Noi doi am apărut din nimic, eu nucleu fierbinte,
Pulsând haotic în infinitul spațiu al universului,
Iar tu o granulă de praf atrasă în abisul găurilor negre
De cozile cometelor rătăcitoare.
Ne-am întâlnit, nu întâmplător, mânați de dorința
Creatorului, pe condensata Cale Lactee,
Eu aflată într-un echilibru precar,
Atrasă de puterea negativă a unui soare învelit în staniol,
Mult prea orbitor pentru sensibilitatea miezului meu,
Iar tu, un element indivizibil radiind energie pură.
Forțe cosmice nevăzute ne-au unit destinele,
Explodând în mii de culori, prin puterea unei reacții
Chimice inexplicabile până atunci,
Formând amândoi o sferă fierbinte și luminoasă.
Așa ne-am plimbat fericiți, milioane de ani în toate Carele cerurilor,
Colindând roiuri de stele, tu gravitând în jurul inimii mele,
Eu atrăgându-te cu o forță malefică pe orbita circulară a sufletului meu,
Într-o deplină armonie.
Dar a venit o zi când pedepsiți fiind de Atotputernic,
Să fim exilați pe-o planetă albastră,
Pentru îndrăzneala noastră de-a topi densa gheață a Stelei Polare.
Împinși de forțele nevăzute ale Divinității și atrași de puterea planetei,
Ne-am aprins luminos ca o stea căzătoare,
Dezintegrându-ne instantaneu și separându-ne ca la începuturi.
Căzută la pământ, singură și vulnerabilă, între atâtea ființe ciudate,
Am început să plâng, neînțelegând motivul
Pentru care fețele lor scoteau acele sunete stridente și gâtuite.
Îmi amintesc că mă măcina greutatea din noul meu corp
Ce mă ținea țintuită pe pământ de parcă ar fi fost parte din mine
Și mă deranja faptul că acei oamenii încercau
Să-mi impună anumite reguli inventate doar de ei.
Dar cel mai rău mă durea lipsa învelișului meu ca o coajă,
Energia lui caldă cu care eu, miezul, vibrasem în spațiu
Pe aceeași lungime de undă, cochilia lui protectoare
De radiațiile ucigătoare de ranchiună și ură.
Așa că am fost nevoită să învățat să merg, ca să-l pot căuta,
Să vorbesc ca să pot întreba și chiar să-mi exprim aceste gânduri
În speranța că și el va învăța să citească printre rânduri.