- Am un bilet de trimitere la doamna doctor...
- În capătul holului.
Străbate holul cu pași calculați, nu avea de ce să se grăbească, va privi cu această ocazie chipurile pacienților din saloanele cu geamuri largi, unde lumina pătrunde generos, reflectându-se relaxant în albul lenjeriei de pe paturi și în gresia de culoare bleu, care strălucește de curățenie.
N-or fi mulți pașii care să lase amprente ale trecerii pe deasupra ei.
Câtă liniște, ce simplitate, nici un fior doar o pace permanentă, se miră el. Dimineți în care poți privi cât vrei, fără să te distragă nimeni, dincolo de toate, în gol. Să nu te gândești la nimic, doar să privești până ți se pune o ceață pe ochi și-aproape treci undeva, în alt spațiu unde te poți risipi în câte imagini vrei.
Nici o grijă pentru ținută, pentru zâmbet, pentru mii și mii de gesturi pe care ești nevoit să le faci zilnic, asigurându-ți astfel locul în rândul societății.
Ce nenorocire însă pentru biata maică-sa sau pentru soră-sa.
Să nu cedezi, ele vor suferi, ele pot suferi atât de puternic, de profund, încât sigur viața lor se va transforma într-o disperare permanentă, pentru că el în ochii acestor două femei pe care le asemăna uneori cu doi îngeri prea păzitori, a rămas tot cel mic, cel prea sensibil, găsit adesea lac de transpirație și aproape sufocat sub pătură, de frica cine putea ști, a cărei închipuiri, zămislită doar pentru că Gabriel nu suporta singurătatea, nu suporta liniștea.
Și toate de la acea noapte în care mamă-sa gătea, nu mai reținea pentru care sărbătoare, iar el a adormit, răpus de oboseală în sufragerie, după ce trecuse deja de doisprezece noaptea și s-a trezit singur în întuneric, cu acea femeie apărută de nicăieri. O femeie nespus de frumoasă, cu un turban verde înfășurat în jurul capului, cu pielea albă, care stătea și-l privea fără să spună întâi nimic, apoi i-a șoptit, fără să-l atingă, doar ținîndu-l inert sub privirile ei, să o însoțească. El a întrebat-o atunci de unde a venit, iar ea a răspuns că din șifonier, lui îi era atât de groază de spațiul ăla unde se ascundea totuși când se juca cu soră-sa, pentru că ea știa că lui îi e frică și nu s-ar ascunde niciodată tocmai acolo.
Femeia îl chema, dar el nu voia să meargă, pentru că vocea ei era rece, severă. Și ținea în brațe un copil mic, cu capul înfășurat tot într-un turban la fel ca al ei, care scâncea, un copil pe care l-a lăsat apoi jos, pe linoleumul din sufragerie unde era frig și în loc să se ridice, să vină spre el, se târa grotesc, ajutându-se de mâinile ei albe. Semăna cu o omidă imensă așa unduindu-se caraghios, iar lui i s-a făcut atât de frică încât a înțepenit și n-a putut decât să horcăie neputincios. Deși în el urla disperarea, nici un sunet nu trecea dincolo, în realitatea camerei. Copilul s-a desfășurat și fața lui era identică cu a femeii, părea o copie în miniatură, nu mai plângea, patru ochi îl priveau acum, iar el nu putea face nimic, simțea cum inima o să-i cedeze, o să-și ia zborul din pieptul lui, odată cu sângele care îi va sparge venele, acolo în dreptul tâmplelor și ar fi fost bine să se întâmple mai repede așa ceva, pentru că mâna aceea albă atinsese deja marginea patului.

O femeie slabă, îmbrăcată cu pantaloni strâmți, colorați strident, cu un ilic de lână descheiat, fluturându-și părul împestrițat cu fire albe, tocmai a trecut asemeni unei fantome, stergându-se indiferentă de el. Nu a lăsat în urmă nici un miros, papucii de casă nu scot sunete, avea doar gura ușor strâmbă și ochii negri și goi.
Cu mâinile adâncite în buzunarele paltonului, cu inima tropăind aritmic, Gabriel calcă ultimele dale și se postează lângă un calorifer în fața cabinetului a cărui ușă era deschisă. Din interior străbăteau voci de femei, dar el nu-și făcuse încă un plan, nu era pregătit să intre și să se denunțe singur.
Ar fi fost desigur cel mai bun lucru, așa așteptând lângă caloriferul acela, fără să știe prea bine ce anume, simțea cum se înfiripa o legătură între el și acel spațiu. Simplu fapt că tot ce-l înconjura reprezenta interes, fiecare zgomot izolat sau mobilierul simplu, mochetele de pe mijlocul holului, toate aceste elemente cu care venea în contact, se sedimentau inconștient în memoria lui. Așa încât, dacă va mai exista o a doua oară când va ajunge în acel loc, va putea spune că nu e un spațiu străin, e parte din întâmplarea propriului lui destin.
Nu știa dacă aștepta să iasă cineva pe care ar fi putut să-l întrebe din nou de doctorul la care a fost repartizat sau dacă stătea pur și simplu, pregătit pentru atunci când tot acel cineva ar fi venit să-l abordeze.
Se familiariza cu un loc în care i se părea aproape absurd că ajunsese, nu pentru că avea anumite prejudecăți sau concepții preînrădăcinate în el, conform cărora nebunia nu se poate trata, ci pentru că avea impresia că-și trădează sinele.
Vor fi întrebări diverse, se vor duce poate în trecutul său, îl vor obliga să vorbească despre tendința lui de izolare, despre bucuria singurătății, despre ea și despre moartea ei, despre ce i se pare lui ciudat, de a a ajuns să creadă că îi trebuie un astfel de ajutor.
Îi venea să râdă, convins fiind că nu va rezolva nimic, era inutil sau poate prea târziu și-atunci, sigur nu va fi decât un fel de confesiune doar că nu la un preot, preoții nu îți prescriu rețete, prea rar te ascultă între-adevăr și se rezumă doar la considerente de genul celor numite păcate, din cauza cărora Dumnezeu îi pedepsește pe supușii săi. De parcă și El ar putea să vadă în sufletul fiecărei creații căreia i-a dat drumul pe pământ...
Sau poate suntem așa cum spunea, ferm convins altcineva, entități inferioare trimise pe pământ doar într-o relativă ucenicie ce ține de nivelul fiecăruia de percepție, de aprofundare a unor reguli...
Cine mai știe... N-om fi decât o zi sau două. Un timp nedelimitat, apoi nimic.

Desigur va vorbi așa cum face de obicei, uzând de tonul impersonal, se va strădui să fie cât mai explicit, să dovedească faptul că e conștinent de schimbările ce se produc în mintea lui. Că rațiunea îi funcționează încă normal și că nu e nici pe departe un lucru benefic să auzi voci în cele mai neașteptate momente sau să te trezești cu cine știe ce personaj, cu care să întreții dialoguri la fel de reale precum ceața în diminețile de primăvară.
Nu l-a întrebat nimeni nimic, de fapt deși ieșiseră de câteva ori și intraseră înapoi, nici una din cele trei femei îmbrăcate în halat nu l-a privit măcar.
În cele din urmă cu mâinile transpirate, ascunse tot în buzunare să nu-i trădeze tremurul, a făcut cei câțiva pași și a pătruns dincolo de ușă. Ca la un semnal trei capete s-au ridicat și l-au privit. De parcă îl așteptau, s-a gândit el și neliniștea sau o anume timiditate s-a adâncit repede în creierul lui.
- Caut o doamnă doctor, mi s-a spus că o voi găsi aici, am un bilet de trimitere.
De parcă ar fi spus că are un bilet de călătorie sau un bilet la film și trebuie neapărat condus spre locul său, trebuia respectată semnificația existenței acelui bilet.
- Da eu sunt, poftiți și vă așezați, mergem imediat și vorbim despre problema dumneavoastră.
Un tunet a pocnit, explodând parcă, asemeni unei bombe, fugărind liniștea în colțuri neștiute ale clădirii.
- Tună, o să fie o toamnă lungă, îngână molcom una dintre femei aflate în fața unui calculator.
Gabriel se întreba neliniștit dacă tot ce se întâmplă e real, dacă nu s-or strecura din nou în mintea lui bolnavă imagini care să se suprapună celorlalte, cum să tune, era cumplit de frig dimineață, dimineață cât el a așteptat în mijlocul pădurii alături de paznicul acela, microbuzul spre spital.

- Vă ascult. Spuneți ce vă supără.
Femeia era micuță, îmbrăcată simplu în pantaloni negri și o bluză cam strâmtă, cu nasturi. În spațiile dintre nasturi, undeva sub sâni, i se vedea pielea, era doar puțin cam plinuță, dar sigur nu la asta ar fi trebuit să se gândească el atunci. L-a derutat tăcerea și privirea ei îndreptată fix spre mâinile pe care dintr-un minim respect s-a văzut nevoit să le țină la vedere. Se aștepta să fie întrebat, cum ar putea el începe, nici nu știa de unde să înceapă, ce anume e doar un simplu detaliu și ce ar fi fost de o importanță capitală, pentru ca ea să-și poată forma o părere clară despre problema lui.
- De ceva vreme am simțit nevoia să devin mai singuratic, de fapt totul a început cu coșmarele, le am de foarte mult timp, apoi ea a murit...
S-a oprit brusc și a privit-o neajutorat. Deodată și-a dat seama de amplitudinea faptelor pe care trebuia să le deșire acolo, în fața acelei femei care nici măcar nu zâmbea încurajator, doar îl privea, încercând parcă să treacă dincolo de ceea ce însemna înfățișarea lui, invadată de panică.
- Aveți des acest tremur al mâinilor? Suferiți de vreo boală fizic?
- Nu, am fost o singură dată în spital, operat de o banală apendicită, probabil am emoții, sunt oarecum derutat că mă aflu aici.
- Calmați-vă și povestiți.
- Mi-ar fi mai ușor dacă mi-ați pune întrebări.
- Nu am de unde să știu ce întrebări să vă pun până nu îmi spuneți despre ce este vorba, nu suntem magicieni domnule, suntem doctori, ne trebuiesc simptomele pentru a evalua apariția unei boli sau pentru a pune diagnostic, vă dați seama, nu sunt ghicitoare.
A zâmbit puțin, dar cald. Spunând ultimele cuvinte, s-a întors complet cu fața spre fotoliul aflat la distanță mică, în care Gabriel transpirase deja.
- Am coșmare, de foarte mult timp, nu pot să-mi dau seama ce anume a ales momentul în care l-am avut pe primul, nici măcar mecanismul care le declanșează, se pare că nu au nimic de a face cu întâmplările de peste zi, sunt ciudate și toate se sfârșesc la aceeași oră.
- Bun, aveți coșmare, îmi puteți povesti subiectul ultimului pe care l-ați avut?
- Ultimul m-a determinat să vin la dumneavoastră.