“Amaretto”

Ajung în Bistrița, ca de obicei, cu un nod în gât. Amintiri și senzații dintr-o copilărie lipsită de umbre îmi încețoșează vederea. Observ cu durere că orașul pe care-l străbăteam în lung și-n lat s-a schimbat mult, – cartiere noi, transport în comun, hypermarketuri.
Cobor din autobus și, ca un băiat politicos și bine crescut, îi urez șoferului “"Sărbători fericite!"”. Îmi răspunde cu un mormăit binevoitor și nici nu cred că pot să mă aștept la mai mult. Omul mai are mult până acasă, până la Iași.
Atmosfera e umedă, plouă ușor, nici vorbă de gerul pe care-l anticipam. Nemulțumit, încep să caut un birt care să-mi ridice nivelul de cofeină și, sper eu, să aibă un efect similar și asupra moralului meu. Străzile sunt aproape goale, câțiva trecători, puține mașini. Acestea din urmă încă nu au depășit aici limitele bunului simț.
După vreo zece minute, de sărituri peste bălți și alergături de la o streașină la alta, renunț. Îmi e rușine că mă văd nevoit să cer ajutor, dar n-am de ales. Formez numărul cu degetele deja amorțite de umezeală și mă rog ca ea să-mi răspundă. După două sunete scurte aud vocea familiară și mă simt ceva mai bine. Aflu că tocmai s-a trezit, că-și pregătește o cafea și că-i este dor de mine. Bestia ce doarme în pieptul meu zvâcnește dar nu zic nimic. Ce aș mai putea spune? Alesesem să plec. Îmi amintesc de ce am sunat-o și ascult cu toată atenția instrucțiunile. Cunoaște bine orașul, e la fel de mult al ei cât e și al meu, poate mai mult.
La nici cincizeci de pași, “Amaretto”, un birt care, după vitrinele înalte cu firmă mică și aurită, se dorea a fi o cafenea cu pretenții. Prin geamurile groase, înalte și prea transparente, se poate vedea bine prima încăpere, sunt mese mici, pătrate, înconjurate de scaune construite în același mod. Știu deja că n-o să mă simt prea confortabil într-un asemenea loc, dar mi-e frig, nu mai am răbdare, și sângele meu strigă după vigoarea cofeinei. Îi mulțumesc pentru ajutor și îmi las vocea să se stingă, ea nu mai insistă, știe. După ce închid mă simt copleșit de căldura și devotamentul din vorbele ei. Scutur gândurile amare înainte ca să aibă timp să mă întoarcă pe dos și împing ușa de sticlă.
Înăuntru, localizez o masă retrasă și îmi depozitez lângă ea cele două bagaje. În timp ce mă chinui să alunec în scaunul de lemn (capitonat ce-i drept) construit cel mai probabil pentru pitici sau spiriduși, o chelneriță prea tânără și mult prea zâmbitoare mă servește cu un meniu. Zâmbesc involuntar și fata își aranjează părul cu exact gradul de cochetărie necesar; invitație sau nu, nu are nici o importanță. Comand un espresso lung -ce se dovedește imediat a fi cam scurt- și caut din priviri o priză. Nici pomeneală, “mofturi!” vorbele mamei au o claritate de cristal în creierul meu. Forțat astfel să renunț la avantajele internetului îmi scot agenda și scotocesc după un pix. Fac toate astea pentru că mă lupt cu o dorință tot mai acerbă de a mă elibera, de a așterne undeva ce simt, și pentru că sper ca măcar o parte din fantomele care mă bântuie vor rămâne acolo, pe hârtie.
Cafeaua e fierbinte, tare și miroase a dar divin, o sorb recunoscător și las aburii să mi se strecoare în piept.
Masa din dreapta mea, complet pustie cu puțin timp în urmă, se colorează rapid. Clipesc de câteva ori și acolo apare un grup de vreo opt tineri care-și comandă cafelele. Fete și băieți râd zgomotos, își fac planuri pentru sărbătorile ce bat la ușă. Sunt complet izolați, lumea înconjurătoare reprezintă prea puțin pentru ei. Liniștea după care tânjisem se evaporă ca un fum. Nu mă supăr pentru că schimbarea se dovedește binevenită, nu mai sunt singurul care-și bea cafeaua departe de cei dragi în Ajunul Crăciunului. Apoi, diferența mă izbește cu brutalitatea unui mărfar: eu sunt singur.
Mă cutremur și alunec în trecut. Un an. Doi. Zece. Sunt un băiețel de vreo doișpe-treișpe ani acum și trec în goană pe lângă un grup de copii. Cineva strigă și mă opresc pe călcâie. Băieți și fete mă cheamă lângă ei, mă primesc cu zâmbete și chiote de veselie. Toate chipurile unei copilării îndepărtate sunt aici și inima mea uită de dor, se împlinește cu puritatea glasurilor și se vindecă prin leacuri demult uitate. Monstrul din mine rămâne undeva în fundal, pregătit să intervină, să mă aducă înapoi în prezent, în realitatea care îmi stoarce plămânii. Temuta clipă vine mult, mult prea repede și urletul jivinei taie dureros în carne vie.
Am părăsit confortul -și așa precar- al casei mele pentru a petrece prima parte a Sărbătorilor de Iarnă împreună cu familia. În drum spre destinația finală, cuvinte ce aduc periculos de mult a film de groază, trebuie să omor cam trei ore în Bistrița – orașul nașterii și copilăriei mele. Acestea sunt motivele pentru care, într-o dimineață ploioasă de douăzeci și patru Decembrie, sunt în “Amaretto” și mă delectez cu bucuriile, cu tristețile copilăriei de care am încercat să scap în ultimii zece ani. Oricât aș pleca de repede sau de departe, înconjurat de oricine, ghearele morților mă trag înapoi într-un lac de durere. Scriu în speranța deșartă că, oarecum, voi putea înțelege sau măcar găsi o logică dincolo de disperare.
