Vestea distrugerii picturii se răspândise prin toată mânăstirea ca zborul albinei din floare în floare. Frații, care primiseră cu o seară înainte încuviințarea starețului ca a doua zi să poată admira icoana sfântului, se buluciseră la ușa bisericii. Șoapte de deznădejde, murmure de uimire, priviri speriate. Cu toții asistau neputincioși la ceea ce starețul rostise cu un singur cuvânt, tăios ca un diamant pe fața translucidă a unui geam: „Blasfemie!”. Cine fusese în stare să distrugă icoana sfântului nu putea fi decât un blasfemitor demn de osânda veșnică a râului de pucioasă. Dar tot Pamfilie cu înțelepciunea dăruită de anii de penitență îl liniști pe Savastie, spunându-i: „Savastie, poate Bunul Dumnezeu ne încearcă! Va trebui să iei totul de la capăt! Icoana Sfântului trebuie să strălucească iar pe peretele catapetesmei. La noapte vom încuia ușile de la intrare. Vom face un lucru de mirare și rușinos pentru un astfel de lăcaș al Domnului, care nu trebuie să se teamă de furi. Dar, probabil, că cel întunecat bântuie și prin chiliile noastre, așa cum face de mii de ani începând cu Sfânta Sofia a Kievului și până la cea mai uitată lavră”.
Și Savastie se apucă cu și mai multă dărurire să însuflețească peretele mutilat. Seara îl găsi dând o tușă finală încălțărilor sfântului. Pamfilie îl privi cu blândețe, îl bătu pe umeri și apoi îi spuse: „Mergi la trapeză și mănâncă! Apoi odihnește-te. Mâine te așteaptă o nouă zi. Fii fără teamă! Voi zăvorî ușile cu drugi de fier. Picior de om nu va putea intra la sfântul!”.
Savastie adormi și avu un vis care-i aminti de viața lui de tânăr boem. Se făcea că se afla în salonul unei doamne a acelor timpului – nu știa dacă era o Natașa, o Anușka sau poate o Katia a acelor vremi de visare și dulceață. El era ca întotdeauna în centrul atenției generale. Un tânăr blond, cu părul ape-ape, ce stătea pe un fotoliu matlasat, cu brațe adânci, ca un marsupiu magic, le vorbea cu însuflețire celor prezenți. Era bunul său prieten și confident, Vladimir Korolev, student la teologie, care abia se auzea prin fumul incantat de muzica unui pian la care arpegia o fată cu pistrui, cu părul roșcat. Savastie auzea clar doar cuvântul „Fanurie” rostit de Vladimir în expozeul său, dar miezul cuvintelor lui nu-l auzea decât fragmentat. Și, bineînțeles, nu-l înțelegea în visul său. Și Savastie, care era deja cuprins de reveria celor câteva pahare de șampanie roșie, se plimba de colo-colo prin salonul îmbătat și el de lumina policandrelor, mângâind din când în când părul moale ca o câmpie de maci al tinerei de la pian. Sau se apleca la urechea altei domnișoare și îi murmura cuvinte care făceau ca puful roșcat al obrazului ei de piersică să se aprindă timid. Cu toții ascultau cu seriozitate vorbele lui Korolev și numai Savastie râdea. Râdea cu poftă, dezvelindu-și dantura de armăsar tânăr, care așteaptă să zdrobească între maxilarele puternice otava de întâmplări, speranțe și vise pe care viața ni le așează în față ca pe o găleată de jăratic magic. Coada părului castaniu se desprinsese din agrafa din os de cerb, bătându-i ritmic umerii la fiecare cascadă de râs. Se trezi dimineață trist, căci semnificația visului se disipase în valurile de uitare, care de obicei te năpădesc ori de câte ori te scoli în mijlocul unui vis și îi cauți rădăcinile, fără să le mai descoperi. Se privi în oglindă. Cearcăne mari de neputință i se întinseseră pe sub faldurile ochilor. Avea o paloare care-l îngrijora, mai ales că tusea și puseurile de frisoane din prima noapte nu-l părăsiseră. Prișnițele cu votcă aplicate seara pe piept nu îndulciseră suferința bolii. Dar știa că este tânăr și că peste câteva zile starea asta de disconfort și deznădejde, datorată mai ales întâmplării cu icoana Sfântului, va fi de domeniul trecutului. Plecă împreună cu starețul Pamfilie spre biserică. Nu știa de ce, dar în urechi îi răsuna un singur cuvânt, "Fanurie", ca un cui nemilos de ascuțit, acoperit doar de cascadele lui de râs din vis. Starețul descuie biserica ajutat de Acachie. Mirosul de aer stătut, macerat de frigul de peste noapte se așternea ca o ceață. Se zărea în fundal icoana sfântului profilată ca o pecete singuratică. Dar cu cât se apropiau, ochii tineri ai lui Savastie dezghiocau umbrele și inima îi bătea din ce în ce mai tragic. Culorile de pe icoană erau tot mai vagi, agonizante. Când ajunseră lângă icoană, Pamfilie scăpă un strigăt adânc. Icoana era distrusă ca și cu o zi înainte. Se priviră tăcuți. Starețul îl privi cu fulgerări de mânie stinsă pe Acachie:
- Ai zăvorât lăcașul, cum am vorbit aseară?
