Doroteea



A nu iubi nu-i nimic – a nu putea iubi e grozav.
M. Eminescu



Peste Basarabia s-au năpustit vântoaicele și câțiva ani la rând de-asupra acestui plai se învălmășesc nouri mari și grei, ce se tot călătoresc în toate părțile lumii, destrămându-se undeva în zare. De pe aeroport se desprinde anevoie un liner modern, pe Nistru plutesc corăbioare, iar arterele principale sunt aglomerate de mașini și autobuze cu pasageri ce părăsesc țara. Toată lumea este avidă de plecare și fiecare în parte e mulțumit de posibilitatea de a emigra către alte meleaguri, în căutarea unei vieți mai bune. Și doar landșaftul lăsat de Dumnezeu – ogoare nelucrate și cimitire aproape pustii – rămân îngândurate într-o eternă așteptare, nădăjduind că, odată și odată, vremurile vor reveni la normalitate... În toată această învălmășeală migrațională a basarabenilor abia de licărește o searbădă speranță că cineva dintre cei care pleacă se va întoarce cândva înapoi.
Primii care au luat toiagul pribegiei au fost evreii. La început au părăsit satele în care se mai așezară câte un reprezentant-doi ai acestei etnii, apoi și în care se concentraseră în ultimele decenii. Fostele dughene, cizmării sau ateliere de croitorie au rămas parcă pustii și străine – treptat le-au luat locul saloanele moderne de modă și haine de lux. Unde și unde mai poți întâlni câte-un bătrân sau o bătrână care, dacă nu au pe nimeni în străinătate, stârcesc ca o veche amintire în aceste vremi tulburi, că în Basarabia până nu demult și-au dus traiul sute de mii de evrei. Acum doar când și când mai întâlnești câte un rătăcit în negura vremurilor. Nouri negri mai continuă să plutească către cele patru părți ale lumii, absorbind în umbra lor câteva crâmpeie de cântec de adio al celora ce pleacă, pleacă... Iar cei rămași se împotmolesc tot mai greu în necazurile vieții de zi cu zi, proprii oricărui colț al pământului...

Abia trecut de cincizeci de ani, Naum Vainștein, scriitor și avocat, descoperise cu stupoare că cel mai aprig foc, cea mai mistuitoare pară a sufletului omenesc poate surveni când pierzi irecuperabil o iubire întârziată. „E nostim, e ridicol să te îndrăgostești la așa etate de o puștoaică cu o diferență de vârstă cam în jumătate, se osândea el. Acuma, dacă am pierdut-o, cui să-i spui durerea, cine să te asculte, cine să te consoleze? Decât numai să te condamne fățiș – uite, ghiuj bătrân, ce lux și-a permis! Dar nu ți-ai dat seama că e împotriva firii umane, a tuturor normelor morale și creștine?!
Când se aventurase în acel roman, prietenii lui îi preziceau de la bun început un final dramatic, plin de frământări și suferințe. Așa-i dădură de înțeles când romanul lui Naum cu puștoaica abia începuse, tot așa îl avertizau când era în plină desfășurare, când îl întâlneau la braț cu ea pe străzile orașului, la concerte și spectacole sau în compania sămașilor săi pe la sindrofii. Cineva chiar îl avertizase că în oraș există o gașcă de madmoazele care se lipesc pe lângă bărbați mai în vârstă, numai să fie înțoliți, o fac pe îndrăgostitele, având confortul unei locuințe, a unei stări materiale la care să tot visezi. În realitate însă duc o viață dublă, având prieteni și de vârsta lor și bucurându-se de toate plăcerile. Unele chiar se aventurează să legalizeze un mariaj, ca să obțină o moștenire sau să le cheltuiască tot comândul, ca până la urmă să-i lase lefteri, să-i părăsească și să-i arunce ca pe niște cârpe ciuruite de prea lungi spălături. Lui Naum însă povestea de dragoste începută la câțiva ani după divorțul de ultima soție, nu-i trezea nici un dubiu. Citise destule cărți, romane, nuvele. Care descriau coliziuni similare – bărbat de vârstă înaintată, copleșit de dragostea unei femei tinere și fermecătoare. Dar cu cât hăul patimilor îl absorbea mai rău, cu atât o ceață întunecoasă îi învăluia cugetul și așa se făcu că Naum Vainștein se trezi cuprins într-un concubinaj de aproximativ patru ani, ce îl făcea să creadă că au format un cuplu trainic și diferența de vârstă nu contează. Cu atât mai mult că duduia îi declara întruna că se topește de dragul lui. Anii cât au locuit sub același acoperiș s-au scurs parcă într-o hipnoză, purtându-l pe valuri, iar el nu realiza nimic rațional. Toate cele întâmplate, văzute și nevăzute, începu să le înțeleagă abia când se produse ruptura și se pomeni într-o crâncenă singurătate.Rudele ca și toți evreii din târgușor au emigrat. Ar fi plecat și el, dacă în oraș nu ar fi avut serviciu bine plătit, o duzină de copii de la diferite femei, care aveau nevoie de el, Dar ceea ce era mai important – mormintele părinților din cimitir. Evreii plecaseră, iar cimitirul rămase în voia sorții. Administrația orașului adoptase cu ușurință o decizie prin care partea veche a cimitirului a fost demolată și pe locul eliberat de mormintele cu lespezi străvechi fusese încropit un parc de cultură și odihnă pentru orășeni! Partea demolată ajunse aproape de tot de mormintele părinților săi și numai datorită faptului că el, scriitorul și avocatul Naum Vainștein, s-a postat în fața buldozerelor, stopă vandalizarea cimitirului evreiesc. De atunci el luptă cu puterea locală ca între noul parc și restul cimitirului să fie construit un zid. A deschis ușile diferitelor instanțe, a bătut clopotele peste tot, în interior și în exterior, până când edilii orașului au promis că problema se va rezolva. Dar al câtulea an îl tot linișteau, că azi-mâiîne se vor găsi mijloace și vor construi zidul. A apelat și la alți cunoscuți împrăștiați în lume, rudele cărora erau înmormântate în acest vechi cimitir, dar s-a ales numai cu promisiuni, lucrurile rîmânând cum au fost. Era conștient că dacă pleacă și el cu traiul în străinătate, întreg cimitirul va fi demolat fără ezitare.
Fusese unicul copil la părinți. Adevărat, mai avusese doi frați gemeni, dar când fasciștii au năvălit în oraș, au găsit că sunt periculoși pentru cel de-al III-lea Reih. Abia împliniseră 6 ani, când au fost scoși la marginea orașului, alături de alți copii, femei, bătrâni evrei și împușcați cu mitralierele. Părinții niciodată nu și-au putut ierta că i-au lăsat acasă la niște rude, ei plecând pentru o lună la Baku, Azerbaidjan, unde i-a și prins războiul. Naum s-a născut de-acum la vreo zece ani de la marea tragedie și părinții l-au îngrijit ca pe ochii din cap. Îl crescuseră, îl educaseră, îi creaseră toate posibilitățile să obțină studii și când au decedat, unul după altul, într-o singură vară, parcă magnetizaseră sufletul lui – Naum mereu merge la mormintele lor când are vreun necaz sau, pur și simplu, îi este greu pe suflet. A ridicat două monumente frumoase la căpătâiul ambilor părinți, iar între ei lăsă o distanță, cât pentru încă un mormânt evreiesc, spunând prietenilor și apropiaților că e locul unde copiii vor trebui să-l înmormânteze și pe el, când îi va suna ceasul.
În oraș rămăseseră evrei cât să-i numeri pe degete. Dacă mai înainte locuitorii se uitau cu suspiciune la evreii care părăseau țara, acum îi tratau cu bănuială pe cei ce se rețin și nu emigrează. Cuminte, credul, ospitalier, Naum nu fuma, nu bea, însă avea, precum se exprimase și mama lui „boala muierilor”. Ajunse să aibă zece copii cu opt femei – Mirabela, Șlioma, Raheli (Rahela), Malca, Avraam, gemenii Aizic și Ester, apoi Dorin, Freida și Golda. Și toți, femeile și copiii, locuiau în această urbe. Și toți aveau nevoie de susținerea lui materială. Iar el avea grijă, deși nici una din mame nu era evreică, să-i educe în stilul tradițiilor evreiești. Mergea cu fiecare în parte la sinagogă, povestea despre trecutul îndepărtat și apropiat al poporului evreu, îi purta pe la muzee, depuneau împreună flori la monumentul victimelor războiului și ale pogromurilor din stradela Ierusalim și din parcul „Alunel”. Și firește, pe toți îi ducea la cimitirul evreiesc să facă ordine la mormintele în paragină, să aprindă câte o lumânare, să depună pietricele la mormântul bunicilor... Chiar dacă fiii și fiicele lui erau născuți de diferite femei, locuind în diferite case, marele lui merit era că izbutise să-i consolideze deopotrivă pe toți în jurul său, să-i ajute și toți îl recunoșteau de tată... Avea griji și necazuri cât pururea, o ducea greu, ca mai toți într-o țară săracă și să nu fi fost mormintele părinților și copiii, demult ar fi emigrat în Israel sau în altă parte a lumii, unde viața e mai ușoară și mai bună.
Până să fi apărut puștoaica în viața lui, fusese căsătorit doar de două ori. Un bun familist nu a reușit să ajungă, dar tată la copii era. Avea prieteni, admiratori ai scrisului său, ajungând un bun și căutat avocat. Se considera bărbat puternic și nu bănuise vreodată ca după cincizeci de ani se va îndrăgosti lulea de o puștoaică, iar când ea îl va părăsi, va trăi un adevărat calvar. Acum, când prezicerile prietenilor se împliniseră și o filă ordinară (ordinară oare?!) din biografia lui se consumase, se pomeni în casa-i pustie neputincios și părăsit pentru totdeauna. Lipsa și tăcerea fetei pe care o iubise îl aruncă într-o depresie cumplită. Singura consolare erau copiii care veneau să-l mai îmbărbăteze. Cele șase fiice și patru feciori deveniseră întrucâtva părtașii suferinței lui și acest lucru îl menținea pe linia de plutire. Rana pricinuită de puștoaică parcă îl schimbase, îl făcuse să privească altfel viața și oamenii. Acum mai mult îngândurat decât vesel ca altădată, se căznea să înțeleagă cum s-a putut să-l învârtă în jurul degetului mic mai bine de trei ani? Își jucase excelent rolul de îndrăgostită, dezmierdându-l cu dulcegării gen „îngerașule”,„iepurașule”, „puișorule”, „motănele”, în realitate fiind doar o profitoare cinică și crudă. Și cum de a înțeles acest lucru abia după ce a ajutat-o să plece în America, oficial, cu contract de muncă, să se angajeze recepționistă, manager la un hotel din Arlington, lângă Washington…
Din clipa când ea a pășit pe scara avionului, realiză că în sufletul lui se petrecu ceva înspăimântător. Sărutul ei fugar pe obraz îl asemui cu cel al lui Iuda. Nu s-a întors nici pentru o fracțiune de secundă ca să-i fluture măcar din mână. A dispărut cum dispare un meteorit în noapte! Cuprins de fiori de gheață, Naum își dădu seama că balada iubirii lor a murit. O iubire unilaterală, spoită cu fantezii imaginare. Când avionul se avântă spre tăriile cerului, avu presimțirea că chipul drăgălaș al fetei se prefăcu imediat într-un demon. De necaz i se făcu rău. Câteva săptămâni la rând, nopțile se prăbușea în hău, trezindu-se lac de sudoare. Îl chinuia insomnia, gândurile îl purtau mereu spre ea.
Era toamnă, mirosea a gutuie coapte, iar el suferea tot mai mult. Capul îi trosnea de gânduri incendiare, ba rușinându-l că a îndrăznit, om în etate, să se înfrupte dintr-o grădină interzisă vârstei sale, ba mustrându-l că s-a lăsat călcat în picioare atât de crunt de o puștoaică provincială, cât un copil al lui. Dar nu mai putea schimba nimic. Domnișoara îl trata cu tăcere. Pierduse ireversibil ceea ce-i fusese scump și drag în ultimii trei ani. Uneori își zicea că frământările lui sunt exagerate, că fata va înțelege curând că în Moldova i-a rămas bărbatul iubit, cu plusurile și minusurile lui, că... Își zicea, știind că cea pe care a iubit-o e o fire ingenioasă, deșteaptă, îi știe emoțiile, trăirile și numaidecât va reveni la el, iar suspiciunile se vor spulbera ca fulgii de păpădie la prima adiere a vântului de primăvară. Vroia să creadă că nu a profitat de el, că nu l-a folosit doar ca să-și atingă scopul. Însă casa lui avea prea multe urme ce-l disperau. Peste tot simțea pașii ei, ecoul vorbelor ei... Înțelegea, ca niciodată, că despărțirea l-a convins definitiv că a iubit-o cu adevărat, că o iubește și nicidecum nu se poate împăca cu gândul că tot ce a fost între ei în ultimii ani s-a năruit, a dispărut fără urme... De data aceasta însă intuiția îl induse în eroare. Seri de-a rândul se așeza în fața calculatorului, sperând că internetul îi va aduce un mesaj, o vorbă, un semn măcar de la Arlington, dar în zadar... Fata, de cum a încetat să-i scrie, nu și-a mai amintit de el. Firul relației lor se rupse și tot ce-a fost frumos și dulce se prăbușise undeva în adâncurile reci și întunecate ale Atlanticului necuprins.
„Floare-albastră, floare-albastră,
Totul este trist pe lume...”
Înnebunea. Nu ca Eminescu, dar, în felul lui, tot atât de dramatic și crâncen.

1.
Apariția domnișoarei o asemui mai mult cu intruziunea unui bolid ceresc în viața lui singuratică și plină de rutină, pe care o ducea în apartamentul său cu trei camere din sectorul nou al orașului, apartament unde avea și un birou. Divorțase demult de ultima soție. Mai toate locuiau în oraș, dar îl vizitau numai copiii, ba și aceia mai mult după ajutoare materiale, așa că viața lui continua să fie retrasă, lipsită de bucurii adevărate. În casa-birou toate miroseau a bărbat – singur își spăla rufele, se deprinsese să facă demâncare, iar gospodinele din vecini chiar veneau adesea la el să învețe a conserva vișine în sucul lor, pentru colțunași, și dulceață din gutui. Părăsit când trecu de 50 de ani, mereu se simțea în propria-i casă înfășurat parcă în plapuma unei dezamăgiri. Când începeau sărbătorile, cu nopțile lor lungi de iarnă, o pustie de tăcere cotropea toate odăile, întreruptă doar de un lătrat sinistru al maidanezilor cuibăriți prin labirinturile cartierului... În acea liniște de plumb, singurii lui tovarăși erau tristețea și nedumerirea – nopți la rând analiza unul și același tablou: ultima lui consoartă îi închise ușa în nas, îi răspunsese cu brutalitate și răutate, atunci când el făcuse acelei ființe atâtea favoruri și numai bine, la început ca s-o ajute, apoi să o facă fericită. În schimbul acestora el se alesese cu două palme usturătoare, un zâmbet sarcastic și... o ciucă cât o pampușcă sub nas, lăsându-l înjosit, murdărit și scuipat în suflet. Apoi viața nu ar fi viață, dacă omul nu și-ar răsfoi din vreme-n vreme anii, străduindu-se să dea limpezire întâmplărilor mai sumbre. Ca tot omul, Naum avea nevoie de comunicare – în casa lui părea că se stinge lumina, iar soarele nu-i mai găsește geamurile. Și-ar fi dorit să pâlpâie măcar o lumânare, să renască, să reînvie acea căldură de ființă femeiască.
Încercase mai multe tentative să înnoade o nouă relație cu altă femeie, ce ar fi înlocuit-o pe cea plecată, dar se pomeni că deja nu este un lucru tot așa de ușor ca în anii când era mai tânăr. Constată cu stupoare că mai toate dintre cele acostate îi răspundeau cu refuz la propunerile de prietenie din cauza diferenței de vârstă. Se deprinsese zeci de ani să aibă relații cu femei mai tinere, însă anii se așezară pe umerii lui pe neobservate, așa că, firește, se trezi că nu orice doamnă sau domniță până în 30 de ani s-ar fi hotărât la o astfel de relație. Adevărat, femeile erau ademenite, chiar frapate de inteligența lui, de felul său aparte de a conversa, dar până la urmă i-o spuneau franc: e cam trecut pentru ele. Dacă ar fi măcar cu vreo zece ani mai... Poate de-aceea toate relele și necazurile se țineau scai în ultima vreme de el. Unicul lui refugiu erau mormintele părinților săi de la cimitirul evreiesc central, unde venea adesea să le îngrijească, să mediteze, cerând parcă sfaturi de la mama și tata. În rest, în fiecare dimineață, trezindu-se, lua micul dejun, își aranja ținuta, bea cafeaua, rostea o rugăciune pentru el, învățată de la mama și, dacă pleca în oraș, neapărat punea mâna pe mezuză ( semn religios, simbol al pazei și liniștii căminului evreiesc), rugându-se în gând să-l îndrume și să-l ajute Cel de Sus. Își dorea să întâlnească o femeie care i-ar deveni soție. Într-o oarecare măsură simțea un fel de frică. La vârsta lui, se temea că poate rămâne singur în casă. Dar de unde s-o găsească pe cea pe care să o iubească și să-l iubească, să-și dorească să trăiască cu el sub același acoperiș în armonie și dragoste? Frământările îl cuprindeau și mai abitir, îndeosebi când întâlnea soțiile prietenilor, majoritatea cărora îi creau impresia că sunt anume acele dintre care el și le jinduiește.
Îl chinuia singurătatea mai ales când se întorcea acasă. Punea iar și iar mâna pe mezuză și vedea că nimeni nu-l așteaptă, iar cei patru pereți vâjâie a pustiu. Avea presentimentul că o va întâlni doar atunci când nu o va mai căuta, cum adesea se întâmplă în viață.
De la o vreme se decise să aibă o preocupație permanentă ca doar așa să- și aline singurătatea. Scria întruna, dădea telefoane pe la amici și cunoscuți, străduindu-se să facă abstracție de pustiul din casă, unde adesea venea doar să doarmă. Și când prietenul său Vladimir Șeremet îi propuse să conducă asociația obștească a părinților de la Liceul „Spiru Haret”, unde era elevă și o fiică a lui, Malca, acceptă imediat. Și dintr-odată se pomeni foarte ocupat – a făcut ordine în actele de constituire, apoi a înțeles că are nevoie de o secretară, care să se afle permanent în oficiu, să răspundă la telefoane, cât el lipsea. Deși în țară procentul șomerilor era în creștere, i-a fost dificil să găsească o persoană de încredere. A fost nevoit să apeleze la cunoștințele sale, pe la grefierele de la Curtea Supremă de Justiție, pe la judecătorii, poate îi propun o candidatură potrivită. În cele din urmă, părea ca minunea să se fi întâmplat! Într-un început de ianuarie, firește, absolut întâmplător... Într-una din zile, o grefieră de la Curte sună și-l informă că pare să-i fi găsit candidatura de care avea nevoie. Naum se bucură și plecă la locul unde trebuia să-l fi așteptat. În ajun sărbătorise revelionul și spera că primele zile ale noului an îi vor aduce ceea ce caută.
S-au întâlnit în holul larg și luminos al Curții. Proaspătă absolventă a Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova, domnișoara stătea în fața lui mai mult cu ochii în jos, răspunzând cu sfială la întrebări. Naum nu avea de gând să-i facă vreo anchetă, dar află totuși că toamna trecută absolvise Facultatea de Drept și până mai ieri a stat acasă la părinți. Că vrea să lucreze la oraș, pentru că în sat moare de plictiseală. Că ar accepta funcția de secretară, chiar dacă are studii superioare... Era îmbrăcată cu o blăniță neagră, scundă, cu părul negru cârlionțat, pieptănat peste cap, cu ochi mari și buze cărnoase, cu obrăjori rumeni. I se păru o păpușă vie. Nu corespundea vârstei din buletin. În timp ce verifica actele, fata continua să stea timidă în fața lui. Mai cuprinse o dată cu privirile statura mică și i se făcu milă de ea. Deși mai avea niște candidaturi, se opri la domnișoara cu chip de înger.
– Ioana, răspunse ea fiind întrebată cum o cheamă. Ioana din Brânza, raionul
Cahul.
Au stat o clipă în holul Curții Supreme, apoi Naum găsi că e cazul să meargă la biroul său pustiu să mai vorbească acolo cu ea. Avea o mulțime de acte asupra sa și, pornind amândoi pe jos spre liceu, hotărî să-și procure o geantă. Celei vechi în ajun i se rupsese toarta. Cum tocmai treceau pe lângă papetărie, intră, ademenit de o servietă neagră în vitrina magazinului. De fapt, de mult căuta așa ceva.
Afară era ger. Fulguia. Vântul împrăștia pe străzi șerpoaice de zăpadă.
– N-ai cumva să-mi împrumuți niște bani? o întrebă așa, dintr-odată, cam nehotărât, ca să nu mai meargă dus și întors până la safeul de la liceu.
– Am, răspunse fata îmbujorată și scoase din buzunarul cojocelului o bancnotă de două sute, exact cât costa servieta-diplomat.
Naum încercă să ghicească dacă rujele de pe față sunt din sfială sau gerul i-a făcut machiajul.
– Acum e altă treabă! făcu bărbatul când așeză toate documentele în servietă și porniră mai departe spre liceu.
Până la liceu mai merseră câteva minute. „ Ciudat, se gândi domnișoara, unui necunoscut, pe care îl văd de cinci minute, i-am împrumutat toate rezervele mele... Dar dacă e un afacerist?”
În priviri i se strecură o zdreanță de neliniște. Bărbatul pășea repede pe pârtia înghețată a trotuarului și scârțâitul ascuțit al încălțămintei o străpungea cu fiori de gheață prin cojocelul cam ponosit. Din gura lui se desprindeau ușor rotocoale de aburi, ce se topeau chiar în fața ei, parcă luând-o în zeflemea. Se opri brusc în fața unui bancomat, încât fata se propti cu nasu-i înghețat în paltonul lui de stofă bună. Domnul avocat zâmbi și o privi mai îndelung, parcă voind să o iscodească ce gânduri o frământă. Îi culese jăraticul din priviri, o prinse de cot, în semnul unui fel de scuze că, uite, mai să o răstoarne în sulul de zăpadă. O clipă îi străpunseră pe amândoi un fior necunoscut și dulce. După care Naum se apropie de bancomat, schimbă câțiva dolari și Ioana, primindu-și bruma de biștari împrumutați, răsuflă ușurată.
