal în mâinile noduroase, asprite de muncă și nevoi ale umililor mujici. Tabloul înfățișa un nud de femeie în al cărui păr foiau capete de șerpi șuierând. Căutătura ochilor era oblică, sub sprâncenele stufoase ca o coadă de vulpe măturând pădurea la ceas târziu de toamnă. Obrajii erau scofâlciți, iar buzele groase erau prinse într-un belciug asemănător celui pe care numai râmătorii din gospodăriile mujicilor îl poartă ca să nu dărâme gardurile cotețelor și să nu dea iama prin rândurile de cartofi. Corpul îi era gros, cu sâni umflați, carnasieri, cu sfârcul asemenea unui colț de animal de pradă. Buricul ca o fântână aridă ascundea pădurea dintre picioarele fetei, ca un pieptăne uriaș de ghimpi și solzi. Picioarele se terminau cu copite tăiate în două. Tot acest trup călca pe o pardoseală placată cu limbi omenești. Sub această grotescă fizionomie Savastie scrisese cu litere de o șchioapă: Iadul este pardosit cu limbi de femeie vicleană! Mușterii se amuzau teribil și grăjdarul Sciotnik se întoarse să-l caute din priviri pe pictor. Dar Savastie era deja spre ieșirea din Kornilovo. Purtând pe umeri amărăciunea poveștii pustnicului Fiodor și hotărârea de a picta biserici care să-i aducă faima. Așa încât nu mai putea auzi strigătele isterice și invectivele pe care i le arunca Lena, coborâtă în salon. Mușterii se împrăștiară între timp ca potârnichile pe la mese. Doar străinul acela cu privirea ca un fier înroșit se apropie de tejghea. Privii câteva clipe tabloul, apoi se apropie de Lena, o luă de braț și îi șopti la ureche: „Domnișoară, sunt Pavel Liubkin, de la Secția a treia. Aș vrea să te întreb între patru ochi câteva lucruri despre acest Savastie...”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate