Un drum neumblat de prea mulți mi s-a deschis înaintea ochilor grei, obosiți.
Urc prin răsfrânte găleți de ploaie sau ninsoare. Poate cobor în zăpușeala setei, prin voința neoprită de-a mă cunoaște. O să mă pun în drepturi pe mine însumi. Cum să nu rătăcesc însă, dacă nu mă-ncred exclusiv în intuția mea, de parcă n-ar fi la fel de failibile gândurile și faptele omenești!...
Mă-ntind pe-un pat dintr-un azil al oamenilor străzii. Sunt chiar sub pământ. Ca într-un cavou. Doi bărbați de lângă mine vorbesc. Șoptit. Își comunică experiențe banale, dar care încept treptat să mă intrige. Casc bine ochii memoriei, căutând să reproduc în scris ceea ce abia auzeam. Multe dintre aspectele importante trebuia mai mult să le ghicesc, pentru că în azil era și-un nebun care striga că moare. Iar cei doi profitau de fondul sonor al acestuia, ca să-și spună tainele:
- Auzi, fratele meu! Nu ne-au zbunghit nici atâtica... Trebuia să fii, bă, puțin mai operativ. Ce rămăseseși așa năuc lângă aia, nu cumva te vrăjise? Faină femeie! Lasă că poți acum să găsești zeci, chiar sute... Vezi, vezi, că nu mai vreau să facem echipă dacă mă vei pune iar în pericol de moarte!
- După ce că ți-am acoperit spatele și după toate ponturile pe care le-am dat șefului, acum vii să-mi ceri socoteală pentru întârzierea aceea? Mai bine uită-te la câte parale ai face tu fără mine, că sigur te faci de râs. Numai deschizând gura, sau strângând degetele pe-un mâner de metal în fața lor...
- Altceva vreau să-nțelegi de la mine, frățioare ! Nu amesteca tulburarea cu rapiditatea, mila cu acțiunea. Când e să dăm lovitura, orice șovăire ne poate costa viața.
- Văduva, da, că văduvă era femeia aia, pe care ai văzut-o o fracțiune de secendă, m-a făcut să cred că noi doi semănam pentru ea cu răposatul ei soț, Rudolf. Tu erai pentru ea cu totul inobservabil, așa, unul dus de pe lume. Iar eu tocmai mă strecurasem prin spatele ei, după cum mă îndemnaseși. Intenționam, știi bine, să-i pun la nas batista, însă nu eram sigur dacă între timp nu se evaporase mult din cloroform. Atunci, ce crezi că mi-a dat prin gând?
- Ce ți-a dat prin cap, deșteptule?... că doar zâmbeai în lumină – așa mi te-ai arătat iute – de parcă eram amândoi, doi tâmpiți, unul îndrăgostit și altul parcă înșelat, gelos, spionând !...
- Zâmbeam pentru că, de vreme ce stăteam în dreptul ferestrei mă simțise, umbra îmi cădea chiar peste ea, dar nu se clintea să mă vadă. Aștepta. Mă gândeam că dacă-i luam viața, făceam o mare binefacere. Cu brațele deschise l-ar fi căutat imediat pe Rudolf. Dacă o adormeam numai, îi luam această favoare. Iar dacă nu făceam nici pe una, nici pe cealaltă, ar fi țipat până la urmă, că rudele ei deja se pregăteau să vină-n val vârtej. Aș fi fost linșat. Pentru că ar fi descoperit și ce făcuseși tu mai înainte…
- Am executat în întregime planul pe care ni l-a dat șefu’, ce-ai fi vrut… Ce altceva voiai să facem. N-aveam altă cale de ieșire ! Nu poți face omletă dacă nu spargi și arunci cojile. Ai mai fi ajuns la seif dacă nu-ți eliberam calea – nu !
- Ei, uite ce bănuiesc și acum. Pentru că nu știi un lucru. Degeaba am scăpat de urmărire, degeaba șefu’ ne-a răsplătit regește. Noi am acționat nu după plan, ci după cum a voit de la început ea, soția lui Rudolf. Da, să-ți intre în cap odată ! Cap sec ce ești... Niciun șef, ce-am eu cu șefu’ acum?! Ea, numai ea, femeia care-l iubise nebunește pe cel mai bun prieten al meu, ea m-a condus să fac ce-am făcut, ea a pregătit terenul din timp.

Aud cum țipă în azil nebunul, care poate nu e chiar într-atât de nebun... de se chinuie să nu moară, sau să moară mai repede ! Parcă aud, în schimb un urlet de fiară în sufletul azilantului ce vorbise mai înainte, un urlet mut, venit dintr-o comandă a victimei sale, ca să-l facă părtaș la vina ei suicidară și să-i pună coroana neînșelării prieteniei camaradului său de crime și jafuri.
Aud acel urlet și plec din azilul întunecat. Lumina e alcătuită dintr-o cascadă de rouă, dintr-un jet neîncetat de lacrimi.
Am visat. Ce bine! N-a murit nimeni...