– Îi aveam de o eventuală gazdă pentru început, se dezvinovăți parcă domnișoara, înțelegând că are în față un bărbat de treabă și că în zadar gândise rău despre el.
În biroul mic, dar comod, cu o masă și patru scaune, un ghișeu ce da în afară, Naum îi explică ce ar avea de făcut o viitoare secretară. Avea nevoie de o persoană de încredere la Asociația părinților, care să stea de la oră până la oră – părinții vin la ghișeu să achite taxa școlară. Domnișoara primi cu entuziasm instrucțiunile și acceptă fără a sta pe gânduri funcția de secretară, cu suplinirea celeia de referent personal al lui Naum.
– Astfel îți vei păstra și stagiul de specialist în drept, concretiză el, ca fata să se bucure mai mult de funcția de referent. Apoi, făcându-i șiret din ochi, adăugă: E o mică încălcare, dar inscripția nu va figura în ordinul de numire în funcție, ci numai în carnetul de muncă, pe care nu ești obligată să-l arăți altcuiva, decât numai mie deocamdată...
Ioana se bucură când Naum îi înmână carnetul de muncă și-i strânse mâna încă rece de frigul de afară. Ea privi uimită prima inscripție din carnetul său de muncă și fața-i se umplu de o bucurie copilărească atunci când citi înscrisul „consilier juridic”. Bărbatul îi prinse din nou privirile de jăratic și chipul ei de înger îi păru acum și mai fermecător. „Vom fi doar noi doi în birou” se gândi el și o vagă satisfacție i se strecură în toate mădularele.

2.
Așa începu cariera de muncă a domnișoarei. Lui Naum îi plăcu noua subalternă chiar din primele zile. Înțelesese că e o fire sârguincioasă, deșteaptă, capabilă, făcea tot ce îi ordona. Doar că nu știa nimic despre dânsa. Decât că e necăsătorită,
după cum arăta fișa de post, și că are 22 de ani. Fire romantică, în curând își dădu seama că viața lui parcă intră în sărbători – începu să-i placă tot mai mult fata, dar... se temea de ea. Căuta să nu se lase pradă ispitelor, conștientizând că poate fi o nouă aventură a creierului. Dar nici în ziua aceea, nici noaptea, nici a doua zi chipul domnișoarei nu-i ieșea din cap. Dimineața, reîntâlnind-o, ceva parcă îi răvăși întreaga ființă. Părea că adie de la ea a flori de câmpie văratică, a prospețime și dragoste de frumos. Când vorbea, vocea îi aluneca într-o tonalitate de catifea. Când privirile lor se întâlneau, Naum simțea o descumpănire. Asemenea simțăminte cunoscuse demult, când colega sa de clasă Luciana îi trezise fiorul primei iubiri. El, care în fiecare zi o trăgea pe fată de cosițe, deodată prinse a se sfii când o întâlnea, iar privirile lui se scufundau în ochii ei mari, frumoși, atunci când începură a face schimb de bilețele.
Această poveste ar fi trebuit deja să o uite, dar iată că din clipa când a văzut-o pe domnișoara secretară, emoțiile din adolescență îi reînviară. Se neliniști, însă, știind că o eventuală idilă, deja cu o subalternă, ar putea să-i aducă mari neplăceri. Se întreba în sinea lui: „Și dacă are un prieten cu care se întâlnește și au intenții serioase? Cum va reacționa iubitul ei atunci când are să afle că el, ghiuj bătrân, de două ori mai mare ca ea, îi face curte puștoaicei?” Dar gândurile tot către ea i se furișau.
Trecuse vreo lună de când erau colegi de birou și Naum părea să le găsească pe toate în armonie, decât că nu erau împreună după orele de muncă. Cu cât trecea timpul, cu atât mai puternice îi erau sentimentele față de puștoaica ordonată și ascultătoare. Și-ar fi dorit să fie călăuza ei toate 24 de ore. Avea o plăcere aparte când o revedea diminețile la serviciu cu același chip de fată îngrijită, gata să îndeplinească orice indicații ale șefului! Naum avea chestiunile lui la serviciul de bază – avocatura îi răpea uneori ziua întreagă. Dar când stătea prea mult cu clienții, domnișoara îl suna neapărat și îi raporta lucruri banale, ca un soldat ce face de planton: toate sunt bine și... de ce nu vine la oficiu? De la o vreme, cât stăteau amândoi la birou, asupra documentelor, Naum simți că și fata are o atracție oarecare față de el – îl fura din ochii cu jăratic în priviri, îl dăruia tot mai des cu zâmbete dulci. Când intra în birou, slobozind aburi de ger de afară, îi făcea un ceai și-l îmbia să se așeze, să se mai relaxeze. Cât sorbea ceaiul, ea îi povestea cele întâmplate la asociație în absența lui. Erau niște mărunțișuri, dar ea i le povestea entuziasmată, impresionată parcă de orice fleac. În aceste clipe ar fi adus discuția pe un făgaș mai intim, însă nu știa cum să ia vorba cu domnișoara fermecătoare. Tot nu îndrăznea s-o descoase – cine-i sunt prietenii, ce face după orele de serviciu. Aflase doar că locuiește când la un cămin, când la o verișoară a ei, al cărei soț era plecat la muncă în străinătate și ea mai dădăcește doi copilași. Asupra laturilor intime Ioana încă nu avu nici un prilej să se destăinuiască.
De fapt, îi era frică. Dacă se pasionează prea mult și ea îl refuză delicat? Va trăi clipe de dezamăgire. Nu o dată în viață, când îl refuzau fetele de care se îndrăgostea, suferea. Acum se simțea ca un adolescent. Dar căuta să evite momentele ce i-ar pricinui răni sentimentale. Cu toate acestea, chipul fetei persista în imaginația și în casa lui rece, pustie. Ocazia veni degrabă – un vechi prieten, doctorul Paladi, îl invită într-o bună zi la el în ospeție după lucru. În ultimul timp lui Naum nu-i prea plăcea să meargă la sindrofii și era cât pe ce să-și refuze amicul, dar își luă o rezervă, zicându-i că se mai gândește, și îl sună. De fapt,se prinse că se gândea la domnișoară.
– M-a invitat la el în ospeție, acasă, un prieten, medic-anesteziolog, zise parcă într-o doară către Ioana. Nu mi-s prea la inimă sindrofiile, dar dacă ai merge și tu… Mi-i și oarecum să-l refuz…
– Aș fi curioasă să cunosc societatea unor medici, răspunse fata după câteva clipe de ezitare. De fapt, părinții au insistat să fac dreptul, mie îmi plăcea mai mult medicina. Ș-apoi la medicină și concursul era altul, mult mai strâns…
– Să știi că o să-i facem o mare plăcere, răspunse Naum ușurat. Și se gândi în sinea lui: „Las’ că-i bine, domnișoară…”
Și-au fixat întâlnire după serviciu, în fața monumentului lui Maxim Gorki – un loc preferat al evreilor din oraș, de unde veni să-i ia cu mașina chiar prietenul său, medicul-anesteziolog. Erau ultimele zile de iarnă și gerul muindu-se, zăpada se topea aproape peste tot, iar țurțurii de sub streșinile caselor se prefăceau ziua în mici cascade, serile se lăsa însă rece, noaptea venea devreme cu un cer înalt și înstelat, aducând cu ea peste oraș un geruleț ce scotea aburi pe gurile oamenilor. Fata purta un mantou negru, cu glugă și se părea că o pătrunse frigul. Când urcă în mașină, îi dârdâia bărbia și Naum, fără a-i spune ceva, apucă mâna ei mică în palma sa cât o covată, i-o sărută, apoi începu să-i încălzească mâinile cu suflarea sa caldă. Fata îl răsplăti cu un zâmbet dulce.
…A fost o seară plină de discuții aprinse, în epicentrul cărora era Naum, cu argumentele lui despre prezentul și viitorul societății din Basarabia. Ioana asista pentru prima dată la asemenea încrucișări de opinii, cu adversari de calibru. Duelările i se păreau interesante și descoperea multe lucruri noi, de care habar nu avea. Amfitrioana Angela, soția medicului, o primi foarte cald, dar o tot măsura cu privirea și nu-i venea să creadă că amicul lor se aventurează, a câta oară, într-o nouă idilă, de data aceasta cu o adevărată copilă.
– Este secretara mea! zise într-un târziu Naum. Dar și consilier juridic. A absolvit dreptul, se grăbi să sublinieze prin asta statutul ei de persoană cu studii superioare.
Familia Paladi îi tot îndemna să mai guste din bucate, să bea șampanie. Naum era copleșit de prezența fetei alături de el. Gândurile și privirile lui, uneori languroase, se învârteau în jurul ei și era nerăbdător să iasă în stradă, numai cu ea. Îi simțea privirile, îi simțea răsuflarea, părea că-i aude bătăile inimii. Era o taină, un miracol, o senzație de așteptări frumoase.
Întîlnirea din casa anesteziologului Paladi sfârși târziu de tot și stăpânul casei se oferi să-i ducă cu limuzina până la căminul Ioanei din partea de sus a orașului. Stelele pe cer se înmulțiseră. Gerulețul le pișca obrajii. Înainte de a urca în ma- șină, Naum iarăși îi luă mânuța și o întrebă:
– Þi-a plăcut vizita?
Era o întrebare banală și fata îi răspunse cu un zâmbet aprobator, fără a mai scoate vreo vorbă. La cămin ieși să o conducă până peste pragul întunecos. În ajun cineva spărsese becul de deasupra ușii de la intrare și căminul semăna mai mult cu un penitenciar. Sosise momentul cel mai important pe care Naum îl așteptase întreaga seară. Trebuia să se despartă. Fata îi păru mai veselă, mai vioaie. Ochii îi scânteiau, măsurându-l în întuneric din cap până în picioare. Naum se simți intimidat.
– Mulțumesc, m-am simțit foarte bine, spuse fata, considerând că trebuie deja să se despartă.
Naum o apropie ușurel la piept și-i spuse oarecum stângaci:
– Dacă nu ai încă nici un prieten, te rog... să nu-l cauți!
Un simț interior îi spunea că trebuie să fie foarte precaut la despărțire, în acest întuneric slab al nopții cu puțină zăpadă. Îi strânse gingaș mâna și înainte de a-i spune „Noapte bună!”, i-o sărută mai îndelung.
Ioana nu se grăbi să-și retragă mâna. Lui Naum îi năvăli sângele în cap. Pentru un moment se gândi să o strângă la piept, dar se reținu. Se întoarse brusc și ieși glonț afară, unde prietenul său încă îl aștepta. Nici măcar nu oprise motorul...
– Atât de repede? îl întrebă amicul cu subînțelesuri. Naum, confuz peste măsură, dădu din mână a pagubă, parcă alungând întrebarea. Șoferul apăsă pe accelerator și demară. Șuieratul ascuțit al cauciucurilor spintecă tăcerea nopții și-i sperie toate simțirile nebuloase. La despărțire amicul se consideră în drept să-i mai dea un sfat:
– Am observat că ești amorezat de puștoaică. Fii atent ce faci! E un copil. Poți avea neplăceri cu părinții ei. Te pot considera... pedofil!
…În noaptea ceea Naum se căzni mult să adoarmă, dar somnul trebui să aștepte până gândurile i se mai împrăștiară, iar chipul fetei se topi într-o mare de ceață. Chibzuia mereu vorbele pe care avea să i le spună când se vor întâlni a doua zi la serviciu și simțea că va fi cel mai mare eveniment al anului. Dacă, printr-un miracol, va accepta prietenia lui. Nu știa de are prieten, dar chiar dacă îl are, se gândea, va depune toate eforturile să accepte prietenia lui, să fie mai mult amândoi, poate pentru totdeauna.
O revăzu în vis, alergând printr-un lan de secară încă verde și el străduindu-se să-i prindă călcâiele goale și ude; îi lunecau din mână, Naum cădea și până apuca să se ridice, fata se îndepărta din nou, chemându-l cu un râs zglobiu de clopoțel. Când se trezi, primul lucru pe care-l făcu a fost să alunge gândul că între ei se poate însăila o idilă de vis, cum numai în filme poate fi. Se gândi cu o frică neînțeleasă că poate dânsa are vreun prieten și că e tânăr, iar el e deja cu funigei pe la tâmple și... Se ridică iute din așternut, își făcu un duș rece, îmbucă ceva la repezeală și ieși grăbit, lăsând patul neașternut și ceașca de cafea nespălată.
La serviciu fata îl întîmpină cu același zâmbet obișnuit de fiecare zi, de parcă nimic nu se întâmplase aseară. Atâta doar că-i aminti, aducându-i cafeaua, că peste trei zile e ziua lui de naștere:
– Sărbătorim degrabă, șefu’ ? întrebă dânsa cu zâmbetu-i dulce de la o vreme încoace, arătând spre calendarul ce atârna în spatele lui.
– Nu-mi place să-mi fac ziua de naștere. Anii îmi amintesc tot mai des că îmbătrânesc.
Și încercă să-i prindă reacția. Ioana nu comentă spusele lui.
Se grăbi să plece. În stradă chipul fetei continua să-i stăruie în față. Și totuși pășea la braț cu șovăielile: nu credea că o relație a lor avea vreo șansă în viitor. Prea mare e diferența de vârstă. „Ea e un copil, eu sunt coșcogea bărbat cu zece copii în cârcă”.
* * *
În acea zi, după serviciu, trecu pe la mormintele părinților săi din preajma Beit Tahara, zidire ruinată, unde cândva evreii își plângeau defuncții înainte de a-i da pământului. Puse acolo niște pietricele și șopti o rugăciune pentru odihna lor. Mătură, făcu ordine în jur, apoi se întoarse acasă, unde nu-l aștepta nimeni. Dornic să-și împărtășească emoțiile, sună, ca totdeauna, la unica familie de evrei din mahala, Hona și soțul ei Ițik Mazik. Hona se plânse de dureri de șale, iar Ițik nu se lăsă prea mult înduplecat – se gândi să mai afle de la domnul avocat ce mai e nou prin țară și prin sferele de sus. Așa că peste un sfert de ceas în prag apăru pururi același bărbat cu hainele mai largi decât trupul pirpiriu al stăpânului, în cațaveica-i (îmbrăcăminte tradițională evreiască) ponosită. De sub bata pantalonilor i se ițeau țîțăs ( un fel de canafuri din ațe albe și negre, sure care se prind la brâu să iasă abia văzute deasupra pantalonilor), pe cap purta ștraml (un fel de căciulă purtată de evreii ortodocși), iar cu o batistă mare, pe care o scotea mereu din buzunarul de la piept, își tot ștergea fruntea și grumajii transpirați. Cu arcușul și vioara subsuoară, de care nu se despărțea decât în sinagogă, erau parcă atributele de lăutar bătrîn din „Șatra” lui Emil Loteanu. După ce ascultă povestea cu noua pasiune a lui Naum, acesta tăcu un minut, apoi ridică arcușul, ca un semn de exclamare, gest că vrea să-l povățuiască.
– Eu, în viața mea, am iubit-o numai pe femeia mea, Hona. Iară tu, prietene, păzea! Iarăși te-ai prins de o fustă tânără! Află de la mine, poate pentru prima oară, că de la altcineva nu vei afla în orașul nostru demodat. Cea mai gingașă ființă ce poate sta alături de bărbat este femeia! Cea mai periculoasă fiară care se poate afla lângă bărbat la fel e femeia! Îndeosebi dacă mai este și pupăză... Niciodată să nu crezi femeile! De când e lumea, ea l-a dus în ispită pe bărbat. Ești amorezat? Foarte bine... și Ițik Mazik săltă arcușul pe strunele viorii, însăilând o melodie săltăreață. Dar păzește-te în fiecare clipă, că la vârsta noastră femeile caută să ne folosească, să aibă profit. Și-apoi, vorba ceea: cine se căsătorește din dragoste prea mare, acela are nopți splendide și zile de coșmar...
Ițik îi mai cântă câteva melodii duioase, apoi de jale, bău câteva păhărele de vin roșu, pe care Naum totdeauna îl avea în casă, mușcă crâncen cu dinții săi mari din hrincile de pâine și șoldul de cocoș, condimentând rumegăturile cu câțiva căței de usturoi. Și plecă mulțumit spre casă, la Hona lui...
3.
Data nașterii sale se nimeri în acel an într-o zi de odihnă. Deja era la jubileul de 50 de ani, și Naum decise să-l sărbătorească acasă – în ultima vreme întradevăr îi displăceau sindrofiile de prin restaurante, cu prietenii și rudele, care nu scăpau ocazia să-l descoase despre numeroasele-i soții și odrasle.
Sergiu Fusu, pictor talentat, îi dărui o reproducere după Vincent van Gogh, iar fratele lui, Dumitru Fusu, un pulover împletit de soție. Veniră neapărat Ițik Mazik cu vioara și cu soția sa, Hona, care nu obișnuia să participe la discuții, decât numai să probeze atentă toate bucatele de pe masă. Apoi Rodica, contabila de la asociație, și mama Goldei, mezina lui Naum, împreună cu Ioana de la Brânza. Când sosi și bunul lui prieten, stilistul Pavel Nică, apoi familia Paladi, nelipsită la asemenea ocazii, Naum a înțeles că societatea este pregătită de petrecere. Oaspeții s-au veselit până aproape de miezul nopții. Vioara lui Ițik satisfăcea toate dorințele și în casă prinseră a se rândui dorul cu veselia, doinele cu romanțele. Naum nu bea alcool, era mereu cu ochii pe domnișoară, care părea absentă, dar se vedea că ar fi dorit să discute ceva cu el. În toiul sindrofiei, când oaspeții se încinseră în discuții, o invită să-i arate biblioteca, pe care începuse a o încropi încă de pe timpurile când era student la drept. Numeroasele titluri rânduite pe rafturile din dormitor au frapat-o. Naum îi povestea pasionat despre averea lui ca despre un șirag de nestemate. Îi arătă Tora, o carte veche, mândru că este un obiect de anticariat, primit ca moștenire la barmițva (ritual la evrei prin care un băiat ajuns la 13 ani este declarat că a atins majoratul, capabil să îndeplinească toate ritualurile poruncilor religioase ) de la bunicul său din partea mamei, Moșe, care a fost rabin la sinagoga din Telenești și a murit cu mulți ani în urmă. Această carte sfântă pentru fiecare evreu a văzut multe în viața ei. Bunicul lui a păstrat-o cu sfințenie, îndeosebi pe drumurile morții în ghetoul din Transnistria, apoi în perioada represaliilor staliniste... Fata văzu pe pereți tablouri cu scris ebraic și află de la Naum că tatăl său a fost evreu cu carte ca și mama lui... Tora a fost pentru el prima carte pe care a cunoscut-o când s-a trezit copil la părinți. Era mândru că în colecția lui există un obiect rămas ca moștenire de la bunic. Pe pereții din cabinetul de lucru atârna o reproducere după Modigliani și niște trandafiri brodați în cruciuliță de mama lui Naum pe când era domnișoară de numai 17 ani.
Fata îl asculta ca pe un ghid de muzeu și Naum simți că-l cuprind fiorii. Nu știa cum să treacă la o discuție mai intimă. În salon oaspeții discutau în continuare un subiect aprins.
– Îți place? și îi cuprinse cu mâinile sale mari umerii scunzi.
– E drăguță biblioteca, aprobă fata. Și, după o pauză nu prea lungă, surâse: Dar se simte că lipsește o mână de gospodină.
O fierbințeală ca cea din seara de odinioară îi învălui din nou toată ființa. Profitând de clipa de intimitate, Naum o strânse la piept și o sărută ușor pe buze. Simți că fata nu s-a opus și a doua oară buzele lor se încleștară lacom într-un sărut dulce și îndelung. Revenit ca după o amețeală, o întrebă în șoaptă:
– Ai vrea să fii cu mine... ă-ă-ă ... să locuiești la mine?
– Niciodată nu am avut un bărbat cu o diferență de vârstă atât de mare, se fâstâci fata.
Răspunsul fetei îi păru neașteptat de liniștit și absolut sincer.
– Gândește-te. Ai putea înviora această casă pustie.
Cuvintele-i se rostogoliră gâtuite și un nod buclucaș îi stăruia în gât. Domnișoara surâse doar și-i făcu semn spre salon, de unde răzbăteau hohote și discuții pe tonuri destul de ridicate.
Ieșiră din bibliotecă pe rând, să nu dea nimănui nimic de bănuit.
Cât sindrofia era în toi, prinzând câte un moment prielnic, s-au mai strecurat o dată în bibliotecă.S-au sărutat îndelung și Naum chiar o culcă în fierbințeala sentimentelor pe patul de lângă raftul plin cu cărți. Și dacă fata nu s-ar fi împotrivit ușor, amenințând cu degetu-i arătător spre ușa salonului, garantat că o și avea. Dar lucrurile n-au mers mai departe. Când dezbaterile începură să lunece spre o hărmălaie nemaicontrolată de spirite amețite, fata îi mărturisi că și-ar dori să plece, englezește, la cămin. Naum oftă și chemă un taxi.
4.
Avocatul Naum Vainștein era născut în aceeași lună cu marele poet Grigore Vieru, decât că cu o săptămână mai devreme. Asistându-l într-un proces și mai descoperind că sunt din aceeași zodie, el deveni curând unul dintre prietenii apropiați ai Bardului. La drept vorbind, îi unea nu numai succesul acelui proces, ci și prețuirea literaturii române în parte, pe care Naum o manifesta deschis, a culturii universale în ansamblu. Naum provenea dintr-o familie de vechi evrei basarabeni Vainștein, ultimii ei descendenți naturalizându-se în perioada sovietică aproape cu desăvârșire. Cât despre Naum, dacă nu ar fi fost cunoscut prin protestele sale vehemente contra demolării cimitirului evreiesc, puțini ar fi crezut că este din neamul lui David. Apoi, Grigore Vieru își pierdu tatăl în ultimul război, iar familia Vainștein tot atunci cunoscu ororile holocaustului. Așa că îi legau și memoria celor trecuți prematur din viață, clipele de tăcere in memoriam. Și tot Grigore Vieru îi fu redactorul primei lui nuvele, mai schimbându-i prima literă din nume, așa, pentru mai multă prestanță, credea el.
La concertul de gală din sala palatului „Ginta Latină”, consacrat jubileului de 70 de ani al Bardului, Naum a avut o invitație specială. A chemat-o și pe Ioana să-l însoțească, dar ea îl refuză, motivând că are alte treburi. Nu se așteptase să-l refuze după sărutările din bibliotecă. Cum palatul „Ginta Latină” se afla de la Asociație peste Parcul Central, după serviciu, înainte de a ajunge la festivitate, zăbovi în acel amurg pe o bancă de pe Aleea Clasicilor, în fața lui Eminescu. Încă din anii studenției prefera să vină la bustul marelui poet; avea impresia că gândea mai bine, îl vizita mai des inspirația, mai întâlnea câte un prieten ca să mai schimbe o vorbă-două despre artă și literatură.