Dar am mai spus asta…
Îmi amintesc de cafea, acum e rece și cam amară. Grupul de lângă mine s-a înjumătățit și… scrâșnetul boabelor de cafea zdrobite undeva în spatele barului mă readuce în prezent, barmanul trebăluiește distrat, și el cu mintea pierdută în timp și spațiu. Un ceas mare, hexagonal, poziționat pe peretele din stânga mea îmi arată inflexibil că s-au scurs aproape două ore de când am intrat. Îmbrățișez trecerea timpului și mirosul de cafea proaspăt măcinată ce alunecă în valuri dinspre bar. Întorc privirea la timp pentru ai vedea pe ultimii membrii ai grupului de mai devreme cum se ridică, își așează fularele, căciulile groase și, după ce se strecoară în hainele de stradă, părăsesc “Amaretto”. În locul lor intră alții care nu ezită să se răspândească în grupuri mici, răzlețe, în toată încăperea. Curând mă văd înconjurat de râsetele cristaline și de parfumurile femeilor, în timp ce tonurile grave ale bărbaților îmi amintesc de un concert văzut cu ani în urmă. Îi privesc cu atenție căutând un chip familiar, nu e nici unul. Memoria îmi joacă renghiuri și încep să văd lucruri care nu există. Poate unii dintre ei mi-au fost prieteni cândva, poate cineva își mai amintește de mine… Înghit în sec și-mi termin cafeaua. Stomacul îmi spune că l-am tratat cu răceală și că ar trebui să-i ofer și altceva în afară de cafea. Posibilitățile comestibile din cafenea sunt reduse, aproape inexistente, cele câteva cornuri de pe bar nu mi se par deloc apetisante. Totuși, nu are rost să ies, nu încă – stomacul meu va trebui să aștepte.
- Nu te-ai săturat să tot scrii? Întrebarea barmanului vine din spate și cred că începuse să citească peste umărul meu. Îl privesc întrebător și renunț la replica acidă care-mi stă pe limbă. Omul este amabil, zâmbetul lui pare sincer și ochii îi trădează uimirea. Probabil nu mulți din clienții lui obișnuiți își petrec ore în șir mâzgălind cu pixul pe hârtie. Îi zâmbesc slab, jenat și neg. Tipul mai mormăie ceva apoi își vede de treabă.
Îmi trece prin minte că ar fi trebuit să vizitez pe cineva, să apar neanunțat la ușa cuiva și să mă scuz pentru nepolitețe dar, eram în trecere prin oraș și… Nu. Nu am timp pentru așa ceva, sau cel puțin așa îmi spun și înăbuș dorința încă din fașă. Sunt mândru de controlul de care dau dovadă.
Privesc prin ușa înaltă și studiez trecătorii, un defect profesional pe care nici nu mai încerc să-l opresc. Sunt puțini, bine înfofoliți deși timpul nu e chiar așa geros, și nu se grăbesc. Pașii lor sunt reglați de un dispozitiv invizibil și nimeni nu se zorește. În Bistrița, oamenii nu aleargă nicăieri din principiu, oriunde ar avea de mers, distanța mică nu justifică o grabă inerentă într-un oraș mai dezvoltat. Pe lângă ei, timpul aleargă nefiresc de repede, schimbările se succed în valuri modificând orașul din temelii dar oamenii rămân mereu aceiași
Un fluviu de toate vârstele, alungat de ploaia deasă și rece, e primit cu brațele deschise de “Amaretto”. În scurtele răstimpuri în care ușa este larg deschisă am ocazia de a face cunoștință mai bine cu schimbarea de afară. Temperatura a căzut puțin și îmi imaginez că-i la granița dintre ploaie și ninsoare, cei câțiva copaci desfrunziți se leagănă morbid în bătaia vântului care, cel mai probabil, e factorul principal al succesului de care se bucură cafeneaua. Curând va trebui să mă lupt cu capriciile naturii așa cum, în zilele ce vor urma, voi avea de înfruntat fantomele celor ce m-au părăsit pentru a nu se mai întoarce niciodată.
Acum, cu localul ticsit, observ micul brăduț împodobit dintr-o vitrină laterală. Nici o reacție. Familia mea -și aici mă refer cu precădere la propria persoană- urăște sărbătorile de iarnă. Sfârșitul de an e prilej de lacrimi, de inimi zdrobite, de doruri ce nu mai pot fi alinate. Pentru un moment, deși nu e nici pe departe locul pentru așa ceva, îmi doresc să pot plânge. Dacă aș reuși să scap de suferință odată cu lacrimile, să alung din vene lipsa care mă intoxică ori de câte ori mă-ntorc acasă, aș percepe viața altfel, în culori mai… Oftez. Partea din mine responsabilă cu această formă de eliberare e epuizată și ea până dincolo de capacitatea de refacere.
E târziu, mă rup de tot și caut forța de a merge mai departe, de a face ceea ce trebuie făcut. Cer nota și apoi plătesc cu simțurile furate de aroma portocalelor de pe bar. Neinspirată alegere…
- Sunteți bine? Vocea fetei ajunge cu greu până la mine.
- Poftim? Ah! Da, mulțumesc.
Dacă aș mai fi avut lacrimi acestea ar fi demonstrat fără greș cât de mult mințeam.
Îmi adun puterile rămase și pășesc hotărât înainte. Poate anul acesta va fi diferit, poate voi zâmbi, poate voi crede.