O turmă de berbeci enormi, translucizi, fumurii și umezi se-ntinde peste colină. Pîcla înghite repede siluetele, șterge contururile copacilor, petele tufelor și pieptul generos, onctuos al rîpei. Peisajul plînge cu lacrimi de terebentină și din cioturile jnepenilor pîlpîie scîntei palide de ace albăstrii. Dinspre pădure, fuioarele de ceață se împletesc în stîlpi scămoșați și incolori, hașurînd verdele-cenușiu compact cu zgîrieturi de cuțit în masa de vopsea încă fluidă. Cerul e mai aproape, linia orizontului tremură nesigură în tușe zimțate, iar cînd mă ridic, umezeala îmi brobonește genele, barba și sprîncenele, acoperind spinările dealurilor îndepărtate. Las pensula jos și îmi clătesc privirea în peisajul mistificat, ireal pe care l-am așternut pe pînză: plopii, flăcări înghețate unduind flamboiant pe fondul brumat al pădurii, zidurile de lut înghețate în brîne asimetrice, frămîntarea peticelor de iarbă fragilă, toate scăldate în lumina îmbibată cu străluciri de perlă gri, irisul lui Polifem atins de ger.
Îi compun Andei în gînd o scrisoare și-n timp ce literele mi se înșiră pe retină, mint și îmi alunecă privirile către Maria, frustă ca și cîmpia, veselă ca un peisaj cu cireși înfloriți, cu un soare filtrat în roz, plesnind verdele mugurilor cu sărutări calde. Anda e cărarea întunecată din munți, misterul, albastrul intens și melancolia. Maria e limanul oceanului, insula viselor fierbinți cu gust de fruct necunoscut strivit între cearșafuri, bucuria de a mușca din trup, roșul, patima. Ghinionul sau norocul meu:am văzut în poiana amintirilor cercul călcat în iarbă de tălpile goale ale ielelor și nefiind în stare să mint, dar nici să spun adevărul de-a-ntregul, stau între laturile triunghiului virtual trasat de inimile noastre, stingher și laș. Port în mine și parfumul amar al buclelor întunecate și sclipirile de grîu mașcat din pletele zvîntate de soare. Anda mi-a promis că va sosi mîine. Maria doarme între perini de puf și iz de levănțică în căsuța de lemn impregnată cu aromele familiare ale copilăriei mele.
Storc viermi lucioși de ocru, îi amestec cu două-trei vîrfuri de cuțit din verdele veronese rămas pe paletă și reiau unduirile măgurilor. Vermillonul crud strivit între tușe de gri, biciuit cu hașuri oțelii întorc rîpa spre ochii privitorului, trunchiurile mov putred ale fagilor se ridică din freamătul ruginiu al arbuștilor uscați de brumă.
Ultima pînză, ultima minciună! Nu știu ce să aleg, visul sau luciditatea? Prima îmi iubește tablourile și mă copleșește cu un devotament necondiționat, cealaltă habar nu are de ce-mi pierd vremea pe cîmp în toamna tîrzie, dar o regăsesc mereu la fel de fierbinte și pătimașă în fiecare gest.
Azi-noapte am visat-o pe bunică-mea. Scotea pîinile din cuptor, fața ei moale, ridată și veselă era îmbujorată de jar, bucătăria toată mirosea amețitor a coajă de lan galben, răscopt. A ales una care se zbicise, a scuturat-o de cenușă, a proptit-o între piept și cuțit și după ce a schițat o cruce lată în coaja ei, mi-a întins o felie aburindă, pufoasă, aromitoare. "Unde e dulceața de vișine", am întrebat-o și ea mi-a arătat zîmbind un borcanul cu pojghița de celofan neatinsă neatinsă de pe masă. Apoi s-a topit brusc în aburul nopții. Dimineața,gustul atît de bine echilibrat, de fruct acru-dulce, cu scînteieri de lemn amar, inconfundabila "madlenă"rustică a copilăriei încă mi se lăfăia pe limbă.
De sub clinul rîpei, o siluetă mică și stridentă, pulover gălbui de lînă, blugi albăstii și o șapcă alb-vișinie, găurește perdeaua umedă a ceții și fuge țipînd spre mine. E Relu, nepotul vecinilor care strigă peltic:" A venit o doamnă, o doamnă cu tocuri la tine!". Îi dau o acadea veche, găsită în buzunarul de la piept a canadienei, pe care o molfăie gîfîind,încă îmbujorat de alergare ca și un ied lacom de țîță.
Mă întorc spre pădurea de pe pînză.Cu gesturi rapide aștern ultimele tușe grase, aerul de pe pînză vibrează, culorile cîntă vesele, scînteietoare, vii. Fac un pas înapoi, mai adaug un vîrf de penel argintiu în frunzele plopilor și mă simt împlinit. Puștiul a plecat strigînd ceva nedeslușit, vocea lui de prigorie se stinge treptat în faldurile burniței, iar eu încerc să-mi aprind o țigare. Foița e umedă, nu arde și flacăra brichetei se stinge brusc.Ridic șevaletul, îmi pun pînza proaspătă în spinare și mă îndrept spre casă. Pașii mi se-nfundă în iarba mucedă ca într-un burete și pășesc încet, atins de o liniște inexplicabilă.
Ferestrele mici, cu opt ocheți ale bucătăriei pîlpîie calde. Înăuntru mă întîmpină albastrul și roșul reunite și un miros clar, irezistibil de plăcintă cu mere. Anda s-a încins cu un șorț în pătrățele și e aplecată spre gura mașinii de gătit. Cînd se ridică îmi aruncă jarul negru al ochilor ei severi, încercănați. Maria, într-un tricou de culoarea cojii de mandarină, care de-abia îi acoperă șoldurile, moșmondește ceva la rîșnița veche de cafea. Bronzul coapselor și al brațelor ei goale se armonizează perfect cu luciul patinat al mobilei de nuc. "Ai pus și scorțișoară" o întreb și ea mă fulgeră cu o privire furios-veselă, apoi nu-și poate reține rîsul proaspăt de copil:" Pe unde a umblat, boemia-voastră? Afară e frig, ceață și cadînele vă așteaptă îngrijorate..." Le simt solidaritatea și mă întorc în mine, vinovat și lucid. Nu mai am chef de dragoste, prăjitura e desăvîrșită ca un reproș, mi-e foame, mănînc, tac și le privesc pe rînd. Nu trebuie să aleg, au ales ele, frumoase, zvelte și atît de feminine, în locul meu.
Rup ceața cu ochii și pictez.