Era o seară liniștită de februarie. Dintrodată o zări pe Ioana venind din partea de jos a parcului, la braț cu un flăcău înalt, în palton negru. Cotiră pe o cărăruie lăturalnică și, până să ajungă la havuz, se opriră unul în fața altuia. Erau aproape de tot, dar probabil nu s-au gândit că-i vede o cunoștință incognito pe diagonală. Statura ei micuță contrasta, după părerea lui Naum, cu vlăjganul înalt și bine clădit – trebui să se ridice în degete atunci când s-au sărutat. Apoi și-au urmat calea spre havuz, veseli, de parcă toată lumea era a lor și nimeni nu-i vedea.
Un junghi ascuțit îi tăie toracele în dreptul inimii și Naum, chiar în clipa aceea, își zise că trebuie să dispară din viața fetei. Pur și simplu să demisioneze și să plece, deoarece știa, avusese experiență în trecut – atunci când dragostea e unilaterală, ai de pătimit mult. În plus, plănuise să publice în vara aceasta o carte de proză. În sfârșit, nu mai era june, ca să concureze cu tinerețea ei. Și deodată se întrebă în sinea lui: „Și de ce vlăjgan? E un tânăr ca toți tinerii. Chiar bine făcut...”
Și i se făcu oarecum rușine că a îndrăznit să-l numească așa, că acum câteva ore mai credea că poate exista dragoste între o puștoaică și el, un ghiuj de vârsta părinților ei. Nu e societatea ceea despre care ai crezut, bătrâne, că e de... ptiu, de nasul tău. Nici măcar o idilă nu e, plămădită cu iscusință de către cel mai genial scriitor. E realitatea asta provincială din Basarabia și trebuie să stai cu ambele picioare pe pământ, bătrâne...” Ca numai peste două clipe să se întrebe: „Dar ce are Basarabia cu pururi amorezul Naum Vainștein? Ghiuj bătrân!”
A doua zi merse dis-de-dimineață la directorul liceului – orele începeau la opt și un sfert, iar directorul chiar nu avea în acea zi ore, însă, ca întotdeauna, era prezent „în arie”, vorba lui – și-și anunță demisia. Directorul făcu o mină mirată și, până să-l întrebe ce l-a apucat, Naum i-o luă înainte – motivă că l-au năvălit acum treburi mult mai importante la serviciul lui de bază și este nevoit să demisioneze. Iar ca să fie împăcat, chiar l-a adus peste două ore pe prietenul său Gheorghe Andrieș, fost administrator al unei bănci comerciale, care să-i ia locul.
Pe la chindie privirile lor se ciocniră: pline de nedumerire, ale domnișoarei de la birou, și reci, pătrunzătoare, cu o perdea de reproșuri, ale bărbatului. O salută rece și îi întinse catalogul să înregistreze cererea lui de eliberare din funcție.
– Adică... plecați de la noi, din asociație? spuse descumpănită, privindu-l pieziș, parcă intuind că ceva nu e în regulă.
– Sunt avocat, domniță, îi răspunse el acru. Mă bucur că am făcut ordine în activitatea asociației. Mai departe lucrurile vor decurge de la sine și eu nu mai am timp de pierdut pe aici. Ai să conlucrezi de minune cu noul tău director, pe care mâine îl vei cunoaște, mai aruncă Naum la despărțire.
Acum, când toate lucrurile și evenimentele erau vizibile, lui nu-i rămânea decât să le analizeze, să tragă propriile concluzii. Cu fiece zi care se scurgea timpul ar fi trebuit să-l îndepărteze de cele întâmplate, dar și de fata cu privirile de jăratic, de ziua despărțirii și el, timpul, trebuia să-i fie ca un medicament, ca o alifie peste trăirile, de ce să nu recunoască, dureroase. Însă descoperea totodată și lucruri senzaționale, pe care i le aduceau schimbările în vremurile din urmă și care se reflectau, ca într-o oglindă aburită, ce se limpezea treptat, în procesele pe care le asista. Cotidianul oamenilor din jur era tot mai des periclitat de niște surprize din cele mai diverse și neașteptate.
Descoperise că în viața de toate zilele sunt specimene care și-au făcut o „meserie” din a face rău. Precum Dumnezeu aduce binele pe pământ, cineva, ispitit de diavol, creează probleme oamenilor. Aflase că se înmulțiseră vrăjile prin urbe – unele persoane fac vrăji asupra altora. Þi se pune ceva în mâncare și vraja te ia ca pe un mieluț de două-trei zile. Ba se zvonise că femeile care vor să-și țină un bărbat alături, să-l diriguiască așa cum vor ele, pun în mâncarea sau în băutura lui scursuri de ciclu menstrual. După ce bărbatul înghite această zeamă muierească, cade, în pofida voinței sale, în plasa intereselor doamnei sau domnișoarei... „De unde o fi apărînd toate aceste apucături și mârșăvii?”, se întreba Naum acuma. Și cum ultima lui pasiune îi răscolea orice ungheraș de conștiință, găsi că trebuie să iasă din joc. Și cât mai curând, ca să fie, vorba ceea, mai departe de vreo belea. „Asemenea trufandale sunt periculoase, dacă reușesc cu tot dinadinsul să-ți înghită sentimentele, nu-l lăsau gândurile despre despărțirea de Ioana. Până la urmă, te face gol-pistol nu numai de avere, dar și îți lasă un pustiu nemărginit în suflet. La vârsta mea, e dificil să suport asemenea rupturi de sentimente.”
Astfel Naum Vainștein încerca să se convingă că făcuse bine că și-a înaintat demisia și a abandonat serviciul de la asociație. „Are viața ei de femeie tânără și de ce trebuie să mă bag acolo unde nu e pășunea mea. Încerca să-și alunge gândurile de la tânăra domnișoară, dar ele dădeau buzna ca tătarii. Revenind iarăși și iarăși la aceleași gânduri, căuta să ghicească dacă a greșit sau a fost consecvent, dacă e sincer cu sine însuși sau se înșală și de această dată. Cum o pățise și cu alte femei, cu care s-a aflat în concubinaj o habă de vreme și a avut chiar copii, dar nu și-a mai întemeiat o „casă de piatră”. Și iar se înfrunta în cugetul său: „Doar ai ieșit din birou, ai obținut demisia, a venit deja altă persoană să te înlocuiască, ce mai vrei acuma? Adio, moment de pasiune!” Alunga aceste gânduri din oră în oră și habar nu avea că relațiile lui cu Ioana de la Brânza, din acele zile, abia aveau să se declanșeze.
Trei zile își căută de ale lui. Mergea la procese, exercitându-și funcția de apărător; numai bine avea în aceste zile câteva dosare dificile. Îi venea greu să se concentreze – gândurile la domnișoara cu chip de înger se precipitau mereu în algoritmul apărării, ca o sare într-o reacție chimică dintre un acid și o bază. Se străduia să se convingă măcar acum că în afară de câștiguri viața îți aduce și pierderi și trebuie să te deprinzi cu ele. Mai ales că avea experiența atâtor pierderi în peste 25 de ani de practică juridică. „Nu tot ce zboară se mănâncă”, spune o vorbă înțeleaptă din bătrâni. Și tu, slavă Domnului, acum ești la poarta acestei categorii sociale, numită delicat de jurnaliști „vârsta a treia”. Ce mai atâtea gân- duri – fata se va deprinde degrabă cu noul ei șef și va uita de tine.
Habar nu avea că se înșela și de data aceasta. Fata era departe de a fi un înger. Chibzuise ea din primele zile de când se cunoșteau în mai multe feluri, iar din seara ceea când se sărutaseră tot ce chibzuia începuse să prindă un contur de plan bine gândit. Și când Naum dispăru îndărătul ușii, ea simțise că se clatină planeta ei albastră. Bărbatul era în etate, e drept, dar Ioana nu-l găsea bătrân cu totul. Chiar era plăcut să stai alături de el – totdeauna îmbrăcat în costum, la cravată, iar pe obrajii lui rumeni mai jucau umbrele unei tinereți de foc. „Și atunci de ce aș rata o șansă?” se întreba fata chiar în după-amiaza plecării avocatului. Cu atât mai mult cu cît era singură – noul șef se prezentase la director în acea zi, dar promisese să vină să ia cunoștință de viitoarea sa funcție peste trei-patru zile.
În ziua a treia însă nu venise încă.
5.
A treia zi, seara, la ora când se apropia de apartamentul lui pustiu, admirând fulgii ultimei luni de iarnă pogorând frumos din ceruri, copii strigând pe întrecute la săniuș, luminile strălucitoare ale felinarelor și din geamurile blocurilor învecinate, deodată, celularul îl anunța printr-un semnal că are un mesaj. În toate aceste zile nu avu nici unul, chiar dacă erau în plină desfășurare câteva procese, iar unii clienți preferau să se consulte sau să-i dea probe suplimentare mai degrabă prin mesaje decât direct la telefon. Deschise aproape mecanic și tot în aceeași clipă, încă înainte de a purcede să citească mesajul, gândul îl duse iar la Ioana. Și citi:
„De ce pleci? Nu te duce. Dacă pleci, pierd orice sprijin în acest oraș și nu mai are nici un rost să rămân… Am nevoie de tine, îngerașule”.
„ Ciudată coincidență”, se gândi el cu amărăciune. Se îndreptă brusc spre scara blocului, descuie ușa aproape frenetic, o izbi după ce intră, aruncă servieta pe taburetul din hol, se îndreptă spre bibliotecă și se trânti furios pe divan. Gândurile și sentimentele angajaseră o luptă crâncenă și la numai un sfert de ceas avea impresia că au început să-i clocotească creierii. Se ridică tot atât de brusc și ieși glonț afară. Ninsoarea lină și aerul rece păreau să-i facă bine – noianul de gânduri și sentimente se mai potoli. Peste un alt sfert de ceas plimbarea îl calmă și Naum reveni acasă cu gândurile domolite. Dar toate păreau să aștearnă covoare împărătești spre chipul fetei din Brânza cu privirile sale de jăratic.
Toată noaptea nu închise un ochi, iar dimineața – cine a zis că noaptea e sfetnic bun? – nu mai fu în stare să reziste ispitei, chemărilor interioare. Intră în cabinetul directorului de la Liceul „Spiru Haret” tot atât de hotărât ca acum trei zile. Descoperi cererea sa de demisie pe masă, încă nesemnată. De față cu directorul îl sună pe camaradul de la bancă și-l rugă să mai îngăduie cu funcția propusă. Apoi rupse cererea și-l lăsă pe director tablou. Iar când să iasă pe ușă, îi aruncă, făcându-i din ochi: – Las’ că-i bine. Toate-s bune și totul va fi bine.
La prânz își invită secretara la pizzeria din vecinătate. Până să le aducă pizza, își frământa fiecare tăcerea lui, neîndrăznind să înceapă primul. Decât că schimbaseră câteva cuvinte asupra meniului. Când pizza fu gata, și se puseră pe mâncat, Naum apucă taurul de coarne:
– Dacă ai fi a mea, te-aș învăța să șofezi, am procura o mașină chiar… Pot să te fac chiar notar! Și după o pauză scurtă: – Dar așa, tu nu vrei să fii a mea!
Fata ascultă liniștită și părea să fie concentrată mai degrabă asupra pizzei decât la spusele bărbatului. Sorbi din bere, rezemă cuțitul și furculița de marginea farfuriei și reluă firul dialogului abia început:
– Și dacă sunt de acord?
Îl fixă cu o privire galeșă și asta îl debusolă pe Naum. Nu se aștepta la o asemenea întorsătură. Era hotărât să o convingă mai pe îndelete, dar să-i și pună niște condiții. Reteză energic cu cuțitul din felia de pizza, înfipse parcă înciudat în ea și o repezi în gură. Începu să mestece, până să-și adune replica. Dar tot fata fu cea care o reluă prima.
– Băiatul cu care m-ai văzut se căsătorește cu altă fată…
„De unde știe că i-am văzut? se miră Naum. Că doar nu m-au observat... Isteață, puștoaica!” Spulberă toate replicile pregătite din timp și atacă frontal, cu un evident tremur în glas:
– Hai în această seară la mine.
– Mâine, căzu de acord domnișoara. După serviciu vin la tine, îngerașule. Ultimul cuvânt era din mesajul de aseară. În gura fetei răsună neobișnuit de gingaș...
Terminară prânzul în tăcere și până la sfârșitul zilei schimbară doar niște replici de serviciu, dar mai des ca altădată.
A doua zi fata îi fixă pe reverul hainei un mărțișor și îl sărută pe obraz. „Carevasăzică, iată de ce mâine”, pricepu Naum. Toată ziua s-au prefăcut că sunt concentrați fiecare asupra treburilor sale – fata prin hârțoagele de la oficiu, Naum irosind câteva ore în proces, în rest dînd telefoane și făcînd aranjamente neînsemnate. Amândoi însă păreau să fie stăpâniți de un singur gând...
Fire visătoare, în biografia lui de burlac seara de 1 martie se dovedi a fi o seară cu cer senin, înstelată, dar geroasă – însemnă o filă luminoasă și fericită. Ba chiar o seară de-a dreptul fantastică. Fata își știa „meseria” în așternut – l-a sedus ca pe un june prea puțin experimentat. Au făcut dragoste fără prea mult preludiu și menajamente, chiar fata l-a tăbârcit, însetată, în pat…
S-au iubit până în zori. Dar a fost și noaptea sincerităților reciproce – domnișoara se destăinui că de fapt avuse prima sa relație sexuală pe la 16 ani și de atunci a făcut dragoste cu mai mulți bărbați. Așa că era femeie în toată legea. Apucase chiar să-și facă și câteva chiuretaje. Avusese relații intime și cu băieți mai mici decât ea, dar cel mai mult își amintește de serile petrecute la cămin cu flăcăul originar din Căinari, care era cu doi ani mai mare decât ea. După absolvire a plecat să lucreze la procuratură în provincie. A tânjit mult după el și numai Andrei, unul din actualii ei prieteni, un băiat înalt de aproape doi metri, îi mai amintește uneori de „dragostea” amicului din Căinari.
Ioana se dovedi a fi foarte indiscretă – îi mărturisi că la o zi de naștere a unei colege se întrecuseră cu băutura, ajungînd aproape de orgie – toate fetele din camera de la cămin, înnebunite de șampanie, au făcut sex în grup, prietenii cu prietenele și chiar cunoscuții cu pur și simplu cunoscutele, necunoscuții cu necunoscutele, o noapte întreagă în cămin. Dar asta a fost demult, în anul doi, și ea a fost în stare să se abțină de la un asemenea desfrîu. În ultima vreme l-a avut pe Toma, pe care chiar părea să-l iubească. Adevărul e că a fost o perioadă când Toma se pasionă de altă domnișoară, dar foarte curând și-au reluat întâlnirile. Prietenia lor dură până a mers în ospeție la părinții lui – nu a trecut însă testul mamei sale. Iar Toma ținea la părinți și acum se pregătește să se căsătorească cu alta. „Nu e o fire stabilă și nu poți avea încredere în el, oftă fata. Îmi pare rău de noua lui victimă, dar asta e treaba ei deja.” Și, cuprinzându-l pe Naum, îi declară cu un ușor răsfăț:
– Acum, când sunt alături de tine, știu că nu mai am nevoie de nimeni.
A doua seară, după ce inimile lor s-au topit în același foc al dragostei și s-au unit într-un singur cămin, Naum i-a cerut permisiunea să-i dea un nume ce i se părea lui la vremea ceea că i se potrivește mai bine:
– Ce mai înseamnă asta? Părinții mei mi-au zis Ioana…
– Doroteea, din greaca veche, înseamnă trimisă de la Dumnezeu!
Și dintr-odată apartamentul se umplu de un hohot de râs, pe care domnișoara și-l potoli cu greu. Apoi încheie cu un surâs enigmatic: Prikolino! (Aici: ingenios, isteț; mișto! )
6.
De acum încolo Ioana a rămas la Naum și nu mai plecă la cămin sau la verișoară. Dimineața Naum îi înmână cheia, zicându-i că de azi înainte casa lui va avea doi stăpâni. Începu să o trateze cu mai multă atenție și gingășie ca pe o ființă dulce și dragă. Naum avea o „cronică a vieții” sale, un fel de jurnal intim în care își nota doar cele mai fericite și mai sacre momente din viața lui. Începu să-i încredințeze și ei „«cronica»”, pentru a face notițe, a-și scrie impresiile despre dragostea lor. Și fata, când avea chef, în anumite perioade, îi așternea în „cronică” gândurile ei. Erau niște descrieri mustind de fidelitate și credință pentru Naum.
Mai târziu cunoscu modul de a crea al lui Naum Vanștein – lucra mereu la cuvînt, însăilând ba o povestire, ba un vers. Dar cea mai neașteptată descoperire fusese faptul că Naum avea idee de muzică – știa nu numai să cânte la chitară, ci să și scrie muzică. Într-un timp se apucă să orchestreze, cu prietenul său Anatol Roșcovanu, un cântec după altul și să-l înregistreze în studio. Aflase că în copilărie a cântat în fanfara școlii, apoi, în armată, în cea militară. Înregistrase chiar câteva piese în sanscrită și în idiș. La înregistrarea cântecului „Am, Isroel, hai!”, care era un fel de imn al demnității evreiești, Naum o luă în studio și pe Doroteea și făcu o prezentare a acestei glorioase melodii, pentru toți evreii din lume, în limba engleză. Ioana-Doroteea avea o dragoste față de această limbă încă din școală și din liceu, apoi la facultate și-o perfecționă și o poseda binișor, firește, la nivel de oraș. Naum își trase un CD de rezervă cu acea înscriere a vocii romantice și cristaline a Doroteei și acest lucru avea să-l prețuiască la justa lui valoare mult mai târziu.
7.
Demult în casa lui nu mai fusese atâta lumină, căldură, gingășie, dar mai ales o curățenie de vis. Dintrodată Naum se pomeni fericit. Uită de gheața singurătății lunilor trecute, de visele sale romantice la o femeie ideală, potrivită vârstei lui. Începu să creadă că diferența uriașă, censul de vârstă la aceste timpuri noi nu mai aveau nici o importanță. Ieșea cu Doroteea la plimbare pe bulevard și constată că ea nu se sfia deloc de trecători, pășind cu el alături. Ba dimpotrivă, îl prindea de braț și pășea parcă mândră că are un asemenea însoțitor. Uneori mergeau pe stadion să facă sport – de când se stabilise la Naum, Doroteea avea frică să nu se îngrașe. Chiar la o vreme se decise să facă aerobic la clubul din vecinătate, dar nu a mers decât de vreo două ori. Mai târziu și-a dorit să meargă la sala de forță și a și făcut-o.
Degrabă, după un timp de concubinaj, începu a bănui că fata uneori e lipsită de voință, nu prea perseverează când este vorba să obțină vreo performanță prin efort intelectual, iar dacă chiar realiza ceva, trebuia să o forțeze, să o mâne din urmă.
Plictiseala și rutina încă întârziau. Veni vara și Naum o cuceri cu abilități culinare neobișnuite pentru bărbați – îi plăcea să facă compoturi din vișine, să marineze castraveți la borcan. În toamnă îi dovedi că știe să facă chiar dulceață. Preferata lui era cea de gutui. La balcon în fiecare an avea doi saci de zahăr (unul pentru el, și altul pentru odrasle, îi explică Naum) și căpăcirea borcanelor devenise chiar o slăbiciune pentru el. Borcanele le depozita într-un dulap, deasupra ușii de la intrare. Doroteea nu avea atracție nici pentru compoturi, nici pentru dulceața de gutui, nici măcar pentru castraveții marinați, dar fu o descoperire pentru ea. Mai ales comparându-l pe domnul avocat cu tatăl ei, căruia deloc nu-i plăcea să gospodărească nici măcar pe domeniile bărbătești. La ei acasă mai toate le gestiona mama ei. Până și cele ce erau ale bărbatului tot ea trebuia să i le pună în nas și să-l ia din urmă. Ce să mai zici, ea este inima întregii gospodării, i se destăinuia fata lui Naum în timpul conservărilor. Și mai era în casa lor un obicei: mâncarea de azi să nu fie lăsată pe a doua zi, nimeni nu se mai atingea de ea. Aceste lucruri se vede că o învățase și pe Doroteea – știa a bucătări cu rost și a găti bucate gustoase. Naum se minuna uneori cum această ființă plăpândă și suavă izbutea mereu să-l încânte cu gustoșenii de Brânza.
Dar Naum se tot căznea să-i descopere și predilecțiile din afara bucătăriei. Într-o sâmbătă a mers cu el la cimitirul evreiesc. Vainștein avea această slăbiciune – să citească și să mediteze asupra celor scrise sau asupra chipurilor de pe pietrele funerare. Chiar și când vizita localități noi, își făcuse obiceiul să viziteze întâi și-ntâi ...cimitirele. Au rătăcit împreună vreo două ore încheiate, ținându-se de mână, printre mormintele din cimitirul ce trebuia să fie demolat. Fetei însă nu i-a produs cine știe ce impresii. Poate chiar nici o impresie. Nici cimitirul, nici lupta lui pentru a-l păstra. Când se întorceau acasă, își exprimă dorința să treacă pe la un bar – primăvara întârzia și frigul încă era stăpân pe alei. Ea se zgribulea și se lipea de Naum – mersese la cimitir îmbrăcată cam subțire. Apoi tăcerea mormintelor îi mai adăugă răceală în toate fibrele corpului. Naum o servi cu un păhăruț de coniac scump și insistă să-l dea peste cap dintr-odată. Atunci pentru prima oară o văzuse amețită de-a binelea. „E firavă la băutură porumbița”, se gândi el.
Era tăcută și o toropea somnul. Ajungând acasă, i-a zis că dorește să se culce.
– Cu mine, iepurașule, nu faci mare treabă la beție, căscă ea lung și nefiresc. Mulți dintre băieții care m-au avut au crezut că băutura mă face mai cu temperament, dar s-au înșelat…
Și adormi buștean fără măcar să se dezbrace.
Lui Naum aceste vorbe în căzură cu plumb în suflet. Și-ar fi dorit ca fata măcar să nu-i spună despre escapadele ei amoroase din trecut. Tot atunci descoperi că sforăie în timpul somnului de se cutremură pereții. Mai târziu avea să constate că sforăitul e pe măsura consumației – cu cât mai multă și mai tare era băutura, cu atât sforăitul era mai periculos pentru geamuri. În același timp, chipul ei de copil și sforăitul de om matur îl amuză și el o sărută dulce pe obrăjori. Sforăitul se curmă, Doroteea zâmbi fără a deschide ochii, ca un adevărat îngeraș, iar peste câteva clipe „tromboanele” își reluară partitura. Ciudat lucru că aceste aspecte – sforăitul, femeile amețite, dar mai ales bete lulea – în general îi displăceau, simți că este tot mai pasionat de ea.
Citise multe romane de dragoste ai căror eroi erau îndrăgostiți sau cupluri avînd o mare diferență de vârstă. Și el se pomenise acum, în felul său, erou de roman, când asculta domnișoara explicându-i că nu simte nici o diferență între el și tinerii de seama ei. Era sinceră cu el. Dar încă de atunci când îi povestise despre viața ei sexuală, despre avorturi, conveniră că asta nu înseamnă deloc că ea poartă vreo vină în fața lui sau că i-ar impune anumite obligații. Așa a fost în trecut, iar acum ei sunt în doi și cu timpul trebuie să devină un tot întreg. Adică un fel de căsătorie civilă, în care dragostea și credința să se bazeze pe onestitate, pe fidelitate și respect reciproc în toate. Naum acceptase fără rezerve – parcă era într-o plutire de vis. La o astfel de surpriză, la un asemenea dar de la Cel de Sus nici că se așteptase vreodată. Se credea un bărbat fericit.
Fata cu adevărat dădea semne că îl iubește. Într-o zi, când veni vorba, îi declară că s-a deprins cu el și că diferența de vârstă nu o deranjează absolut deloc. Îl numea numai cu vorbe blânde, din iepuraș, iubițel, motănel, puișor părea să nu-l mai scoată. Ce și-ar mai fi dorit un bărbat ca bietul Naum, după ce se „căpătuise” cu o domnișoară chiar mai mică decât propria lui fiică, cea mai mare, după două divorțuri și mai multe concubinaje nereușite? Senzația că este iubit de o domnișoară atât de micuță și ca vârstă, și ca statură, că stau amândoi alături să împartă binele și răul îl bucura omenește. Era ca într-un vis. Un singur lucru nu-i pica bine: zilele îi păreau lungi și aștepta cu nerăbdare să vină seara, procesele, mai lungi și ele ca o noapte de iarnă, îl enervau la culme și păreau să nu se mai sfârșească, să vină pentru el cât mai repede ora când va merge spre casă, unde să o găsească pe Doroteea, inventând noi bucate. În pofida vârstei și a părerilor că tinerele de astăzi nu știu a curăța barem un cartof ca lumea, ea se dovedise o bucătăreasă iscusită. Făcea niște mâncăruri delicioase, lăudându-se întruna că deprinderea e de la mama ei, de la Brânza.
Nu se lăsa nici el mai prejos – o învăță să gătească și mâncăruri evreiești: Yuh, yuhmit fasolies, farșmac, leikeh, farpreiglte leiber, knișek leh și alte idișe mahulim. (Mâncăruri evreiești: Yuh – bulion din carne de găină; yuhmit fasolies – bulion din carne de vită cu fasole; farșmac – scrumbie tocată; leikeh – prăjitură delicioasă; farpreiglte leiber – ficat de găină prăjit; knișek leh – pateuri de formă rotundă, cu umplutură de legume. )
În tot acel ocean de fericire, cu care valurile vieții se năpustiră peste căminul lui, interveni ca un vânt rece doar fiica Mirabela, care îi declară supărată că nu e nimic serios în această relație, e chiar un fapt rușinos. Părintele ei concubinează deschis cu o copilă cu peste treizeci de ani mai mică decât el. „Oare nu ți-e clar, mă faci de râs în tot orașul!?”, îi reproșă, supărată de tot.
A fost primul reproș din partea copiilor săi. Mirabela era fata lui cea mai mare din prima căsătorie. Avea deja familia ei, se împăca bine cu soțul și era în drept să-și permită să-l probozească. Asemenea replici auzi și de la alte persoane apropiate, dar nu le luă în serios. Era absorbit de patima dragostei și trecea cu ușurință peste toate prejudecățile acestei lumi ce se credea corectă, dar de fapt era plină de imoralități mai mari sau mai mici. Nu-l mai interesa trecutul fetei, se resemnă chiar cu faptul că fuma, uneori țigară după țigară. Era convins că fata, cu toate micile ei cusururi, îl iubește și ține la el cu adevărat. Altfel de ce l-ar numi cu cuvinte atât de gingașe și dulci, de care nici una dintre soțiile sau concubinele sale nu i-a spus niciodată până la ea: îngeraș, puișor, iubițel, motănel? Era gata să se ia la harță cu fostele soții, cu copiii lui, cu toată lumea, apărându-și casa și noua lui dragoste.
Din primele zile de cum veni la el, Naum și-a pus în gând să-și aplice tot talentul pentru a face din Doroteea o soție adevărată și fericită. Întâi a insistat să se înscrie la cursurile de șofer, apoi să studieze serios calculatorul și un șir de programe pentru el. Doroteea urma cu strictețe îndemnurile lui, Naum acoperind satisfăcut cheltuielile, chiar și cele pentru micile ei plăceri și dorințe. Avea să treacă multă vreme până să-și dea seama de pasiunea ei aprigă pentru șofat – îndărătul succeselor pe care le repurta, de nespusa bucurie și mândrie cu care îi flutură într-o zi permisul de conducere, îndărătul faptului că mai de fiecare dată venea cu autoturismul-școală până la pragul casei, iar instructorul, un bărbat smead la față, cu mustățile pe oală, îi strângea de fiecare dată mâna și o saluta respectuos cu dreapta la închipuitu-i cozoroc, se ascundea de fapt o relație nu numai de șofaj. Dar despre acestea și despre multe altele domnul avocat avea să-și dea seama sau să afle mult mai târziu. Deocamdată el era fericit și venera noua lui dragoste.
* * *
Ițik Mazik, aflând despre concubinajul prietenului său, veni într-o seară la el cu vioara și-i cântă câteva melodii clezmere de nuntă.
– Mă bucur că ai asemenea jupâneasă, își lăudă el confratele. E micuță și durdulie… Ai noroc că nu vei cheltui multă stofă pe haine. Eu trebuie să cânt la zece sindrofii și petreceri ca să adun peșcheș să-i cumpăr Honei mele adevărate huse…pentru tancuri!
Și se apucă să-i cânte Doroteei, la vioară și vocal, un cântec de-al avocatului:
Împletește-mi cosițele, mamă,
Și mă lasă în lume să plec,
Nu-ți ascunde privirea-n năframă,
Căci și eu tot de plâns mă înec.

Ai crescut, mamă dragă, o fată
Și-ai umplut lumea-ntreagă cu ea,
De ce-ți tremură mâinile-n pleată,
Poate ea se va-ntoarce cândva?

Se va-ntoarce și-i fi bucuroasă
De copila pe care-ai crescut,
Rămâi, maică, rămâi sănătoasă,
Căci eu plec, mi se pare, pe mult...
În compania acestui evreu pirpiriu, Ițik Mazik, Naum și Doroteea au avut o seară plină de voie bună și de farmec enigmatic.
8.
De când cei doi își făcuseră din apartamentul lui Vainștein un „cuibușor de puf și nebunii”, în casa lor aproape că nu venea nimeni în ospeție. Amicii lui, cei mai mulți, demult erau deja bunici și aveau cu totul alte griji, alții se ramoliseră rău, unii chiar s-au trecut în lumea celor drepți. Dar mulți pur și simplu se sfiau să-i calce pragul. Nici Doroteea părea să nu-și fi prea făcut prieteni din colegii de facultate. Ce-i drept, într-o zi îi veni în vizită o colegă de studii, Marta Cicaru, o domnișoară înaltă, cu fața mare și smolită, din satul vecin Pogoreni. În compania celor două fete tinerele, Naum întâi își demonstră iscusința culinară. Tradițional, făcu o mămăliguță cu jumări, smântână și brânză de oi, dar și o tocăniță din carne de găină și legume, preferința evreilor, le servi cu câte un păhăruț de vin. Iar după ce au ospătat, le prezentă fetelor biblioteca și le cântă la chitară. Apoi le invită în birou și le făcu să asculte la calculator și alte cântece, compoziții proprii, pe care le realizase în decurs de câțiva anit în studioul lui Anatol Roșcovanu. Le plăcu îndeosebi „Cântecul țiganului” și cel intitulat „Golda”. Naum avea mulți copii și fiecăruia dintre ei îi dedicase câte un cântec. Se înțelesese cu Doroteea din priviri să producă o impresie bună, așa încât scriitorul și avocatul Naum Vainștein își intră în rol – le invită pe rând la dans. Îi plăceau valsurile și tangourile, iar fetele, deprinse cu noile curente ale muzicii ușoare, se amuzau când le rotea în dans, în ritmul melodiilor în stil clasic. Marta se considera cea mai apropiată prietenă a ei de facultate, mai fiind și din același raion, și era în bune relații cu Toma. Doroteea intuia că Marta îi va spune despre toate cele văzute în casa lui Naum și se străduia să-i producă impresii cât mai plăcute și mai tari. După seria de tangouri și valsuri, Naum lăsă fetele singure pe câteva minute. Când reveni, Marta, scufundată în fotoliul de sub tablourile de Van Gogh și Sezanne, lăcrima: „Cât ești de fericită, draga mea! Nici măcar nu-ți închipui cât ești de fericită!”
Pe Naum îl flată scena și decise să le dea gata cu încă „un număr” – telefonă unui amic militar, care sosi în nici un sfert de ceas și, tuspatru, merseră, într- un jeep luxos, la saună. Abia atunci Doroteea și Marta au aflat ce înseamnă cu adevărat o saună. Naum le făcu amândurora întâi un masaj uscat, apoi le frecă spatele, picioarele, mâinile, pieptul cu făină de porumb, ca după ce le-a spălat să le ungă peste tot cu miere de albine și abia după aceea să le permită să treacă în saună, apoi în piscină...
A fost o seară superbă și fantastică. La despărțire, ochii mari ai Martei scânteiau de invidie pentru Doroteea că și-a găsit un bărbat atât de atent, cu apartament și relații extraordinare, pe care ea, domnișoară fără sprijin la oraș, putea numai să le viseze.
La numai câteva zile Doroteea primi un telefon neașteptat.
– Te felicit, podruga! (aici: prietenă, în zeflemea) Bravo! Trăiești cu un babalâc de peste 50 de ani, întrun apartament cu toate dependințele. Ai bibliotecă, pinotecă. Bravo, folosește-l, cum știe să o facă Ioana de la Brânza… Ba să am pardon, deja Do-ro-te-ea!
8.
Era Toma. Fusese atât de surprinsă, încât abia izbuti să îngaime:
– Mai bine ai avea grijă de tine.
„Să fie oare trebușoara Martei? se gândi cu ciudă și șuieră printre dinți: Ce trădătoare!”
A doua zi se întâlni cu Toma în plină stradă. Aflase că s-a angajat la Comisariatul de Poliție Centru și că așteaptă să fie înaintat în grad. Era pe punctul să-l felicite, firește, dacă el nu i-ar fi luat-o înainte:
– Dacă până mai ieri aveam o stimă oarecare față de tine, acum nimic nu ne mai poate apropia. Decât poate o eventuală partidă de sex. Aici tu ești pe cal bălan!
Era prea veninos tonul ca să nu o rănească.
Seara i s-a plâns lui Naum că Marta o trădase atât de mișelește.
– De-ai fi văzut câtă ură și câtă zeflemea erau în ochii și vorbele lui, i se tângui Doroteea. De unde apar la oameni toate acestea?
Și Doroteea aruncă mucul de țigară în trunchiul nucului din fața balconului, de parcă ar fi vrut să facă țăndări, fie din chiștoc, fie din trunchi. Își aprinse imediat altă țigară și spuse cu hotărâre în glas:
– Marta nu-mi mai este prietenă. E o trădătoare! Cum de nu mi-am dat seama, doar o știu de la facultate și din camera de cămin. Era și a rămas o pârâtoare, o consumistă și o fire lipsită de principii!
Și, ca să se mai răzbune parcă, fata i se destăinui că știe multe despre Marta, dar nu a umblat cu toba printre prieteni – la facultate, ca să ia note pe unde mai mari, pe unde chiar și de trecere, accepta așternutul cu mai mulți profesori...
Naum își trecu mâna sa lată prin pletele ei moi, liniștind-o părintește.
– De azi înainte să te gândești serios pe cine inviți în ospeție. Casa noastră trebuie să fie un tot întreg, o cetate. Dacă dorești ca această fortăreață să devină trainică, va trebui să renunți la prietenia cu invidioșii…
Era o seară de septembrie. Din copac cădea din vreme-n vreme câte o nucă, lovindu-se de asfaltul tare și spărgându-se sau rostogolindu-se în răzorul de la intrare, de unde ploile le împrăștiau prin toată curtea. Erau nuci cu coaja slabă și cele ce cădeau noaptea, spre dimineață, când mașinile din fața blocului virau spre oficiile stăpânilor, pe asfaltul plumburiu rămâneau pete de miez și coajă strivite. Altădată lui Naum îi plăcea această muzică, chiar compusese și o melodie, „Căderea nucilor”. Acum însă îi veni în gând o cu totul altă paralelă: așa e și în viață – pe unii îi ia apa, pe alții îi face piftie roata destinului, iar câți oare ajung pe masa istoriei ca ingrediente la bucate?
Când surprinse că mâna Doroteei se îndreaptă spre cea de a treia țigară, i-o prinse ușor, i-o aduse pe după grumaz și strânse fata la piept. Ea se lipi de trupul bărbatului și așa, îmbrățișați, se retraseră în bibliotecă. La geamul mare de aici se legănau ușor scorușele coapte – se înroșiseră de-a binelea și părea să verse o nuanță de purpuriu și peste pereți, cărțile de pe rafturi, tablourile de pe peretele dimpotriva geamului.De când erau împreună, transformaseră biblioteca în dormitor, iar dormitorul lui Naum rămase, chipurile, odaia găzdașei avocatului. E drept, nu era decât o legendă ieftină, care valora exact cât o ceapă degerată, pentru că deocamdată nu trebuia să dea explicații nimănui, decât poate Mirabelei, care de fapt se împăcase cu gândul că tatăl ei se prăbuși într-o nouă aventură amoroasă. În schimb divanul de aici le era martor al primelor săruturi și al primei nopți de dragoste focoasă, dar și al celorlalte ceasuri lungi de amor. Și acum Naum prinse a-i netezi pletele dese și aromitoare, a-i spune iar cuvinte liniștitoare. „Vom ști de azi înainte cui să permitem să cunoască taina căminului nostru, cămin a două persoane îndrăgostite, care trebuie să rămână o cetate, îi șoptea bărbatul, lunecându-și brațele peste umerii, talia și șoldurile ei. O cetate medievală, trainic zidită, bine întărită, atâta timp cât ea ferește de răuvoitori taina dragostei lor. Dar din momentul când în casă aduci prea mulți cunoscuți, prieteni, pereții cetății încep să se năruie...”
Femeia se lăsă mângâiată, încolăcindu-se tot mai pătimaș de mădularele băr- batului și degrabă șoaptele s-au stins, luând locul unor „a-a-ah-h-h” și „u-u-uî-î- î-îh”, cunoscute tuturor amorezilor din lume la ceasul cel de taină intimă.
9.
Din acea zi, Doroteea i-a declarat lui Naum că-i este credincioasă doar lui și că-l poate numi soț. A jurat că rupe definitiv relațiile cu Marta, excluzând-o din lista de prieteni. Asfințitul acela de septembrie, sclipirile roșietice ale scorușelor și plăcerile trupului se cuibăriseră în cugetul domnului avocat, lăsându-l să plu- tească, a câta oară, pe spuma valurilor unei furtuni năvalnice, fără a bănui că cu cât se apropie de mal, cu atât mai mare e primejdia de a se sfărîma de o stâncă sau de pietroaiele de pe litoral. Puține care ajung într-un golf liniștit și se ostoiesc în plăcere, ele, valurile. Toma și invidia lui, inclusiv un chiuretaj de la el, aluziile la eventuale ocazii de relații sexuale, alți bărbați până la el în viața Doroteei și chiar destăinuirile fetei că nu cu toți foștii ei parteneri s-a simțit bine în pat se refugiaseră undeva, într-un colț mai întunecat al creierilor, adunând praf și pânze de păianjen. Chiar și destăinuirea, nu prea plăcută pentru Naum, de mai deunezi că cel mai bine a făcut sex cu colegul său de facultate de la Căinari și că numai cu el atinsese apogeul fericirii se rostogoli tot în acel colțișor întunecat. „Dar cu mine cum te simți? a întrebat-o el atunci, oarecum contrariat. „Dragul meu, fii liniștit, îl acoperi cu mângâieri fata. În pat tu mă satisfaci cum nu se poate mai bine... Și să nu crezi că stau lângă tine, în gazdă, să zicem, numai pentru că nu am altă soluție. Îmi placi și sunt îndrăgostită de tine!”
Domnul avocat înghițea cu lăcomie numai destăinuirile de bine. Îl făceau să se cutremure de emoții și să se simtă fericit alături de Doroteea, cu care se hotărî să fie „un tot întreg, un monolit nedespărțit” și gata să împartă aceeași soartă în viitor. Cu atât mai mult ultima destăinuire, pe care i-o făcuse în acel amurg încins cu roșu de scoruș, când Naum Vainștein se gândi că fata cu jăratic în priviri și în simțiri e gata se renunțe la toți prietenii ei doar ca să fie alături de el pentru totdeauna.
A doua zi au mers la piața din Calea Basarabiei, de unde Doroteea s-a întors cu un papagal în colivie. Îi plăceau păsările exotice. Demult visa să le aibă în casă și acum Naum îi satisfăcu acest moft. Era veselă și binedispusă. Seara, la ușa lor mieună o pisică sură care dorea să intre în casă. Doroteea îi deschise ușa și ea intră în antreu, căută adăpost gudurându-se, dar Naum, până la urmă, o dădu afară.
– E în căutarea stăpânului, putem avea neplăceri, zise el. Apoi recunoscu: Din copilărie nu-mi place să țin feline în casă…Nu pot să explic de ce, dar nu-mi place. Ș-apoi o pisică îți poate păpa papagalul.
Și Doroteea se conformă. În acele seri un alt val de sincerități îi deschise lui Naum noi pagini din biografia fetei. Află că părinții Doroteei nu sunt adevărați. Adică cei biologici au abandonat-o încă de copil sugaci, iar actualii au înfiat-o, au crescut-o, au dat-o pe la școli și i-au oferit căldura ce i-ar fi lipsit dacă ajungea la o casă de copii orfani. Pentru tot ce-au făcut, desigur, le este recunoscătoare și îi prețuiește ca pe ochii din cap…
– Doar soarta mea putea fi cu totul alta, își încheie ea mărturisirea. Să-mi fi petrecut copilăria la vreun orfelinat sau vreun azil cazon, îți închipui ce caracter aș fi avut acum, ce destin! Îți închipui?!
– Nu-mi închipui, răspunse Naum. Dar ceea ce pot să presupun eu e că tu nu semeni a fi româncă. Ești poate de etnie slavă sau chiar de etnie evreiască…
– Nu știu și nici nu mă interesează, răspunse Doroteea cu o voce indiferentă.
– Nu-mi închipui cum aș trăi fără să știu de unde mi se trag rădăcinile.
– Îngerașule, te rog…Să nu vorbim despre asta. Eu am părinți și țin la ei ca la cele mai scumpe ființe din lume…Am fost abandonată din fașă și ei m-au crescut…
Naum mai încercă de câteva ori să-i spună că este gata, în virtutea profesiei de avocat, să răscolească arhivele și să-i identifice părinții adevărați, dar ea de fiecare dată se opunea și spunea că-i este dureros să atingă această temă, la anii ei nu mai avea nici o importanță.
– Am acum niște părinți de aur. Lucrează la calea ferată, muncesc în sudoarea frunții la câteva cote de pământ și fac totul pentru binele meu. Mama e o gospodină minunată. Deși e a doua căsătorie cu tata...Cu el avem probleme – e cam nervos, îi cam lipsește o doagă, mai stă la balamuc uneori, dar, în fine. E un tată bun pentru mine…Și Naum se lăsă păgubaș. Și chiar dacă multă vreme încă nu putea înțelege de ce nu dorește să-și afle adevărații părinți, o lăsă în pace.
Destăinuirile se înșirau ca mărgelele pe ață. Naum află că Doroteea mai are o prietenă de cămin pe care apucă să o perie ca și pe Marta: că a trăit în concubinaj vreo doi ani cu un bătrânel, căci nu avea unde sta în gazdă. Bătrânul însă s-a dovedit a fi un zgârîie-brânză și ea, în cele din urmă, i-a dat papucii. De vreo câteva luni s-a stabilit în garsoniera unui muzicant din dealul Petricanilor. Acesta o asigură cu apartament și cu ceva bani de cheltuială. Dacă Naum are să-i permită, are să o invite în ospeție.
-- Vezi să nu ai și cu ea problemele pe care le-ai avut cu Marta, păru să sfârșească Naum discuția. Fata însă se îndârji, trăgând lacom din țigară.
– Tașca Lungu e o altă fire, cu totul alta. Știe a ține secretul și e o fată pe care te poți bizui…
– Dar de ce a fost concubina unui bărbat mai în vârstă? o ispiti Naum.
– Oare chiar nu înțelegi? se miră Doroteea. Bărbații de acest gen nu sunt niște coate-goale. Pot da unei domnișoare, puștoaice alde mine, nu numai un acoperiș deasupra capului, dar și un sfat, o protecție normală, un sprijin material.
– Și dânsa ce îi dă în loc? începu să se amuze Naum de îndârjirea fetei.
– Tașca? Cum nu înțelegi, ea tot se jertfește. Îi dă ceea ce are mai scump o domnișoară – iubirea!
– Și atunci tu? Tu nu te afli în aceeași situație, alături de mine?
– Nu-u-u! prinse iar a se alinta Doroteea, țuguindu-și buzele. La noi e cu totul altă situație, îngerașule. Eu te iubesc! Sentimentele mele pentru tine sunt sincere și curate.
– Atunci de ce crezi că Tașca nu avea aceleași sentimente față de bătrânelul pe care l-a părăsit? începu să o sâcâie domnul Vainștein.
– E cu totul altă situație. Crede-mă, ea-mi destăinue mai tot ce suferă. Poate că ai observat-o, ne întâlnim uneori și discutăm la terasa din fața liceului. E sinceră cu mine…
Puseră punct discuției. Lui Naum nu-i prea ardea în acel moment să mai afle ceva și despre alți prieteni. Nu-i plăcea să vânture lenjeria altora. Îndrăgostit până peste urechi de domnișoara cu priviri și simțuri de jăratic, discuțiile despre viața juvenilă păreau să-l facă și pe el mai tânăr. Unde mai pui că și Doroteea era în primele luni activă în pat și Naum se simțea în al nouălea cer de fericire. Serile se grăbea acasă, unde o aștepta bărbatul care o dezmierda cu cele mai frumoase cuvinte, declarând că îi este soție și o altă femeie alături nu-și imaginează. Îl numea cu cele mai frumoase cuvinte când era de-asupra și când era cuprinsă de învăluirile orgasmului. Atunci îi șoptea jurăminte că un alt bărbat nu-și poate închipui.
Și Naum simțea cu fiece zi că se atașează tot mai mult de fată. Încetă să mai fie blând și deschis în vorbă cu fostele amante, care nu înțelegeau ce se petrece cu el. Nu mai observa pe nimeni în jur și ele se mirau cum de a devenit atât de fidel unei singure persoane, ceea ce în anii trecuți nu se pomenea.
Ceva totuși îl deranja – în clipele de proastă dispoziție o brumă de neliniște îi învăluia cugetul, ființa în cele mai tainice ungherașe intime. Începu să se întrebe tot mai des de ce Doroteea se temea ca despre relațiile lor să nu cumva să afle părinții ei sau cineva de la Brînza. Îl asigură că va veni o vreme când are să le divulge acest secret și că se va strădui să-i convingă, îndeosebi pe maică-sa că și prin astfel de relații se poate întemeia o familie… Mai ales că mama sa Dina nu a avut în viața ei copii și în ultima vreme părinții mereu o cicălesc să se căsătorească și să le aducă un nepoțel. Ce mult le-ar plăcea să țină în brațe și să legene un bebeluș, sunt gata chiar să-l și întrețină.Aceste neliniști se îndesiră când Doroteea îi spuse că e gravidă, dar a fost categoric împotrivă să păstreze sarcina.
– De ce? Doar tu ai misiunea de la Domnul să devii mamă. Iar eu am să vă asigur cu apartament, cu toate cele necesare ca odrasla noastră și tu, alături de ea, să nu duceți lipsă de nimic, îi reproșa Naum.
Dar fata se împotrivea tot mai abitir și îi declară că la anii ei nu dorește încă să audă de copil, să întemeieze o familie. Vrea să mai aștepte un an-doi până când se va convinge că este pregătită să îngrijească gospodăria alături de Naum, să nască un copil. Și l-a mai rugat să n-o oblige să ridice receptorul de la telefonul fix din apartament. Nu vrea ca cineva să știe că locuiește la el... Deocamdată are nevoie de această conspirație și de protecție.
Oarecum în ciuda înduplecărilor sale, insistențele fetei deveneau pe zi ce trece tot mai îndârjite și mai argumentate, încât într-un sfârșit fu nevoit să ducă ființa cea cu chip de înger la un medic bun, pentru a o scăpă de povara sacră. Apelă, firește, la amicul său, Ion Paladi, anesteziologul de la Salvare, și Doroteea își reveni iarăși în dușii ei buni, ca la începuturi. Tot el i-a recomandat Doroteei și un șir de contraceptive sigure, care protejează femeile de sarcini nedorite.
Curând avea să cadă și prima surpriză neplăcută din viața lor – o persoană incognito avea să strecoare vestea despre concubinajul lor până la urechile părinților, la Brânza. Mai bine zis, în viața lui Naum. Pentru că tot ce avea să urmeze într-un an și ceva a fost să-i aducă cele mai mari necazuri anume lui.

10.
Altminteri, părinții fetei erau oameni cu studii superioare, intelectuali de la țară, dar din cauza reformelor și greutăților ce se abătuseră peste viața de la țară, cu timpul, deveniseră țărani. Aveau ei, ce-i drept, serviciul lor la stat, la calea ferată – aprovizionau trenurile cu apă potabilă, însă arendau și câteva cote de teren agricol, pe care creșteau cartofi și alte produse agricole pentru a le vinde în piață. Tatăl Doroteei era un bărbat înalt, uscățiv, bolnăvicios. Mamă-sa era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și anume ea dirija autoritar toată gospodăria prin severitatea și chibzuința ei rațională. Avea o față brăzdată de griji și nevoi și se părea că nu știe a zâmbi. Avusese o căsnicie cu un bărbat bun, dar acela o părăsi degrabă, fiindcă nu-i stima trufia. Se recăsători cu actualul soț, căci tocmai munceau împreună, la aceeași întreprindere, și își duceau povara și grijile gospodăriei într-o casă cazonă, cu pereții de cărămidă roșie, situată chiar pe malul Prutului. Dina, așa o chema pe mama Doroteei, îl acostase pe Mihail la un dans. Nu au avut copii, și după ce Dina a înțeles de la doctori că nici nu va avea vreodată, au înfiat-o pe Doroteea. Se zicea că părinții ei erau niște râsuri din Sculeni, dar mama Dina se angajă să facă din copilă om, să le fie de ajutor și mângâiere la bătrânețe. S-au străduit să-i dea o educație bună. Fata creștea cuminte și silitoare. Era o fire tăcută, ascultătoare. Părinții erau severi cu ea, dar o iubeau de parcă ar fi fost a lor cu adevărat și fata simțea acest lucru. Și părinții deveniseră pentru ea o autoritate incontestabilă, cărora le-a purtat totdeauna cinstea.
După ce se căsători cu Dina, Mihail căută să-și domine soția, dar pe cel de al doilea soț ea izbuti să-l facă ascultător, să-l pună sub călcâi. Când încercă de câteva ori să-și arate năravul, știu cum să-i facă probleme de sănătate. La vreo doi ani după căsătorie se alesese cu o boală psihică și ea avea să-l șantajeze cu acest handicap toată viața. Uneori îl apuca damblaua, dar Dina avea grijă să nu treacă vestea despre această boală dincolo de micul lor canton. Odată chiar a sărit pe fereastră, în fața trenului ... Gurile rele din mahala presupuneau că Dina se ocupă de vrăji.
Într-una din zile mama Dina primi un telefon de la o persoană necunoscută din oraș, care îi comunică printre altele că fiica lor… nici mai mult, nici mai puțin, împarte așternutul cu un bărbat de seama lor. Glasul de la celălalt capăt al firului avu grijă să-i spună nu numai adresa și numărul apartamentului, dar și telefonul, ba să și mai descrie cu lux de amănunte cuibușorul unde stă acuma, în gazdă chipurile, hulubița lor. La început mama Dina a fost în stare de șoc. Își sună imediat fata. Când îi ceru explicații cum de își permite să trăiască cu un bărbat trecut de 50 de ani, fiica simți că-i tremură picioarele. Toți anii studenției mai mințise părinții, încât aceștia nu cunoșteau adevărul despre aventurile ei amoroase, despre chiuretajele suportate, însă de data aceasta simțea că nu avea dreptul să mintă. A liniștit-o pe mamă cum a putut, promițându-i că sâmbăta va veni acasă și îi va explica totul.
Când își mai veni în fire, mama Dina puse la cale o vecină să sune la oraș, să verifice dacă apartamentul cu pricina aparține avocatului Naum Vainștein. Când pricepu că toate se adeveresc, mai încercă, cu aceeași vecină, o stratagemă: o îndemnă pe aceasta să-i facă domnului avocat o probozeală așa, de zile negre. Ș-apoi las’ pe două femei bune de gură: vecina prinse a-l rușina că ce fel de avocat este el dacă-și pune mintea cu un copil, care, din câte știe ea, e chiar mai mică de ani decât fiică-sa Mirabela sau Elvira, cum o mai fi chemând-o acolo, că la noi la țară nu prea sunt așa nume delicate. Dar vezi că faptele părinților lor nu sunt deloc delicate. Numai un bărbat nesocotit și lipsit de înțelepciune părintească poate suci mințile unei sărmane copile și s-o nechibzuiască! Fapta lui va fi numaidecât răzbunată!
Tonul de acuzare creștea tot mai vehement și Naum se prăbuși pe scaun, căci „pledoaria” avea să mai dureze. Începu să-i fie greață de probozeala de la celălalt receptor, dar un al șaptelea simț îi șoptea să asculte până la capăt, să vadă ce știe mâcuța asta despre relația lor. Cu cât mai multe probe, cu atât mai ușor am putea identifica făptașul, mai chibzui Vainștein. Iar când vocea începu să strige la el de ce tace, de ce nu răspunde, că ce poate spune un ghiuj cu zece femei sau câte-o fi ele acolo și cu două „desetce de copchii”, n-are ce spune, ‘nțeles… Naum puse receptorul în furcă. Auzul său mai prindea ecoul acelei voci supărate, care mai plutea în aer și, reverberînd, năvăli la bucătărie, acolo unde el cu Doroteea cinau și dejunau, apoi în bibliotecă, templul tainelor sacre ale celor doi, căută ceva pe sub acoperământul divanului… Lui Naum i se păru că mișcă cu adevărat un colț al cuverturii și chiar tablourile prinseră a se clătina ușor a dojană.
Doroteea era încă la serviciu și,când intră în casă, îl găsi palid la față, cu vocea-i sugrumată de noduri.
– Ce s-a întâmplat, ce-i cu tine, iubițelule? se neliniști ea.
Naum îi povesti confuz despre dușul rece din receptor și-i dădu de înțeles că veștile proaste sunt de la Brânza. Poate chiar de la părinții ei sau cineva din rude. Doroteea ascultă încruntându-se, apoi se resemnă și murmură mâhnită:
– Da, de la Brânza. E vecina noastră, o femeie foarte rea de gură...
– Și acum ce facem? scânci parcă bărbatul încă teribil de afectat de cele întâmplate. N-am zis eu că trebuia mai demult să mergem la părinții tăi?
Doroteea nu comentă nimic mai mult. Dar nici Naum nu se întrebă cum de fata a depistat atît de lesne cine a sunat și a zis că se va lămuri ea ce-i cu această probozeală, că va curma orice amestec în viața ei personală. A doua zi,că era tocmai sâmbătă, Doroteea plecă în vizită la părinți și se întoarse duminică seara cu o geantă plină cu bucate gustoase, pregătite de mama ei. Acasă le spusese părinților că într-adevăr stă în gazdă într-un apartament ce aparține avocatului Vainștein, doar că avocatul locuiește la soția sa. Că într-un fel Doroteea ca și cum îi străjuiește locuința, ca să vadă ochii lumii că este suflare în ea, că nu e pustie. Și că mai vine, din când în când, să doarmă acolo și Rahela, fiica stăpânului. Ca să vezi, se leagă bine versiunea, se gândi Naum, dar cu toate acestea o probozi ușor:
– De ce i-ai minți? Mai bine să le fi spus adevărul...
– În nici un caz, îngerașule, reproșă dânsa. I-am zis mamei, așa, ca o adiere:
„Ei și chiar dacă m-aș căsători cu un bărbat cu mult mai în vârstă ca mine, se sfârșește lumea?” Habar n-ai ce rău am supărat-o.
– Nu ți-au zis să pleci de la gazda asta? deveni curios domnul avocat.
– Nu. Pentru că i-am spus din start că are toate condițiile, e confortabil și mi-e convenabil. Doar că a fost împotrivă să mă mărit eventual cu un bărbat prea în vârstă.
În tot ce-i povesti, Doroteea avea dreptate. Doar că Naum încă nu prinse firul pe care începu să-l toarcă domnișoara: e un bărbat cu pondere, în acest apartament destul de confortabil ea poate rămâne liniștit multă vreme, iar domnul avocat poate cu timpul să o ajute în multe pe fundalul mizeriei actuale în care s-a pomenit po- pulația din acest colț de lume. Ei și ce dacă Naum era de-o vârstă cu tatăl ei vitreg – fata simțea cu câtă atenție, bunătate și îngăduință face totul pentru ea. În schimbul unor clipe de iubire. Chiar dacă părea o fire mai retrasă decât tinerele contemporane, mult prea desfrânate, în viziunea avocatului, o ființă firavă și neajutorată în urbea asta nebună, mintea ageră a fetei îl studie minuțios pe Vainștein din primele zile de concubinaj, depistându-i foarte ușor marea lui slăbiciune față de domnișoare. Așa era, pare-se, concepută firea lui fiziologică – cu înaintarea în vârstă nu suferea să facă dragoste decât cu o domnișoară tânără alde ea. Când se întorcea acasă obosit de monotonia și mizeria proceselor, era de-ajuns ca Doroteea să se apropie de el cu o vorbă dulce, să-l netezească, ca pe un copil, pe cap, să-i spună: „Îngerașule, uită de mizeria lumii, vin la lelea să te sexuiască!” și el uita de toate. Îl lua de mână ca pe un copil cuminte și-l ducea în așternut, așa ca Naum să uite de toate. Și poate chiar să-i și ierte vreo călcătură strâmbă, mai știi.
Naum avusese multe femei în viață, cel puțin două familii, considera el, și copii destui, îi plăcea să spună. Copiii nu locuiau cu el, dar erau toți în relații bune între ei și cu tatăl lor. Avea grijă de ei într-o măsură ce nu era caracteristică bărbaților ce-și părăseau soțiile sau amantele cu copii – se îngrijea de latura lor materială și-i apropia. Cu toate acestea, Doroteea știu să țese relațiile lor în așa fel, încât partea leului din atenția avocatului să și-o revendice anume ea. Dincolo de atracția lui pentru ea, îl cuceri de la început cu o sinceritate ce șterse cu de la sine diferența din cale-afară de mare de vârstă, discuta și nu scăpa să-și etaleze orice apucături ca de la egal la egal, cum se cuvine între soț și soție. Ea începu să-l numească tot mai des soțul meu cel blând, iar diminutivele îngeraș, iepuraș, puișor răsunau în gura ei atât de sincer, că, ascultându-le, erai silit să crezi că între ei se înfiripaseră niște relații frumoase și curate, ce se clădesc doar pe o dragoste sinceră și reciprocă. Ba și ea se deprinsese cu îmbrățișările lui pe unde gingașe, pe unde mai joviale, cu repezeli din cele ce imitau metode de sex în picioare. Se amuza cu frazele nostime ale domnului avocat de tipul „nu vorbi din pântece”, adică nu vorbi aiurea, ci ceea ce trebuie, savurându-le uneori gustul de ingrediente de vocabular.
– Cum vom conviețui mai departe? îi spulberă meditațiile scânceala bărbatului.
Și în vreme ce el mai zăcea în așteptarea unei explicații mai ample, Doroteea îl cuprinse, îl fixă cu ochii ei mari, îi zâmbi și-i ciripi:
– Mi-a fost dor de tine, iepurașule! Vino să te sexuiesc!
Și în aceeași clipă – a câta oară! – îl luă de mână, ca pe un copil și îl conduse de la calculator spre divanul din bibliotecă...
Îndemnul domnișoarei îl excită și inima lui se îmblânzi, uitând de toate insinuările din acea dimineață la telefon. După 50 de ani se schimbase totuși, și era capabil să facă sex numai după o bună stimulare a Doroteei. Ea recunoștea că nu s-a mai simțit atât de bine nici cu un partener. Se știa dorită și el făcea totul pentru ca ea să plutească în norii plăcerilor... Îl înnebuneau vorbele seducătoare ale Doroteei care îl îndemna mereu „Îngerașule, iubește-mă! Iubește-mă!” În acea seară, după ce s-au iubit până la istovire, multă vreme îi netezi părul lung, înspicat pe alocuri, șoptindu-i la ureche cu voce domoală „Soțiorul meu scump și iubițel! Te-ai simțit bine, iepurașule?”
– Rămâi în imperiul îmbrățișărilor mele, desfăcu el brațele și-i cuprinse corpul miniatural.
– Fii liniștit, motănașule! Þin foarte mult la tine.
– Bine, îngână el visător și împăcat. Ai un corp atât de micuț și de gingaș. Tocmai bun pentru iubire.
– Voi fi totdeauna așa, îngerașule. Nu te lăsa copleșit de tristețe.
– Convorbirea la telefon de bună seamă m-a afectat.
– Te cred, dar nu te agita. Þin foarte mult la tine. Oare asta e puțin?
11.
Lunile primelor iubiri sau perioada de miere, cum s-ar spune, au trecut demultișor, dar natura relației lor nu lăsa loc de schimbări și plictiseală, cum i se întâmplase cu alți bărbați chiar tineri. Naum o iubea. O iubea privind-o cum pășește, cum se îmbracă, cum se privește în oglindă, cum se scaldă în baie, când îl ruga să-i spele spinarea cu buretele și țipa veselă cu voce de copil: „Ce bine e...”. Dimineața Doroteea se trezea prima la „soneria” celularului. Un sfert de ceas își făcea tualeta, se dădea neapărat cu parfumul lui bărbătesc și, după ce își bea cafeaua, așternea patul. Când era gata să plece, Naum o strângea la piept de brațele-i împreunate, ca să-i pârâie oscioarele, parcă alungându-i oboseala din trup, și o săruta dulce pe obraz. Ieșea pe balcon s-o urmărească – micuță și sprintenă, se grăbea cu pași mărunți spre stație. Și fata simțea acestea toate – cum îi soarbe lacom mersul pașilor, unduirile corpului, când trebăluia prin casă, conturul de lebădă când făcea duș în baie, privirile ei visătoare când medita. Se bucurau și înlăturau orice îngrijorare împreună. Când o vedea tristă și într-o ușoară depresie, bărbatul se străduia să o readucă din lumea umbrelor în brațele sale, să-i asculte păsul, s-o înțeleagă. Doroteea își amintea adesea despre anii de școală, cei de studenție și pe fața ei se citea nostalgia anilor de zbor copilăresc.
Singura lui nemulțumire, chiar din primele zile, era că fuma, uneori chiar prea mult. Serile fumul de la balcon pătrundea în casă prin bucătărie și în tot apartamentul stăruia un miros neplăcut ce știrbea din grația acestei ființe suave. El, care nu a fumat niciodată, începea să o convingă să renunțe la această obișnuință rea. Dar ea nu se putea lăsa de țigară. Și doar la insistența lui, încetă să fumeze acasă. Seara însă, când revenea de la serviciu, aducea cu ea un iz greu și neplăcut. Cum intra pe ușă, se grăbea în baie să se spele pe colți, cum se exprima.
Când veni toamna și septembrie bătu cu primele ploi de frunze arămii, sufletul i se umplu iar de o melancolie neînțeleasă – i se destăinui că este prima dată în viața ei când nu mai merge la nici un fel de ore, iar colegii ei de școală, de facultate, odată cu începerea carierei de muncă, parcă au uitat-o. I se plânse atunci că tot mai des o stăpânește o senzație ciudată că nu este iubită de nimeni și că toți au uitat de ea.
Ascultând-o, Naum se simțea oarecum vinovat. Intuia că domnișoara tânjește după tineri de vârsta ei, după cercul ei de prieteni, comparând viața Doroteei cu aceea a fiicei sale, Rahela, care avea gașca sa, cu care mergea adesea în turism, iar în weekend la campingul de la Vadul lui Vodă. Pe când Doroteea sâmbăta și duminica era nevoită să-i țină de urât domnului avocat. E drept, cu avocatul era oarecum interesant – el îi povestea cazuri și cazuri din viața lui profesională, despre orașele și țările pe care le vizitase și încă multe altele. Avea un dar aparte de a explica lucrurile. Și totuși, fata tânjea – o surprinse tristă și tânguitoare, când află cu certitudine că Toma, fostul ei prieten de facultate, cu care se iubise trei ani și mai bine, se căsătorește. Vainștein se gândi atunci că chinuiește o pasăre în colivie. Adică îi îngrădește viața, înălțimea zborului și, ca un tată adevărat, atâta timp cât o va ține alături de el, face un păcat. El e dator, neapărat, chiar dacă o iubește și o adoră, să facă tot posibilul ca să-i redea albia tinereții pe care merită să o trăiască. Înțelegea că, poate, fata e în stare să se jertfească pentru el, dar numai dacă îl iubește cu nemărginire, dacă nu poate să trăiască altfel...
Anume odată cu acel început de septembrie prinseră a se întâmpla niște lucruri stranii. De cum începu anul școlar, amândoi se pomeniră că le sună foarte des persoane anonime. Dacă pe domnișoară o sunau și vocile din receptor rămâneau mute, apoi pe Naum îl sunau voci și de băieți, și de fete, care îl luau la plefturit, ponegrindu-l și batjocorindu-l cum le venea mai bine pe limbă. Îi insinuau răpirea și ținerea în colivie a frumoasei păsăruici, căreia menit îi este să zboare în înălțimile pline de farmec ale anilor ei, nu să ciripească peste bătrânețile unui ghiuj hodorogit ca el, ciripi-i-ar prohodul fanfara militară. Telefoanele, în special cele de la bărbați, începeau cu alegorii și metafore aparent spirituale și sfârșeau cu înjurături sau cuvinte indecente de tot felul. Naum nu se putea împăca cu gândul că ar păcătui, după cum i se insinua, că doar fata nu stă cu de-a sila alături de el. Într-un timp prinse a bănui că telefoanele și insinuările sunt puse la cale poate chiar de ea, dar Doroteea venea și ea tristă de la serviciu, plângându-i-se că și ea a fost în acea zi atacată de apeluri telefonice anonime venite de la persoane ce n-au dorit să se prezinte, dar nici nu i-au spus vreun cuvânt... „Sau poate e Toma?”, începură să se întrebe tot mai des amândoi.
Alteori, după aceste apeluri anonime, se întâmpla ca între ei doi, serile, să se aștearnă tăceri îndelungate.
* * *
Ițik veni dis-de-dimineață. Era bine dispus și îi zise la început un marș vesel la vioară, apoi un cântec de inimă albastră.
– Ce s-a mai întâmplat, prietene? De ce ești atât de vesel?
– Eu sunt vesel de când eram în burta mamei.
– Ai vreun motiv? mai repetă Naum întrebarea, căscând somnoros.
– Toată noaptea n-am dormit. Ieri am fost la înmormântarea unui creștin. L-am petrecut pe Tănase Adașan de la căsăpie pe ultimul drum. A fost o înmormântare veselă. Casapul a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat cu muzică. Eu am veselit lumea, de-mi sfârâie și azi buricele degetelor.
– Totuși, măcar acum ar trebui să-l deplângi în tăcere pe măcelar. Știu că te ajuta la nevoie. Îți dădea mereu câte o halcă de carne când treceai pe la căsăpia lui.
– Sigur că-mi dădea, făcu împăcat Ițik Mazik... Acum mă bucur pentru tine...
– De ce, mă rog?
–Femeia lui mi-a dat de pomană două cămăși de-a lui Tănase. Nou-nouțe. Venind acasă, i le-am arătat Honei și amândoi am fost în același gând:
„Are să-i vină numai bine lui Naum, bunul nostru prieten, a zis Hona. El e un zdrahon unu la unu cu măcelarul!” Și, iată, ți le-am adus... Sunt ale tale...
„Cămăși de la mort? Ce-ar trebui să însemne asta? se întrebă Naum după ce Ițik ieși pe ușă cu fundul înainte și cântând la vioară. Nu e o aluzie cumva?”
Și din nou îi dădu târcoale gândul că poate chinuiește o pasăre în colivie…
* * *
12.
După lungi și chinuitoare ore de meditație, Naum Vainștein se decise să „eli- bereze” fata care îi era atât de dragă, dar față de care, simțea tot mai mult, nu are nici dreptul moral și, poate, nici Dumnezeu nu-l binecuvântează să o țină lângă el. Să o lase să zboare în înălțimile pline de farmec ale anilor ei, cum îi reproșau vocile anonime din ultima vreme, și să ciripească alături de alte ciocârlii și pițigoi de vârsta și pe potriva ei. Chibzui că uneori, de bună seamă, poate provoca situații și lucruri cu totul neplăcute, dacă nu chiar și frânge destine anume, oricât ar părea de ciudat, prin ademenirea unui suflet. Experiența propriei vieți îi întărea pe zi ce trece acest raționament. Și se prinse că e în căutarea unui prilej mai potrivit pentru a face acest lucru. Ajunsese la o vârstă când în fiecare toamnă, de câțiva ani, mergea la sanatoriul „Codru”, în inima codrilor din părțile Călărașilor. Când veni termenul, merse și în această toamnă la tratament, lăsând-o singură pe Doroteea în apartament și convenind că în sâmbăta ce vine va trage și ea o fugă la sanatoriu, măcar în zilele de odihnă. Voia să dea astfel „lovitura de grație”!
Doroteea îl ascultă. I-au plăcut aceste locuri pitorești, pe care nu le mai văzuse niciodată. Pentru Naum nu a fost o problemă să se înțeleagă cu doctorii să urmeze și dînsa câteva proceduri. I-au plăcut și mănăstirea cu călugării sihaștri, pădurea, izvoarele, frumusețea autumnală care parcă acoperise cu o plapumă paradiziacă multicoloră toată Moldova în acele zile. Pășeau amândoi prinși de mâini, apoi, pe aleile frumos îngrijite, pe potecile străjuite de arțarii și stejarii seculari ea îl apuca de braț. Au hoinărit pe colinele din preajmă cu livezi și podgorii, au cules flori și și-au împletit coronițe, scufundându-se parcă în anii copilăriei. De la localnici au cumpărat struguri și faguri de miere, pere aurii, savurând plăcerea unei toamne la țară. Pacienții, majoritatea în vârstă, îi petreceau cu priviri curioase, întrebându-se, cum e firea omului, dacă domnul avocat se plimbă cu fiica lui de, mă rog, cum e acum la modă… Doroteea părea ca niciodată de frumoasă și elegantă. Pantalonii negri și o bluziță roz, părul cârlionțat când și-l prindea în două-trei agrafe, îi deschideau fața smeadă, nițel copilăroasă.
Duminica, înspre seară, la una din terase cânta muzica și ei au mers la dans împreună cu toată lumea. Într-un târziu, când se întunecă, s-au retras pe o potecă învelită cu o plapumă de frunziș moale al pădurii de toamnă. Era momentul cel mai potrivit, gândi Naum, să-i comunice, după ce analizase încă o dată toate, decizia sa cea mare. Era o noapte senină, înstelată, luna avea să apară pe cer abia pe la miezul nopții. Pășeau în tăcere, ascultând fericiți șoaptele frunzelor. Naum o luă în brațe, o sărută și... ca un popă adevărat intră, apoi ieși pe poarta mănăstirii. Nu era nimeni și nu avea cum să le vadă cineva apucăturile indecente. Au râs amândoi de-această aventură. Naum îi spuse că a bravat ca dânsa să-și amintească locul unde a petrecut cu el zile la sanatoriu. Apoi au mers sub un stejar „Monument al naturii” un arbore de peste 300 de ani, și s-au așezat pe o bancă din fața lui.
– Dulcea mea copilă, începu el. Mâine te întorci la oraș și vei merge să vorbești cu Toma. Îi spui așa: dacă mai ține la tine, trebuie să se întoarcă. Și dacă va cădea de acord, reluați relațiile frumoase pe care le-ați avut. În perspectivă, dacă el ține la tine, vă veți căsători… Nu, nu încerca să mă contrazici, ați avut o dragoste adevărată… Iubirile pierdute se pot recupera. Nu mă voi supăra, deși fără tine are să-mi fie greu… Vei lăsa cheia lui Ițik Mazik. Îmi scrii un bilețel și pleci, liberă, în largul tinereții tale. Te rog, convinge-l pe Toma că el este anume bărbatul ce te merită și viitorul e de partea voastră. Ai înțeles? Să știi, dacă veți fi împreună, eu am să mă simt nevinovat. Altminteri, trăind cu tine, am impresia că te văd mereu tristă, că săvârșesc o crimă latentă. E ceva anormal, probabil…
Fata mai încercă o dată să-i întrerupă monologul, dar Naum îi puse degetul arătător pe buze. În poiana nu prea mare noaptea cotropea, rază cu rază, puținele zbateri de lumină. Luna, singura care străjuia această bătălie dintre noapte și zi, părea să-i dojenească – pentru un adulter sau pentru că-și alungă atât de crunt iubirea? se întreba în sinea lui bărbatul. În întunericul rece ce puse stăpânire tot mai autoritar peste pădurea seculară și cei doi trecători sub un cer înstelat, Vainștein mai degrabă intui decât prinse aceleași străluciri de jăratec în ochii căprui ai fetei. Dar i se păru că descoperi, la lumina slabă a lunii, în priviri și un soi de disperare, amestecată cu o mirare neașteptată.
Tăcerea dură mai puțin decât un sărut de început. În clipa următoare Naum reluă:
– Iar dacă nu-l convingi pe Toma, totuna va trebui să te decizi – pleci la cămin sau la altă gazdă. Și pornești în căutare. Ești domnișoară simpatică, deșteaptă și ai dreptul să-ți găsești norocul, sortitul pe care îl meriți cu adevărat. Însă dacă… Naum făcu o pauză, parcă ezitând să spună și ultima condiție. O prinse de umeri, scuipă firul de mohor pe care-l mestecase tot acest timp între dinți și o fixă cu o privire oarecum tristă, dar hotărâtă: Dacă însă decizi altfel… Adică să rămâi, apoi ia aminte! Va trebui să fii numai a mea. Să nu faci gară de tren din sufletul tău. Nimănui să nu-i permiți să-ți pășească pragul sufletului cu încălțămintea murdară. Ai să-mi devii soție, cu toate obligațiile și drepturile ce decurg de aici. Va trebui să fii cu mine, să nu mă înșeli cu alții. Altfel mă pui pe frigare… Vei fi numai a mea, atâta timp cât vei dormi și locui cu mine sub același acoperiș. De ai nevoie de un răgaz, dispui de el până mă întorc de la sanatoriu. Și hai să ne înțelegem: de dragul tău am dărâmat toate podurile spre alte femei. Și tu va trebui să faci la fel! E clar?! Dacă mă înșeli, nu te voi ierta. Mă voi răzbuna pe tine și peste zeci de ani... Sunt foarte rău când oamenii mă jignesc!
Ultimele cuvinte trădau un oarecare reproș, o notă de acuzare. Ascultându-l, Doroteea deveni deodată serioasă. Părea că încearcă să potrivească, în această seară de toamnă din Pădurea Domnească, ce misiune dificilă îi revine la întoarcere – să decidă viitorul ei de mai departe. Vocea lui suna dur. Încă nimeni nu o pusese în situația de a decide: cu Toma, cu tinerețea și alt bărbat pe care trebuie să-l găsească sau… numai cu Naum! „Să fi aflat ceva domnul avocat?” se întrebă ea, devenind prudentă. Niciodată, de când își trăia tinerețea liber, cu băieții pe care îi avuse, nimeni nu-i pusese nici un fel de condiții, nu fusese într-o asemenea situație. Acum trebuia să decidă definitiv: revine la Toma sau rămâne numai cu Naum…
– Voi face-așa cum spui, îngerașule, aprobă ea murmurând. Merg la oraș și mă clarific definitiv cu Toma…
„Vasăzică, e totuși Toma la mijloc”, concluzionă Vainștein.
…A doua zi, în zori, Naum o petrecu la oraș cu o mașină de ocazie. Un cer plumburiu atârna deasupra codrilor pitorești, încețoșându-i gândurile și presimțirile. Poate că s-a grăbit, se gândi, urmărind cum dispare limuzina după colnicul ce o înghiți împreună cu ființa iubită. Poate că ar fi trebuit să lase să se limpezească toate de la sine? Acum privi decizia sa cu ochii adevăratului Naum Vainștein – nu acel care-și face probleme de conștiință, ci acel care, dacă se îndrăgostește de o femeie, o cucerește fără scrupule. „De când ai devenit moralist, bătrâne?” se lua de piept cu gândurile ce nu-l mai slăbeau nici după ce crezu că tăiase nodul gordian al relațiilor dintre el și Doroteea. Și se război așa câteva zile la rând, până primi un SMS de la oraș. Mesajul îi ostoi crâncenele bătălii dintre inimă și conștiință: „Motănel, îngerașule! M-am decis definitiv! Rămân a ta! Vom locui sub același acoperiș împreună ca doi hulubași! Te pupăcesc și te aștept să te întorci cât mai degrabă în colivia fericirii noastre!”
Ultimele zile i-au părut un secol. În ziua plecării, nu mai așteptă prânzul și pachetul cu rația rece de drum. Îndată după dejun nu mai așteptă nici măcar cursa de dimineață a autobuzului – avea să-i pară o veșnicie călătoria prin autogările prăfuite din satele pe care le colinda până la oraș. Prinse și el o mașină de ocazie și tot drumul dădu semne de nerăbdare, că poate se pricepe șoferul să apese mai adânc pe accelerator.
Acasă găsi ordine ideală în apartament. Se vede că Doroteea muncise ca o furnică, așteptându-l. Atmosfera căminului lor parcă îmbrăcase aceleași straie albe, ca la început. Și în acea seară s-au considerat parcă logodiți, au devenit un tot întreg. S-au iubit, jurându-și fierbinte fidelitate și credință, că vor rămâne împreună orice s-a întâmpla cu ei în viitor, în ciuda bârfelor și a scornirilor cu care lumea i-ar împroșca. Iar la primăvară Doroteea va merge la părinți să le spună totul…
La două săptămâni, de ziua orașului, Doroteea îi ceru o oră liberă – trebuia să se întâlnească în oraș cu Tașca Lungu, cu care se înțelesese să-i împrumute niște bani. Surprinse umbre de neliniște în privirile ei, dar nu a vrut să o descoase, gândind că ar fi mai bine să o facă atunci când se vor întâlni. Au convenit să se întâlnească în Piața Marii Adunări Naționale – se înțeleseseră anterior să petreacă seara audiind un concert și admirând focurile de artificii. Doroteea nu era la ora și locul convenit. În clocotul infernal al mulțimii și fumul înecăcios al frigăruilor Naum aștepta de la ea barem un bip. Încercă el să o sune, dar telefonia mobilă îl anunța că celularul e deconectat. Amintindu-și idila de nu demult, Naum începu să se neliniștească, potrivind că se întâmplă ceva ciudat cu iubirea lui. Era o după-amiază caldă de octombrie, cu mult soare până în geana serii, dar Doroteea nu se afla nicăieri. Derutat, se gândi să plece spre casă – începu să-l irite veselia fără margini din jur, această lume ce cânta și dansa ca apucată, ca de zilele raiului, în grupuri mai mari, mai mici. Dar tocmai atunci Doroteea îl găsi prin mulțimea bezmetică. Aducea a fum și alcool de la ea. Fața ei mai trăda urmele unor plăceri otrăvite. Își motivă întârzierea cu niște scuze cam încâlcite – se întâlnise cu mai mulți colegi de facultate și i-a fost oarecum să-i părăsească prea subit. Și cum scuzele păreau să nu aibă efectul dorit, îl îmbrățișă cu brațele-i gingașe în plină mulțime, se săltă în vârful degetelor să-l sărute pe buze, fără să se sinchisească de lumea din jur:
– Cum s-a chinuit așteptându-mă, motănașul meu cel scump! Las’ că mergem acușica acasă, la cuibușorul nostru de puf și nebunii, și totul va fi o-key… Apoi izbucni deodată bucuroasă: Mâine mama îmi trimite de-acasă geanta cu bucate...
Au mai rătăcit printre mulțimea smintită în veselie, poate vreo oră sau mai bine. Pe Doroteea o suna cineva mereu la celular – după cum răspundea, insul părea să fie pe undeva aproape și nu se lăsă despărțit de dânsa. Ea se tot ferea de Naum, scurta dialogul și încerca să potolească pe cât era posibil insistența celui ce-i dorea vorba, iar când închidea telefonul, îl învăluia pe Naum cu un zâmbet larg, ce trebuia să-i spulbere negura de pe față și din priviri. Când simți că zâmbetul se sfarmă ca de o stâncă rece de granit, deconectă definitiv mobilul, îl apucă de braț și începu să-l scoată din benchetuiala soră de cruce cu sfârșitul lumii.
Seara fu și mai apăsătoare. Cum ajunseră acasă, Doroteea se răsturnă în pat și adormi buștean. Imediat începu să sforăie și Naum renunță la gândul de a o trezi. Pentru prima dată se pomeni că nu-i mai arde a dragoste – era sigur, oricât ar zgâlțâi-o, nu ar fi trezit-o, puteai să tai lemne pe ea.
Se trezi abia a doua zi la o oră avansată, cât pe ce să întârzie la serviciu.
13.
Cu toate micile neplăceri și neînsemnatele incidente, până în iarnă viața lor a fost din cea mai dulce. Mergeau la câte o premieră, nu scăpau nici unul din concertele cu vedetele preferate, vernisajele unor pictori consacrați, tot mai frecvente de la o vreme. Au fost chiar și în vizită la atelierul lui Glebus Sainciuc, bun prieten cu Naum, când își sărbători jubileul de 90 de ani. Maestrul îi schiță un portret în creion și Doroteea părea să fi intrat în posesia unui tablou din epoca Renașterii. Într-o duminică au călătorit, împreună cu amicul Dumitru Fusu și feciorul acestui la volan, până la Ineasca. S-au dus să-i arate Doroteei locurile unde și-a petrecut copilăria. Și unde Naum avea un camarad de armată, de care îl lega o prietenie, cum s-ar zice, de arme și de la care Naum cumpăra ani la rând brânză de oi. S-au fotografiat în cerdacul casei lui, o casă veche, țărănească, ce mai păstra încă farmecul acelor cămine de la țară, care-i legănase și alintase copilăria.
Apoi au făcut o vizită la cimitirul evreiesc din Telenești, care e la o aruncătură de băț de Ineasca, și au îngrijit mormintele bunicilor lui Naum. În Telenești deja nu mai era nici un evreu, cimitirul vechi se afla într-un hal fără de hal și numai două morminte, ale bunicilor, erau îngrijite, datorită nepotului. Revenind la Ineasca, au mesit la Ionel a lui Agache Tîrsînă, prietenul de copilărie al lui Naum.
Soția camaradului măsură fata din cap până în picioare, îl chemă deoparte pe Naum și-l întrebă:
– Ai început a trăi cu copiii?
El zise că Doroteea e prietena feciorului lui Dumitru Fusu.
– Nu minți, Naume. Se observă după ochii tăi și ai ei. Te cunosc prea bine, zise femeia. Ia seama să n-o încurci rău de tot...
– Eu?
– Da, mătăluță! E pomușoară bună, se vede după ochi. Asta tace și face! Să nu zici că nu te-am prevenit…
Ultimele luni ale anului au trecut parcă într-o curată idilă. Se deprinseseră deja unul alături de altul. Se puneau la cale până și în cele mai mărunte treburi. Când ieșeau în societate, Naum se îmbrăca la costum, își lega cravată. Doroteei îi procurase un costum negru, cămașă albă și era atât de drăguță, încât ar fi fost în stare să o țină mereu în buzunarul de lângă inimă. Serile îi povestea despre viața lui din trecut, despre situațiile din practica de avocat, despre perioada când comuniștii îi îngrădeau în drepturi pe evrei, nu-i primeau la studii în instituțiile de prestigiu. Așa se făcu că el, care s-a născut în Moldova, a fost nevoit să studieze dreptul tocmai la Celeabinsk. Fata îl asculta tăcută, până adormea pe neobservate cu capul pe brațele lui. Dimineața se trezea mai devreme decât el. Așternea patul, se farda, se stropea cu parfumul bărbătesc luat din colecția lui Naum și, înainte de a pleca la serviciu, îi zâmbea, țuguind buzele, îl săruta. Suspiciunile că mai poate avea pe cineva îl părăsiseră. Doroteea părea atașată de el – îl suna și-i declara că îl iubește, îl întreba dacă a luat prânzul, ce ar vrea să-i gătească lui la cină – să-i facă plăcinte sau colțunași cu brânză, bucatele lui preferate. Povestea cu mult haz întâmplări de la asociație, situații nostime cu părinții. Degrabă amuțiră și telefoanele anonime. Doroteea se amuza pe seama a trei femei ce locuiau în același bloc și care, fie vreme bună sau rea, ploaie sau ninsoare, la o oră fixă se instalau pe banca din fața blocului și stăteau cu privirile pe trecători, morsocându-i. Ea le poreclise, zicîndu-le „agenți ai SIS-ului”!
Bani nu aveau mulți, dar cum apăreau, Naum croia procentul pentru odrasle, iar cu restul mergeau prin magazine după cumpărături. Naum insistă să-i schimbe fetei garderoba. Îi schimbă Doroteei garderoba pe placul lui și procură cercei și un inel incrustat. O dată a mers chiar în secția de lenjerie de corp și a sfătuit-o ce chiloți ar vrea el să poarte. Vânzătoarea, cam de vârsta lui, se amuza, măsurându-i cu privirile și mirîndu-se că, uite, ce grijă are tata de fiică!
Curând începu să se deprindă și cu copiii lui Naum. Prima care se împrieteni fu chiar Rahela, fiica ce venea cel mai des la ei. Aveau cam aceeași vârstă și aproape că deveniseră prietene. Seara mergeau tustrei la vreo pizzerie din vecinătate și atunci veselia trona peste toți trei. Tot de Rahela sfătuită, Doroteea își procură pe credit un aparat de telefon sofisticat. Celularul era înzestrat cu multiple servicii auxiliare – puteai asculta muzică, fotografia, filma și depozita o mulțime de numere de telefon în memorie. Întâmplător, Naum depistă odată în cartoteca ei telefonică mai multe nume de băieți. Anume de băieți necunoscuți, ceea ce-i tulbură iar liniștea și-i trezi valuri de gelozie. Dar nu îndrăzni să o întrebe cine sunt și cu cine poartă ea convorbiri în afara orelor de serviciu. În asemenea cazuri, Doroteea reacționa vehement și supărată, apostrofându-l:
– De ce ești atât de chițibușar?! Parcă e frumos să te uiți în lucrurile ce mă vizează numai pe mine?!
– Mai avem încă secrete unul față de altul? îi reproșă Naum.
– Cred că am dreptul la o anumită doză de intimitate, dragul meu, nu? Fieca- re își are micile lui secrete, e normal. Hai, adună-ți curajul și spune! Fii liniștit. Ceea ce voi socoti eu că trebuie, primul care are să afle vei fi tu!
Naum însă nu se lăsă învins ușor. Hotărî să o ia din alt „flanc”. Începu să o convingă insistent, iar uneori chiar să-i interzică Doroteei să fumeze. Și ea, de la o vreme, își permitea acest lucru doar în locuri ferite de el. În schimb, câteodată, serile, își cerea permisiune de la Naum să mai stea, după serviciu, în oraș, în compania Tașei Lungu și a prietenului acesteia, la „Anotimpuri”, o terasă din centrul urbei, destul de populară printre tineri. De câteva ori încercă să-i interzică, dar Doroteea se răsti la el:
– Nu sunt pensionară! Ce-o să stau numai în casă?! Mi-i dor de colegi, de vorbă...Iar tu, dacă vrei să mă limitezi, spune-mi să plec. Nici o problemă! O să-mi caut altă gazdă...
În asemenea situații vorbele ei îl puneau în gardă. Simțea că o iubește, nu dorea să-l părăsească și acceptă să fie mai loial, mai blând cu ea. Într-adevăr, la cei peste douăzeci de ani avea tot dreptul să se relaxeze după serviciu în compania semenilor. I-a propus să vină și el la o bere, dar fata nu rămase încântată.
– Poate mă integrez și eu în compania voastră. Ar suna cumva fals vocea mea într-un eventual cvartet? Încercă el să o ia cu terminologia muzicantului.
– Mai încolo, propuse Doroteea. Încetul cu încetul se face oțetul! Cunoști zicala?
– Pare-se că da, se lăsă păgubaș Naum și o aștepta acasă.
În ajunul sărbătorilor de Crăciun întâlnirile cu Tașca Lungu după orele de serviciu se cam îndesiră. Prietenul acesteia, un bărbat obez, cu coadă la ceafă, avea o formație vocal-instrumentală. Era invitat adesea la vreo prezentare sau deschidere de magazine de către businessmeni. Doroteea mergea cu ei și întârzia mai mult în oraș, preferând să participe la acele sindrofii. Când se întorcea acasă, era bine dispusă, dar duhnea a fum de țigară de la ea. Se spăla pe dinți și încropea ceva deale gurii, apoi avea grijă să-l sexuiască. Tradițional, nu prefera să discute cu el altceva sau să citească vreo carte din biblioteca sa bogată. Îi întorcea tuhisul ( fesele) și adormea, sforăind până dimineața... Acest ritm de viață devenea obișnuit. De la Brânza primea o dată la două săptămâni o geantă cu produse alimentare și frigiderul lor era totdeauna plin cu de toate. În serile când venea mai devreme acasă, făcea curățenie, spăla rufe și se porăia la bucătărie, uimindu-l de fiecare dată cu măiestria ei culinară.