- Zăvorât, părinte! Și dimineață ușa era la fel, încuiată și neatinsă...
Un singur gând sfâșie din creștet până-n tălpi trupul plăpând al starețului, ușor aplecat sub bastonul din lemn de brad. „Este mână de om purtat de o forță malefică? Sau este un blestem căzut peste destinul acestui tânăr?”.
Starețul îi porunci lui Acachie să îi lase singuri. Apoi îi spuse lui Savastie:
- Savastie, ne mai rămâne o singură noapte! Voi sta aici, în ciuda frigului, lângă icoana sfântului. Ca să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Apoi vom lua o hotărâre! O noapte, atât, o noapte! Și dacă și mâine culorile tale vor fi amputate de această nedreaptă întâmplare, fiecare ne vom vedea de drumurile noastre. Noi vom rămâne cu păcatele noastre, tu vei lua drumul vieții ce ți s-a dăruit! O noapte, Savastie, doar o noapte...
Degeaba lucrase Savastie cu și mai multă râvnă, degeaba dăruise culorilor sale o parte din simțirea sa. Degeaba îl zăvorâse odată cu venirea serii, fără știrea celorlalți frați, pe bătrânul stareț în biserica rece și umedă. La miezul nopții bătrânul stareț căzu într-un somn adânc. Când Pamfilie se trezi a doua zi, icoana era distrusă. Îl chemă numai pe Savastie și privindu-l cu milă îi spuse:
- Savastie, dacă am adormit sau nu preț de câteva clipe, asta nu-ți pot spune. Dar pot să-ți spun că ceea ce s-a întâmplat în aceste trei seri în umila mânăstire din Kemerevo nu poate fi explicat de minte omenească. Poate fi un blestem asupra capului tău! Sau poate al nostru, al sărmanilor și păcătoșilor frați! Nu pot știi! Nu vreau să știu! Va trebui să pleci! Mergi prin lume și urmează-ți visul. Pictează biserici, icoane sau poate doar portrete de oameni în căutare de a-și nemuri chipul pe o pânză iluzorie. Poate nu ne vom mai întâlni niciodată, de aceea te binecuvântez! Mergi! Mergi cu Domnul, Savastie! Știu că aceste cuvinte te rănesc mai mult decât o lovitură de sabie primită pe la spate, dar trebuie să accepți că ceva, dincolo de sfințenia acestor pereți, te împiedică să fii pictorul căutat de noi.
- Și eu, eu ce voi face acum, părinte? Știu cum zboară vorbele din turlele bisericilor, mai departe și mai puternic decât dangătele unui clopot. Tot Tomskul va afla că Savastie, nevrednicul, nu a fost în stare să picteze o singură icoană la Kemerevo...
- Savastie, fiindcă ceva mai presus de mine îmi șoptește că trebuie să-ți întind o mână, nu te voi lăsa să pleci cu inima cernită. Du-te spre Kornilovo. Acolo se află Mânăstirea Înălțării Domnului...
- Este aproape de Samara, de matca mea, murmură Savastie mai liniștit parcă sub mângâierea vorbelor bătrânului stareț.
- Acolo să-l cauți pe monahul Fiodor. Să-i povestești tot ceea ce s-a întâmplat aici, despre icoana sfântului. Vei știi apoi ce îți așterne viitorul pe cărarea pașilor.
Savastie părăsise devastat sufletește mânăstirea îndreptându-se spre Kornilovo. Purtând în ochi o speranță mică, precum un pui de cuc părăsit în cuib. Dar pictorul de biserici și icoane nu avea de unde să știe că după plecarea sa doi dintre frații mânăstirii, oameni de încredere ai poliției secrete, neștiuți nici măcar de bătrânul stareț, întocmiseră o misivă prin care informau Secția a treia că prin mânăstirea lor trecuse un anume Savastie, pictor de biserici. Un om al păcatului, care-și râdea de cele sfinte. Un om dinspre chilia în care fusese găzduit veneau noaptea arome îmbietoare de votcă, lucru ce desfida într-un dispreț total cutumele vechi de sute de ani ale trăitorilor acelei mânăstiri. Mai mult, existau martori din lăcașul sfânt, dar care voiau să-și păstreze anonimatul, care l-ar fi văzut pe Savastie râzând mânzește, batjocoritor aproape, într-una din seri când frații intonaseră cu sfințenie în trapeză, înainte de masa de seară, „Dumnezeule, apără-l pe țar!”. Un pictor religios care nu făcea semnul sfintei cruci nici când se așeza la sfânta masă și nici când se scula sătul de la ea. Un păcătos, desigur, căci astfel nu se putea explica de ce nu reușise să picteze o icoană ca oricare alta, ceea ce se constituia într-un miracol de nedezlegat al acelor timpuri. Timpuri în care totul trebuia să fie supus loialității necondiționate față de țar și biserică. Se mai spunea în misivă că Savastie era probabil unul din membrii grupului occidentaliștilor, care credeau că Rusia trebuie să-și primenească jilava cămașă a sorții, să respire aerul tare, european, care să o scoată din primitivismul ei de secole. Fiindcă în chilia sa fuseseră descoperite de către un frate tratate de pictură scrise în franceză și chiar o cărțulie al cărei titlu mefistofelic - “Florile răului - era de ajuns pentru a-l bănui pe acest pictor de idei subversive.