În cadă am închis ochii încercând să rememorez tăcerea aceea, unii i-ar fi spus iubire, ca deschizându-i să văd apa roșie. I-am închis zicându-mi c-o iau și eu razna, oarecum fericită, așa înțelegeam puțin din Milo, dar când i-am deschis culoarea era aceeași. Era sânge. Atunci el m-a luat pe sus și m-a dus la Cîmpeni, la spital, tot drumul m-a privit în ochi ștergându-și mut lacrimile, mânjindu-se cu sânge. Mi-a mângâiat părul și mâinile și mi-aș fi dorit să nu ajungem. Să zac acolo, să mă mângâie. Trebuia să-i fi spus lui Artur adevărul, mă gândeam, iar Milo a simțit reproșul.

- Și dacă i-aș fi spus? Ar fi schimbat ceva?
- Da! Te-aș fi ajutat, i-am spus cu gura seacă, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă i-ai fi spus…
- Erai în Cîmpeni acum, într-un salon împuțit.
- În Cîmpeni ?
- Da, cu Adela.
I-am zâmbit gol. Ce sens mai avea.
- N-ai de unde știi... Nu te gândi la asta.
Înghiți greu.
- Citeai un ziar... Citeai ceva.

Artur a început să bea, iar eu rămâneam acolo dintr-o inerție pe care nu mi-o explicam. A durerii, probabil. Socru-meu nu l-a putut opri și tot mai des plătea oameni din sat să-i aducă la tăiat căruțe cu bușteni, și-l lăsa pe Artur să-și facă treaba cu securea. Incapabilă să privesc în mine, observam cum soacră-mea începuse să taie cu foarfeca hăinuțe aduse de rude, le făcea ferfeniță pe ascuns, apoi le arunca în spatele casei și le dădea foc. Socru-meu nu știa sau poate nu-i păsa, poate doar de Artur, căruia îi plătea zilnic căruța aia. Iar când, în sfârșit, din vina aceea, pentru moartea Adelei, pe care simțea c-ar fi trebuit s-o poarte el și nu Artur, Milo i-a spus adevărul iar Artur s-a întors spre mine. Am văzut cum deasupra ochilor îi coboară o perdea de negru, și toată durerea aceea a unei morți care nu-i mai aparținea, s-a transformat în furie, și-am știut atunci că vine după mine. Din păcate, ca o femeie slabă, în loc să fug am înghețat și-am așteptat securea iar secunda aceea mi-a părut minute întregi, în care m-am răscolit și m-am găsit jigodie, căci am ales să trăiesc o minciună, să iubesc o tăcere, să renunț la viață ca să devin o umbră. Hai, Artur, ai dreptate, mă gândeam. Însă Milo a intervenit, iar în încăierarea ce a urmat i-a luat securea, cum nu știu, eram pe altă lume. Dar i-am văzut dându-se cu capetele de hambar, de trepetele ascuțite, de parii de la gard, de tot ce te mai împiedică prin curte, până să rămână inconștienți, erau plini de sânge. Artur era adrenalină, făcea spume și înjura sacadat, ca un animal turbat, răcnea și sărea dintr-o parte în alta a curții, cu un drept primitiv pe care-l deținea. Milo, contrastant, tăcea. Și tăcerea aceea m-a lovit mai puternic decât saliva însângerată a celuilalt, căci tăcerea aceea era iubirea. Cu un avânt s-au lovit și-au ricoșat, Artur a alunecat pe zăpadă, s-a lovit cu tâmpla dreaptă de colțul casei, și nu s-a mai ridicat. La puțin timp a început să tremure spasmodic, un fir de sânge i se prelingea din ureche, iar Milo a înțepenit lângă perete, incapabil să se apropie, ori să plece. S-a prăbușit și el la un moment dat. Artur a murit acolo, iar pământul în care i s-a scurs sangele, l-a păstrat impregnat, ca sufletul lui de jivină, ca un câine, să se întoarcă de unde a plecat.

Oamenii se adunaseră ca la circ iar mie îmi ajunsese, era sfârșitul. Am urcat coasta până la Adela, și am sărutat pământul rece de pe ea, mi-am lăsat fruntea în jos, pe pietre, și i-am spus că unul din tații ei murea, să vină după el. Apoi să vină după mine și după Milo, la timpul potrivit, ca s-o cunoaștem, să știm pe cine am iubit.

André țipă iar, je-sais-pas-quoi s-a împrăștiat pe jos, îmi iau mopul și găleata și mă îndrept spre ultima mizerie ca un fel de penitență care nu se mai încheie. Dar azi, sunt eu și liberul meu arbitru, și e bine așa.

La câțiva ani, Milo m-a găsit, cum nu știu, probabil că prin mama. În tot acest timp am crezut că s-a închis, că a murit, c-o fi plecat în lume ca și mine și c-o să dau nas în nas cu el pe arterele bătute de turiști. Dar n-am avut bafta asta. Acum, la telefon, era din nou tăcerea, și-am știut atunci că el încă mă iubea. Și așa, într-o secundă, m-am dus naibii cu tot liberul meu arbitru, cu pacea și singurătatea mea.
-Și dacă ți-aș fi spus ? Ar fi schimbat ceva ?
-Da! Te-aș fi ajutat, i-am scâncit în telefon, având senzația unui déjà-vu pervers, nu ne-am fi privit tâmpiți, dacă mi-ai fi spus…
- Erai în cealaltă cameră… Citeai povești.