Timpul se scurgea pe neobservate, în casa lui Naum se simțea tot mai vădit mâna de femeie. Prietenii și oaspeții se bucurau de el că mai întinerise parcă. Doroteea avea grijă să-i spele și să-i calce cămășile, să-i perieze costumul și să-l pună să se bărbierească atunci când trebuia să plece la proces. Serile se plimbau pe bulevard sau intrau la pizzeria din vecinătate să bea un suc, fata preferând o sticluță de gintonic. Au mers împreună la Teatrul „Satiricus”, la spectacolul „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale , care le-a plăcut foarte mult, în special jocul actorului Mihail Curagău. Prinseră chiar să-l imite cu fraze întregi din diferite scene, îndeosebi expresia „Aveți puțuntică răbdare!”, amuzându-se uneori până la hohote de râs.
Iarna se lăsă parcă pe neașteptate cu vreme blândă și zăpadă din belșug. Copacii din fața blocului îmbrăcară veșminte albe. Ultimele zile ale anului erau duioase, pline de așteptări. În ajunul Crăciunului primiră de la Brânza o geantă cu mâncăruri gătite de mama Doroteei, cu borcane de miere și carne înăbușită, un cocoș și multe copturi. Și Doroteea zăbovea cu plăcere la bucătărie, preparând fel de fel de bucate. Îi plăcea să fredoneze, abia auzit și înțeles numai de ea, câte-o melodie.
Primul lor revelion l-au petrecut împreună. Doroteea renunță să meargă acasă la Brânza, să-l petreacă cu părinții sau cu colegi din sat. A preferat să-l serbeze la oraș. În salon au împodobit un brăduț cu jucării și ghirlandă. Masa de sărbătoare îi aștepta cu bucate delicioase, tort, lumânări și șampanie. Naum se îngrijora ca nu cumva fetei să-i fie urât cu el, dar Doroteea era veselă, primea întruna felicitări, mesaje de la prieteni și devenea din ce în ce mai fermecătoare. Când orologiul bătu ora douăsprezece, s-au sărutat și au stins lumina, aprinzând două lumânări de pe masă. La calculator de fiece dată când începea să cânte Chris Rea „And you my live”, dansau îmbrățișați ca doi tineri îndrăgostiți. De mult nu mai trăise asemenea clipe. Naum se mai convinse o dată că acest gingaș suflețel de fată i l-a trimis însuși Dumnezeu. Ce ingenios fusese când s-a gândit s-o numească Doroteea!
Petrecură o noapte lungă, plină de fericire. Fata îi transmitea energie pozitivă, încredere în prezent și în ziua de mâine. Și el își zicea că va face totul ca s-o păstreze, s-o crească așa cum i-ar sta bine unei soții adevărate. Toată viața se jucase de-a familia și nu izbutise să aibă alături o soție așa cum și-ar fi dorit. Acum o avea și un îndemn intern îi sugeră să se dedice în viitor familiei, să o educe și să o atașeze pe Doroteea la modul și gusturile lui de viață, căci simțea că are în față trimisa lui Dumnezeu, care dorește același lucru. Gândurile păreau că se îngemănează în acele clipe în tăcerea lor, în ritmul dansului. Era o tăcere intimă,ce îi făcea să creadă că îi așteaptă un an plin de evenimente frumoase, impresionante pe care amândoi sunt capabili să le făurească. Au dansat până s-au stins lumânările în candelabre și nu se lăsau despărțiți. Diadema de luminițe multicolore de pe brăduț se îmbina armonios cu muzica și vocea lui Chris Rea, creând o atmosferă de vis și feerie romantică. Abia în zori s-au scufundat în cearșafurile albe și au dormit îmbrățișați toată ziua. În seara zilei de întâi ianuarie au plecat la pomul de Crăciun din centrul orașului, unde s-au fotografiat, iar fata a preferat să meargă călare pe un cal roib, pus la dispoziția publicului.
Având câteva zile de concediu, îndată după seara de revelion Doroteea plecă acasă, să-și mai vadă părinții, să-i ureze. Naum le pregăti părinților ei câte un mic cadou – un coniac scump și o cutie de bomboane de ciocolată – și le transmise urări de sănătate. Îi mărturisi fetei că ar vrea să meargă și el la Brânza. Doroteea însă rosti, zâmbind:
– Ai puțuntică răbdare, iepurașule! Am spus că va sosi momentul potrivit și te voi lua la Brânza. Nu mă forța.
Cât fata s-a aflat la țară, Naum a dus-o tot într-o așteptare. Când veneau la el copiii, le dădea darurile pregătite și nu mai întindea discuțiile cu ei, ca altădată. Și copiii, observându-l dus de gânduri, încercau să-l înțeleagă. Tot în acele zile a trecut pe la el Mirabela. I-a spus că nu-i mai poartă pică, dacă îi place Doroteea și crede că o va putea ține lângă el, dacă-i este bine cu ea, fie! Binecuvântarea fiicei mai mari îl făcu fericit.
Vacanța de iarnă în Moldova durează cam vreo două săptămâni, lumea ajunge să se sature de mâncăruri și chiulangeală, și doar guvernul e mulțumit că cetățenii se distrează și mai uită de probleme. Naum profită de această vacanță și merse, cu fiecare copil care venea la el să-l ureze și să primească daruri, la mormintele bunicilor săi. Pentru fiecare din ei avea tichiuța pe care le-o punea pe cap când intrau pe teritoriul cimitirului. Venea și de unul singur la mormintele părinților să curețe zăpada și să mai stea la sfat cu ei. Ambii părinți parcă îl îndemnau să trăiască cât mai bine și mai frumos, să se bucure că Dumnezeu i-a adus în casă o femeie plăcută și dragă. Iar el trebuie să se țină de ea, să nu se uite la gura lumii. Fiecare om își are soarta și viața lui... Să nu uite de-aceasta!
Pe la Bobotează guleaiurile s-au încheiat și Doroteea s-a întors la oraș, la Naum Vainștein, puțin indispusă. Tatăl ei avea probleme de sănătate. Uneori avea accese ciudate. Boala lui o țineau în mare taină și-l tratau în condiții de casă. Simptomele bolii de data aceasta se manifestaseră violent și tata, după o criză de nervi, sări la bătaie la mama. Când părea că s-a liniștit, pe neprins de veste a sărit pe fereastră cu tot cu geam... Slavă Domnului, s-a mai calmat. Dar va trebui ca Naum s-o ajute să cumpere niște medicamente. Nimeni nu trebuie să știe despre boala lui, altfel administrația ar fi obligată să-l concedieze necondiționat. Mai era amărâtă și pentru că mama Dina a cicălit-o, descosând-o dacă are de gând să se mărite și să-i bucure cu un nepoțel.
În schimb îi mărturisi că e gata să muncească mai mult și cu un salariu mai acătării, căci acesta e prea mic. Unde mai pui că și actualul serviciu e cam plictisitor.
– Ai altă soluție? întrebă Naum. Așteaptă puțin, să împlinești anul de lucru la asociație, apoi o să-ți găsesc un serviciu de jurist cu un salariu mai bun.
– Așa le-am spus și eu, îngerașule, dar mama Dina e o femeie insistentă. Părinții mei nu înțeleg că la oraș nu este atât de ușor să găsești o slujbă cu salariu bun. Mama m-a sfătuit să mă gândesc serios la plecarea la muncă peste hotare, în SUA... Elvira, fiica vecinilor noștri, e plecată într-acolo și trimite acasă bani buni...
– Ai puțuntică răbdare! o întoarse Naum în gluma lor obișnuită.
– De avem sau nu dreptate, cine să ne judece! aduse replica Doroteea.
– Eminescu și Veronica.
Pe aceste unde Naum îi ceru din nou mâna – îi propuse căsătorie, să nască un copil, să cimenteze o familie. Doroteea îl domoli cu același argument: e prea devreme, încă nu e pregătită. Când va sosi momentul și va simți necesitatea, neapărat o să-i spună. Deocamdată le este rău așa?
– Deloc rău, fu de acord și de astă dată domnul avocat.
14.
În seara când orașul celebra Ziua Îndrăgostiților, sărbătoare venită peste noapte de la catolici în inima Moldovei, Doroteea se decise să-i demonstreze lui Naum că devine disciplinată, credincioasă lui și numai lui. Nu s-a dus în compania Tașei, a lui Vitalie și Constantin. Veni devreme acasă, se așeză într-un jilț și începu să plângă aproape în hohote:
– Nimeni nu mă mai iubește, nu-mi poartă nimeni de grijă. Toți prietenii mei se veselesc în piață, dar pe mine nu mă mai trage nimic încolo.
Ca să-i ridice cumva moralul, Naum scoase din dulap camera lui de luat vederi – a fost singura dată când o filmă pe Doroteea înlăcrimată și improviză un miniinterviu. În cele din urmă, jalea se spulberă. Mai ales că veni în ospeție și prietenul său Pavel Nică, un bun jurnalist și un scriitor scăpătat. Au aprins lumânările în candelabru – Nică era și un povestitor iscusit și-i amuză pe amândoi cu peripeții din viața lui, cu mărturisiri dramatice de pe timpul participării la lichidarea consecințelor catastrofei nucleare de la Cernobâl. Avea o vorbă blândă și domoală, plină de bunătate, dar din cauza bronșitei cronice se sufoca des, ceea ce îl făcea și mai hazliu. În realitate suporta dureri acute, dar le ascundea după perdeaua umorului, povestind despre călătoria lui în Italia, la Milano, unde-și lansase, împreună cu soția, cartea „Catastrofa”, despre cum l-au întîmpinat italienii, ca pe un scriitor celebru… Astfel seara se transformă în una destul de interesantă, și când veni vremea să se culce, rămași singuri, Doroteea îi mărturisi lui Naum:
– Tu ești mai mult decât un soț pentru mine. O să-ți fiu credincioasă și n-o să te înșel cu nimeni niciodată, puiule.
Cuvintele ei din acea seară de februarie răsunară atât de dulci și gingaș, atât de sincer și plăcut auzului. Apoi fata îl anunță în maniera ei copilărească:
– Mâine am să-i telefonez mamei să-mi trimită o geantă cu merinde gustoase de-acasă, căci frigiderul nostru iarăși este gol… Iar pînă una alta, hai să te sexuesc, iepurașule!...
Din acea zi Doroteea deveni în ochii lui Naum parcă mai cuminte, mai retrasă și mai ascultătoare, dar și mai plină de taine. De cele mai multe ori tăcea, nu se avânta în discuții. Semăna cu un pugilist care a făcut un meci greu din care a ieșit învingător, chiar dacă a primit câteva lovituri dureroase de la adversar. Nu mai obișnuia să răspundă la telefonul fix din apartamentul lui Naum, oricât de mult insista el ca ea să ridice receptorul în lipsa lui. „Doar ești la tine acasă!” îi reproșa el. Din acel februarie și chiar următoarele luni, primele două de primăvară, se făcea mereu absentă când venea vreun prieten sau vreo rudă la Naum. Dacă o ispitea ce se întâmplă, îi spunea că dorește să-i aparțină numai lui, să fie o familie trainică, la fel ca o cetate, mereu amintindu-i spusele că în clipa când familia permite mai multor persoane să intre ca oaspeți sau prieteni ai casei, pereții cetății încep să se năruie. Ea însă nu dorea ca cetatea lor să se dărâme.
Doroteea într-adevăr era asediată de niște trăiri aparte, neîncercate încă până atunci. De când cunoscuse bărbați, era pentru prima oară când simți chemarea să întemeeze o familie, s-o consolideze, iar în apartamentul lor să miroase a bucate gustoase, făcute de ea, să zburde copii... Începuse să mediteze în modul cel mai serios la propunerea lui Naum, făcută în repetate rânduri, să-și oficializeze relațiile printr-o căsătorie. Părea chiar să regrete că atunci când rămăsese însărcinată de la el, îi ceruse cu insistență să o ajute să scape de sarcină. Părea să regrete că atunci când bărbatul i-a propus să-i facă rost de apartament în oraș cu această ocazie, chiar dacă nu va dori să fie cu el împreună, nu a acceptat. Adică totuna copilul să fie asigurat de el în viitor, cum proceda și cu celelalte odrasle ale sale.
Simțea că Vainștein o place mult. O amuzau, dar o și flatau în același timp declarațiile lui, în fiece dimineață și în fiece seară, cât e de îndrăgostit de ea, și că se simte atașat tot mai mult și mai mult de ea, îndeosebi când petrec timpul în doi… Naum își asuma chiar obligația să meargă la Brînza și să-i convingă pe părinții ei să accepte căsnicia lor. Doar el o iubește și are să o ajute, să o sprijine în toate câte va dori ea să se afirme, că doar are influență și pondere ca avocat. Unde mai pui că toată lumea îl cunoaște și ca un scriitor bun...
Sosi primăvara și toate păreau să reintre pe un făgaș parcă firesc. Naum primi în dar de la niște cunoștințe doi miei, băuturi felurite și alte merinde. Mieii îi puse la congelator – pentru ziua ei de naștere, care era în mai. „Las’ pe mine, va fi o petrecere de pomină, cu cârlani și mulți prieteni”, glumi el. Și Doroteei îi veni gustul să-și celebreze ziua de naștere într-o atmosferă neobișnuită. Vainștein se gândi să-i facă și un cadou neobișnuit către acea dată – l-a convins pe un prieten să o primească pe viitoarea lui soție la un alt loc de muncă unde condițiile erau mai bune – Doroteea avea să îndeplinească funcția de jurist, adică să lucreze conform profesiei – dar și salariul era aproape dublu față de cel de la asociație. Iar acest lucru părea să fie chiar mai esențial pentru ea. Au trecut amândoi pe la viitorul ei patron ca să se înțeleagă să-și preia funcția imediat ce își va sărbători ziua de naștere și petrece concediul – primul ei concediu de odihnă. Iar ea va merge în ajunul zilei sale de naștere acasă la părinți, să le spună și lor vestea și să le afle părerea referitor la… Știe ea la ce! Bucuria părea să nu o încapă.
15.
Surpriza avea să vină însă atunci când Naum se aștepta mai puțin. Era de fapt conștient că acești ochi cu priviri de jăratec ascund ceva mai mult decât patima ei pentru un bărbat de vârsta lui. Dar se îmbătase cu acele seri de dragoste aprinsă și cu acea perioadă de beatitudine din ultimul an. Și când fata îi ceru să-i caute un alt serviciu, Naum nu se grăbi, gândind că-i va trece degrabă și că e tot mai bine să fie mai multă vreme împreună. Doroteea însă începu să se plictisească tot mai mult și să-i ceară tot mai des să zăbovească serile în compania prietenilor Tașei sau să meargă în oraș să se întâlnească cu foști colegi de facultate. La început Naum nu vedea nimic rău în aceste ieșiri cu prietenii sau colegii și prinse a-și face obiceiul din a găti el cina. Foarte repede deveni un bucătar aproape pe potriva ei, și când intra pe ușă, bărbatul o întâmpina cu bucatele de-a gata. Doroteea se arăta foarte mulțumită. Cinau, își spăla „colții”, cum numea ea în glumă dantura sa albă și perfect sănătoasă încă, dar afumată de țigară, obligându-l și pe Naum să facă aceeași procedură. După care îl lua de mână ca pe un copil și îl conducea în dormitor, zicându-i:
– Hai să ne sexuim, îngerașule!
– Mă iubești?
– Te iubăsc, mă…
Erau clipe dintre cele mai fericite. Clipe de paradis! În sinea lui, Vainștein se bucura că la acei ani a întâlnit o hulubiță tânără ce îl copleșea cu atâtea mângâieri și plăceri trupești. Pentru altul acest ritual poate că demult s-ar fi transformat într-o rutină, Naum însă părea că trăiește o poveste. Își punea în exercițiu toate străduințele ca fata să se simtă comod alături de el, să nu se plictisească, să descopere cât mai multe taine ale vieții.
Singurul lucru ce-l neliniștea întrucâtva era valul de miros de țigară care-l înțepa când fata se întorcea serile de la întâlnirile cu prieteni sau colegi. Încercând să o mai „fure” din cercul lor, continua să meargă cu ea pe la pictori, scriitori, pe la artiștii ce-i avea de prieteni, seri în care Doroteea se întorcea doldora de impresii.
De Sfântul Valentin ninsese, peste tot se formaseră nămeți cu crestele teșite de viforniță. Încerca să înveșnicească pe peliculă o iarnă de poveste, cu oameni veseli pe străzi și în magazine. Doroteea veni și a doua zi de după Ziua Îndrăgostiților mai devreme și mai tristă ca de obicei. Stărui să afle ce s-a întâmplat, dar ea tăcea. Și numai într-un târziu, când începu iar să o filmeze, se mai liniști și răspunse la câteva întrebări în fața camerei. Parcă în glumă, parcă în serios i se plânse că simte cum trece timpul, tinerețea, iar dânsa se chinuiește într-un birou la asociație, cu un salariu mizerabil, fără nici un viitor. Seara târziu păru să-și recapete calmul în așternut și îi explică bărbatului că a fost dominată de niște emoții juvenile, dar că e fericită alături de el. De fiecare dată când asculta aceste mărturisiri, Naum simțea că i se toarnă balsam pe suflet și era gata să se facă luntre și punte numai ca ea să fie o soție fericită.
De 1 martie, Naum a decis să-i încropească o sărbătoare. Era prima zi de primăvară și se împlinea un an de când erau împreună. Se hotărî pentru o saună și, ca să le fie mai vesel, o invită și pe fiica Rahela cu prietena ei Caterina, nepotul Srul, student la Universitatea Tehnică, care tocmai sosise în ospeție.
Se nimeri o seară mohorâtă și oarecum neliniștită. În curtea blocului o haită de maidanezi stârniseră o hărmălaie infernală. Mahalaua de sus deținea probabil întâietatea pe oraș la numărul de potăi fără stăpân, înmulțindu-se an de an parcă în ciuda tuturor crizelor și greutăților pe care la înfruntau „prietenii” lor bipezi. Pe banca din fața blocului, SIS-ul făcea de gardă întâmpinând și petrecând pe oricine din femeile ce coborau în curte sau pășeau pe trotuar, parcă ținând, ca la catastif, evidența atât a maidanezilor, cât și a celor care intrau și ieșeau. Lui Naum nu-i plăcea această „troică” – o avea de pează rea, care se nimerea neapărat să-i croncănească de dimineață în zilele când nu-i mergea bine. Acum, când plecau la saună, „SIS-ul”, fără ca cineva să le tragă de limbă, îi petrecu cu o urare de cioară neagră:
– Odihnă plăcută, drăguților!
Odihna la saună fu într-adevăr foarte veselă și zgomotoasă. Au băut câte o bere tare, au mîncat tartine cu murături și când au revenit în doi acasă, aburii le-au mai tocit din tensiunile de la serviciu din ultimele săptămâni. Fericit și mulțumit, Naum mereu amintea că azi, 1 martie, nu este o zi oarecare, ci se împlinește un an de când s-au scufundat unul în brațele altuia. Au mai dat cep la o sticlă de șampanie și buna dispoziție se întronă peste amândoi. Se vedea cât colo că Doroteea are chef de a tăifăsui. Naum aduse vorba despre prietenia lor, făcând parcă o recapitulare a celor trăite într-un an, și-i mărturisi că nu mai simte nici o diferență de vârstă între ei, că e convins că și fata e de aceeași părere. Iar când oamenii trăiesc împreună timp îndelungat, încep să semene unul cu altul.
– Dacă stau strâmb și gândesc drept, vorbi ca pentru sine, mulțumit, într-un târziu Vainștein, de când ne cunoaștem am fost fideli unul altuia. Eu, înainte, cum vedeam trecând pe-alături vreo fată frumoasă, nu o slăbeam din ochi. Acum nu-mi mai pasă de nici una, am ochi numai pentru tine, spuse bărbatul și se îndreptă spre sertarul biroului să scoată mărțișoarele și să i le prindă la piept.
I-a fost fatală mărturisirea, avea să-și amintească peste multă vreme. Poate dacă nu aducea atunci vorba de fidelitate, altfel s-ar fi depănat firul relației lor.
Doroteea îi cântări cuvintele cu o tăcere cam îndelungată, care-l tulbură pe Vainștein. Privirile ei cam încețoșate de aburii șampaniei încercau parcă să prindă firul unui ghem încâlcit și nu-i găseau capătul.
– Și eu te-am iubit numai pe tine până nu demult, rosti deodată fata și tot atunci zâmbetul senin îi dispăru de pe față. Dar nu știu cum s-a întâmplat, că am ajuns să te înșel... Nici eu nu înțeleg cum s-a întâmplat că te-am înșelat...
Cuvintele fetei se năpustiră asupra lui ca niște săgeți otrăvite. Se cutremură. O revoltă surdă îi năboi conștiința, dar pe dată se strădui din răsputeri să nu explodeze în acel târziu de seară, să nu o ia la palme. Acum desluși clar zeflemeaua din urările „SIS-ului” și își aminti de un zvon, precum că era mereu așteptată în fața colegiului de bărbați cu limuzine, apoi pleca în direcții necunoscute. Nu dădu acelui zvon prea mare importanță, mai credea, naivul de el, că Doroteea, după ce obținuse permisul de conducere, pleca să mai acumuleze experiență în șofat cu prieteni sau colegi ce aveau mașină. Apoi avu impresia că poate a visat cele auzite. Totuși, izbuti să se adune și să spună calm:
– Nu mi-ai spus nimic nou. Știu... Frică mi-i numai să nu mă molipsești de vreo boală venerică.
Și se miră cum de reuși să fie atât de stăpânit. Sertarul rămase închis.
– Nu avea nici o frică. Cu bărbați străini întotdeauna am făcut sex protejat. Avea o voce obosită și parcă străină. Lui Naum i se păru chiar că răspândește o adiere de răceală și asta îl neliniști și mai mult. „Oare totul s-a terminat?” se gândi el deodată. Și iar își chemă stăpânirea de sine:
– Și cine sunt acei fericiți?
– Nu sunt, ci a fost unul singur. Toma... Dar, crede-mă, nici eu nu pot înțelege de ce am făcut dragoste cu el, când tu mă satisfaci pe deplin, minți fata.
– Nu-i chiar așa. Eu am informații că tu faci dragoste și cu alții în afară de Toma.
– Nu-i adevărat, iepurașule! Chiar pot să-ți spun când m-am sexuit cu el ultima oară...
Lui Naum îi repugnă diminutivul. De-atâtea ori îl savurase, îi mângâiase orgoliul bărbătesc în clipele de patimi și beatitudine, dar iată acum îi sună fals și respingător în gura Doroteei. „Care Dorotee, dragă? E o simplă Ioană dintr-un Brânza oarecare!” se mustră pe el însuși. Și îndată îi veni gustul să o prindă la colț:
– Dar prima oară de când ne cunoaștem și trăim împreună? Cu cine ai fost?
– Numai cu Toma... De ziua orașului, ții minte, când m-ai așteptat în Piața Marii Adunări Naționale. Atunci am fost cu el la vila părinților lui, pe șoseaua Poltava...
– De ce ai mințit că ai fost cu colegii de universitate?
– Nu știu.... murmură vinovată fata, cu semne de panică pe față, asemeni unui copil care adineaori a stricat o vază scumpă. Nu-mi pot explica de ce te-am înșelat...
Era vreme târzie. Naum mai scotoci o sticlă cu vin și-și turnă în pahar. Când să-i toarne și ei, Doroteea își retrase paharul. Bărbatul nu insistă. Dădu paharul pe gât și la puțin timp își mai umplu unul. Și-ar fi dorit să se îmbete, dar simțea doar că mintea îi obosise cumplit. Noutatea îl șocă și-i anihilă aptitudinea de a gândi clar, de a analiza, de a găsi o soluție.
Doroteea se ridică de la masă și se îndreptă spre bibliotecă. Se opri în pragul ușii și-l mai măsură o dată cu priviri vinovate, apoi rosti cu voce stinsă:
– Îngerașule, scuză-mă! Să știi că te iubesc, țin la tine, nu fi trist! Iartă-mă, mai mult nu se va întâmpla...
Mai zăbovi câteva clipe în cadrul ușii și Naum avu impresia că îl privește „Ne- cunoscuta” lui Kramskoi. Când femeia părăsi cadrul și dispăru în bibliotecă, își umplu al treilea pahar, dar tot în zadar – somnul nu-l prindea. Rămase singur, cu sticla aproape goală, poate încă o oră, poate două. În tot acest răstimp se deconectase de la lumea reală și plutea pe undeva între cerul înstelat și amintirile-i cenușii. Nu desluși nimic din noapte, decât un sunet strident de frâne și un lătrat furios de maidanezi undeva dincolo de curtea blocului. Mult după miezul nopții se strecură și el, resemnat, în bibliotecă. Se gândi la început că poate se duce să se culce în salon, dar ceva inexplicabil îl împinse spre așternutul lor de un an de zile. „Bună aniversare”, își zise și se lăsă, îmbrăcat cum era, pe divan, cu spatele la cea pe care, de un an de zile, o strângea aproape în fiecare noapte la piept. Nici așa somnul nu venea. Gândurile i se zbăteau ca într-o cușcă, dintr-un perete în altul, fulgerând și ostoindu-se, căutând ba cum să o pedepsească, ba cum să o îndreptățească. „Pe de altă parte, cugeta el, fata a fost sinceră, a avut curajul să-i spună anume ea adevărul și nu a lăsat să afle acest lucru de la cineva străin. Ș-apoi și eu, în viața mea, am avut mai multe femei, mi-am înșelat soțiile... De ce să o pedepsesc atât de aprig, când a recunoscut sincer... Poate că într-adevăr nu va mai recurge la preacurvie”, cugetă Naum, amintindu-și de fraza ei din cadrul ușii. Și tot atunci simți că niște brațe, cândva dulci, îl cuprind pe de la spate și-l roagă parcă să se apropie, să le apropie:
– Îngerașule, scuză-mă! Te iubesc! Þin la tine... Iartă-mă, mai mult nu se va repeta...
16.
Toată noaptea, până să vină Naum lângă ea, mintea Doroteei încerca să limpezească apele pe care le tulburase chiar ea, așa, tam-nisam, cu mărturia ei fatală.
Pe de o parte, se căznea de ce ar fi trebuit să-i spună anume ea despre infidelitate și să nu lase lucrurile să meargă pe același făgaș, până când avea să afle el singur? Încă bine că nu i-a spus adevărul gol-goluț, așa cum era. Pe de altă parte, se întreba dacă credea chiar ea în jurământul pe care i l-a făcut în seara asta și dacă va rezista mai departe ispitelor. Era conștientă că, în ciuda mărturisirii sincere, îl mințise. Atunci de ce-i jurase fidelitate? Nu trecură nici trei luni de la relația lor, când descoperi că e mereu cu ochii în căutarea unui prinț, care ar veni pe neașteptate, așa cum așteaptă orice fată la vârsta ei – tânăr, frumos, deștept, cult, atent – să o ia cu el într-o lume de basm, să o iubească pătimaș. Ca inima ei în flăcări să simtă o vigoare, un temperament tânăr, mușchi vânjoși care să-i frământe sânii cruzi încă, o piele tânără de bărbat, miros de sudoare tânără... Pe când ea e nevoită să se mulțumească cu un bărbat în etate, care are copii mai în vârstă decât ea, prieteni de o vârstă cu el, un anturaj ce făcea parte din altă lume. Începu să balanseze între gândul că îl iubește și acela că îl stimează pentru tot ce face pentru ea. Treptat balanța prinse a înclina mai mult spre stimă. Totuși tinerețea, vrei, nu vrei, se făcea tot mai simțită. Oricât de mult se străduia să nu-l ofenseze, când mergea la serviciu, Doroteea se prindea că întoarce privirile, în transportul public, pe stradă, spre băieți de seama ei și numai când ajungea acasă, își dădea seama că are obligația de a-și păstra sentimentele pentru această căsnicie-concubinaj, că trebuie să fie fidelă bărbatului ei sub al cărui acoperiș are norocul să locuiască. „Norocul sau nenorocul?” – se întâmpla să se întrebe. Ca să-și răspundă direct că nu avea de ales. Și se obliga să alunge neastâmpărul simțămintelor, să-și înece clocotul fierbinte al sângelui tânăr, să se schimbe și să fie întocmai așa cum îi ceruse Naum. Să vină la timp acasă și să-i dea ascultare.
Realitatea îi zdruncina însă orice hotărâre și îi punea piedici la tot pasul. Lumea tânără o ademenea și o ducea involuntar pe aripi nevăzute spre largul ei. Profitând de loialitatea lui Naum, îndesi întâlnirile cu Tașca și Vitalie, concubinul ei, ca să-și mai tempereze cumva neastâmpărul tineresc. Încerca uneori să se liniștească la gîndul că și Tașca trăia cu un bărbat mai în vârstă, dar numai cu zece ani, pe când Naum o întrecea tocmai cu 27 de ani! Cu fiece zi se convingea că nu se poate asemui unei eroine din romanele de moravuri, care ar fi fost chemată să salveze o navă naufragiată, precum i se părea că este acest Naum Vainștein.
În toiul acestor frământări se pomeni cu Toma în pragul biroului, într-o zi când Naum era în proces. Se forma ca ofițer de urmărire penală în sectorul Buiucani și o rugă să-i multiplice niște acte la calculator. Și-a dat degrabă seama că-i doar un pretext, când mai reveni de câteva ori, exact când domnul avocat avea procese. Anume atunci nu rezistă ispitei fostei lor relații și acceptă invitația la vila părinților lui din șoseaua Poltava, la o partidă de dragoste. „Doamne, oare am devenit un pui de curvă?” se frământa necăjită Doroteea după primul act de infidelitate față de avocat. Dar mai urmară câteva, însoțite de aceleași frământări: „Dacă ar ști despre toate peripețiile mele îngerașul, zău aș lua-o la căpățână”.
Apoi Toma dispăru pe o vreme – avea să prindă un stagiu în străinătate. Îi duse câteva săptămâni dorul, dar tot mai tare începu să o poarte și pe ea gândurile la alte meleaguri. Între timp îl cunoscu pe Costic Ainstadt, un bun specialist în automobile, care transporta aparatura ansamblului vocal-instrumental și toți componenții orchestrei la locurile unde trupa lui Vitalie avea concerte sau prezentări și unde foarte des se pomeneau și Tașca cu Doroteea. Din vorbă-n vorbă Costic-Constantin află că-i place limba engleză, arta culinară și iubea la nebunie șofatul. Costic nu trecuse nici de treizeci, era bogat, căci locuise un timp în Germania. Prietenii lui știau că cu doi-trei ani în urmă trăise o tragedie – cineva din lumea interlopă le omorâseră pe mamă-sa și pe tânăra lui soție…. Nimeni nu știa natura acestei crime, iar Costic, de când se întorsese din Germania, prefera să nu-și amintească de acest subiect. Cu Doroteea încerca să-și mai completeze cunoștințele sale sumare de engleză, căci, prinse ea firul, tânărul avea și el gânduri de ducă și fata de la o vreme pusese ochii pe el. Se gândi în sinea ei că poate Costic îi deschide niște perspective de a merge cu el în străinătate, de ce nu? De când îl cunoscu, multe prinseră a roi în capul Doroteei și de fiecare dată când se vedeau, îi făcea ochi dulci. Tânărul prinse și el a-i zâmbi hoțește și cum află că-i place șofatul, îi dete de înțeles că nu ar fi împotrivă să-i ofere șansa de a-și mai împrospăta deprinderile. Așa se făcu că se treziră în doi, într-o limuzină de lux, într-un boschet din pădurea Petricanilor… După câteva sindrofii de-ale Tașei și Vitalie, se treziră în flăcările unei aventuri neașteptate. Întâlnirile lor păreau să fie mai totdeauna ocazionale – băiatul îi telefona să o întrebe ceva în engleză și ca printre altele îi spunea că e disponibil pentru ora cutare să mai probeze volanul.
„Școala” era mai scurtă decât opririle într-o poiană sau un loc mai ferit de ochii lumii. Se iubeau pe covorul înflorat din poieniță sau direct în salonul mașinii. Aceste întâlniri clandestine erau și comode – tânărul le pricepuse imediat rostul: se întâmplau cel mai des după-amiază, pe Doroteea o aducea cu mașina până în preajma blocului și nu se arăta în curte. „Mașina e gândul omului”, își ziceau la despărțire și se sărutau a bun-rămas.
Și Doroteea își făcu calculul ei, așa încât Naum să nu poată avea bănuieli: se încadra în timpul cât ea trebuia să vină de la serviciu în transportul public, să mai intre în vreo alimentară după ceva de-ale gurii. Când petrecerile cu Costic nu se încadrau în ritmul obișnuit, găsea un motiv și-l informa pe Naum la telefon „unde se află”. Dar mai totdeauna venea acasă la timp, îi făcea demâncare. Serile ieșeau la plimbare, la vreo terasă sau pizzerie ori pur și simplu la o promenadă pe bulevardul Mircea cel Bătrân, frumos amenajat în ultima vreme de primăria municipală. Mergeau la braț, stârnind curiozitatea multor trecători, și chiar dacă îi zâmbea seducător lui Naum, gândurile îi zburau mai des la Costic, care era incomparabil mai viril și seducător și care o cucerise prin vigoare tânără și ...bu- zunarul lui mereu plin. De un lucru totuși se temea – după escapadele cu Costic, făcea dragoste cu Naum în silă și fără nici o plăcere. O făcea din datorie, imitând uneori chiar nebunia orgasmului. Þipa, răsfirându-și părul de la ceafă spre creștet atunci când era deasupra, mima altă „agonie” a plăcerii. Și trăia mereu cu teama ca nu cumva lupul bătrân de Vainștein să descopere că simulează toate mișcările, că totul nu-i decât un fals și o minciună.
Acum, de câteva ceasuri scuturând aceste amintiri, nu înceta să se întrebe: de ce i-a trebuit, așa, dintr-odată, fără nici un motiv, această mărturisire? Pentru că îl iubește în continuare, ca la început, pe Naum? Nu era sigură de asta. Atunci de ce? Are vreo perspectivă mai bună dacă îl părăsește? Încă nu o vedea. Ori poate sângele tânăr își cere revanșa pentru acest târg cu un bărbat de două ori mai în vârstă ca ea? Dar poate că nu e târg totuși?
Gândurile îi zburau ca un roi de viespi, înfierbântându-i creierii și alungându-i somnul. Era pentru prima dată când, amețită de băutură, nu adormi buștean. Nici chiar sauna nu-i aduse acea moleșeală plăcută pe care le-o promisese Naum.
„La ce mi-a trebuit anume acum această mărturisire? Doamne, oare am devenit un pui de curvă?” Aceleași gânduri porneau deja în cel de-al doilea tur, când simți că Vainștein se prăbuși, îmbrăcat, alături...
17.
Și totuși, Naum Vainștein părea să fi intrat în zodia surprizelor. La puțin timp de la mărturisirea Doroteei și jurământul de a nu-l mai înșela, aveau să survină alte întâmplări scandaloase.
Venit la sesiunea de primăvară pe două săptămâni, nepotul său Srul rămase perplex, văzând cu ce fată tinerică conviețuiește unicul său moș. Încă din seara cu sauna de pomină, mai prin childuri, mai peste băț, se ceru în gazdă. Tânăr și cam despuiat în maniere, fire ingenioasă și cu mare trecere la fete, Srul se oferi într-o dimineață să o repeadă fulger cu limuzina până la serviciu. E drept că trebui să facă un ocol pe sub pădurea Râșcanilor, să ia un CD de la garajul unui prieten. În cele trei-patru minute, cât tânărul sporovăi în garajul prietenului, fata coborî din mașină – aerul de pădure, trilul de păsări, prospețimea dimineții o învăluiră ca un parfum de elită. Ridică brațele și își undui trupul spre cerul albastru, parcă dorind să urce către vârfurile arborilor, legănându-se în bătaia ușoară a vântului, către trilurile păsărilor, către soare. O plăcere enigmatică i se răspândi prin toate fibrele ființei și când să lase mâinile în jos, se trezi cuprinsă de două brațe puternice – tânărul o strânse dibaci la piept și îi sorbi buzele într-un sărut fierbinte și îndelungat. Doroteea nu se împotrivi pe dată – se lăsă pradă sărutului pătimaș și încleștării de fier. Abia când brațele începură să lunece ușor spre coapse, se desprinse domol și anevoie, înainte ca fierbințeala patimilor să-i amețească cu totul cugetul – trebuia să ajungă la serviciu la timp și să nu dea nimic de bănuit domnului avocat.
Până la prânz întreaga ei ființă se scăldă în amețeala acelui sărut matinal. Nu rezistă ispitei și prinse a-i scrie un răvaș pe net, dând frâu liber simțirilor ce o năboiau. În buimăceala trăirilor tulburi, trimise răvașul pe adresa lui Vainștein. Naum mai descoperise întâmplător răvașe de-ale Doroteei sau ale prietenilor ei, dar le trata ca pe niște înaripări juvenile ieftine ale unor inimi ce rătăcesc printre pofte de moment și sentimente efemere. Îi plăcea să vadă cum se veselesc tinerii și multe dintre naivitățile lor îl amuzau. Când însă descoperi răvașul rătăcit, o chemă în birou și-i ceru socoteală. Fata se pierdu pentru câteva clipe – adevărul era gol-goluț în fața celor doi, dar degrabă se reculese și se prefăcu că citește atent până la capăt. Lui Naum îi sări clanța – încă nu se șterse bine istoria cu cafeneaua „Anotimpuri”, că începea alta. Îi aminti și de cele două prezervative, pe care le descoperise tot întâmplător acum câteva zile – căzură din geantă când căuta cheile. De chiuretajele despre care chiar ea îi povestise, de Toma și alții. Vainștein relua invectivele una după alta și începuse a striga că nu mai poate tolera atâta destrăbălare din partea unei copile cu chip de înger, dar de fapt un adevărat monstru al poftelor sexuale. Și-i puse din nou ultimatum: ori respectă fidelitate și disciplină de familie, ori pleacă chiar acum de la el și se dedă desfrâurilor impardonabile cu cine vrea și cât îi poftește inima și carnea!
Doroteea simți că treaba se îngroașă și când se mai ostoi, începu să-l asigure că nu e decât o glumă de întâi aprilie și singurul lucru care e adevărat este că a greșit într-adevăr adresa. Încolo, martor îi este Dumnezeu că nu iubește pe nimeni decât numai pe el, pe Naum Vainștein, îngerașul, hulubașul, motănelul, puiul, iubițelul… După multe-multe jurăminte și înduplecări, clipe de tăcere îndelungată, remușcări și reculegeri, Vainștein se mai stinse din gelozie și se decise în sinea lui să o ierte, să-i mai dea o șansă... Văzându-l potolit și încă ușor bosumflat, fata mai prinse nițel la curaj și, ca semn de împăcare, îi dete de înțeles că nu poate suporta „lecțiile lui de morală”, care-s tot mai frecvente și că dacă insistă tare, ea poate pleca până la urmă, nici o problemă…
Până în seară spiritele se ogoiră de tot și după o cină „împăciuitoare” (Doroteea încropi în grabă o supă din găină cu fasole, una din bucatele lui preferate), merseră la plimbare, să guste din aroma liliacului proaspăt înflorit, după care se retraseră în bibliotecă. Așternutul fericirii lor îi primi ca și cum nimic nu se întâmplase peste zi – Doroteea îl iubi aprig, cum știa ea să o facă atunci când era bine dispusă. Înainte de somn îi ceru totuși lui Naum permisiunea pentru o țigară. De data aceasta bărbatul nu i se puse împotrivă și ea ieși singură pe balcon și fumă îndelung și cu nesaț. Moleșit, Naum adormi aproape pe dată, însă pe la miezul nopții îl treziră zvârcolelile ei – simți că fata nu doarme. Fixase cu ochii absenți și larg deschiși plafonul, iar mâinile și picioarele îi tremurau, parcă zbătându-se în convulsii.
– Ce-i cu tine? se sperie bărbatul. Să chem ambulanța?
– Nu! strigă speriată. Vreau acasă, la mama... Vreau acasă, nu contenea să scâncească, deja ca un copil.
Neștiind ce să facă și neînțelegând la început ce se întâmplă, Vainștein o cuprinse cu căldură, apropiind-o la piept. Trupul ei era tot acoperit cu o sudoare rece. Curând Doroteea se ogoi și își lipi de pieptul lui fața scăldată în lacrimi. Mai tremura încă toată și Naum se gândi că poate are dereglări psihice, când deodată toate îi deveniră clare – fata nu fumase o țigară simplă, ci una cu iarbă de canabis.
– Nu-mi vine să cred că folosești droguri, îi spuse el deodată contrariat și aprinse lumina. Ochii fetei se făcură mari, iar pupilele îi erau tulburi. Orologiul numără cu tic-tacul lui minute bune în care ea se liniști. Doar privirile îi mai erau încețoșate și îl fixară de parcă l-ar fi ispitit de unde o mai știe și pe asta. Într-un târziu tot ea răspunse aproape calmă:
– Tașca cu Vitalie folosesc sistematic otravă de aceasta. Iar eu am încercat numai la ciubucul de la „Anotimpuri”. Eu nu vreau să mă otrăvesc cu iarbă…
Și iar începu să plângă cu sughițuri:
– Nu vreau să mor... Să nu mai strigi așa la mine cum ai strigat azi... Am vrut să uit și am tras o țigară din alea care fumează Tașca și Vitalie. Dacă ai să mă cruți, să știi că va veni o zi când am să las cu totul fumatul.
Șocat de noile mărturisiri, când se liniști de-a binelea, Naum îi propuse să-i facă o sesiune de masaj uscat. Învățase la niște cursuri speciale această procedură încă pe timpul când se pregătea împreună cu ultima sa soție să emigreze în Canada.
Masajul îi plăcu Doroteei și curând adormi buștean, sforăind cum îi era obiceiul. Era hăt după miezul nopții și Vainștein nu putea să adoarmă. Gândurile, unul mai deocheat decât altul, dădeau buzna care mai de care. „Ea are viața ei. De ce să o încurc? Las’ să se ducă. Am s-o alung, totuși... Dar mi-i dragă și nu pot”, își recunoștea sieși. Avea o presimțire ciudată, că vede tot cu ce se ocupă Doroteea în viața ei liberă, extraconjugală, dar nu se putea decide să ia hotărârea cardinală – să o alunge de la el, să plece în voia ei, acolo unde-i place și îi e locul. Are să-mi fie greu fără de ea, repeta el întruna, căci nu am alta în loc. Dar trebu- ie… trebuie să-i dau fetei libertate, cea pe care o merită vârsta ei… Nu de alta, dar vor afla părinții ei, care au atâta copil, și vor năvăli într-o bună zi peste noi cu învinuiri de tot soiul – cum așa, el, coșcogea bărbătoi, de-o seamă cu tatăl ei, să o țină ferecată în casa lui aidoma unei sclave a sexului…”
* * *
A doua seară trecu pe la el Ițik Mazik. Doroteea încă nu venise de la serviciu. Într-o mână avea nedespărțita-i vioară, în alta – un șirag de potcoave pentru cai, iar subsuoară arcușul. Era proaspăt bărbierit, în costumul vechi, boțit, cu aceeași căciulă, a cărei clapă stângă se ridica în sus, iar cealaltă spânzura peste urechea vânătă de frig.
– M-am decis să fac business cu potcoave! Chiar dacă strămoșii mei până la mine au fost numai lăutari! La oraș căruțe nu-s, dar la sate apar tot mai multe. Iar căruțele, precum știi și tu de la lecțiile de istorie, sunt trase de cai înhămați. Iar dacă sunt cai, e nevoie de potcoave!
Ițik zâmbi șiret, dar ochii îi trădau o mâhnnire adâncă. Mai degrabă o lehamite necuprinsă. Naum râse în hohote, dar prietenul său nu se sinchisi deloc.
– Am deschis prăvălie, închiriem o cameră lângă biserica din strada Ciuflea. Acum vioara mă ajută și mai mult. Cânt la ușa dughenei, unde Hona stă la tejghea și vinde potcoave. Viața mea parcă a devenit mai îmbelșugată, mai veselă. Ideea de a comercializa potcoave mi-a sugerat-o neprețuita mea soție! Uneori femeia, prin gândirea ei, poate să urnească stelele cerului din loc, concluzionă Ițik Mazik.
Naum nu mai râse în hohote, ci schiță doar un zâmbet acru și-i dădu de înțeles prietenului său că nu-i în toane bune. Ițik trecu arcușul sub cealaltă subsuoară, schimbă vioara și șiragul de potcoave, zăngănind surd din ele, și se retrase tăcut și încovoiat.
Naum rămase singur cu gânduri sumbre să o aștepte pe Doroteea…
* * *
18.
– Nici nu vreau să aud! i-o reteză mama, când Ioana-Doroteea îi făcu aluzie că s-ar putea căsători cu un bărbat ca de vârsta tatălui său. E cumva domnul avocat? Mi-am dat eu seama, copilă hăi, că tu trăiești cu el, dar numai eu știu cât de mult sufăr. Știu, ai vrea să trăiești la capitală, casa părintească nu te atrage… Acolo n-ai nici un sprijin de la nimeni și domnul avocat, precum am înțeles, te ține, vorba vine, în gazdă, te asigură material, ți-a găsit de lucru. Ei bine, fata mea, dar viitorul tău nu e cu el împreună, cum nu înțelegi? Fii ascultătoare, draga mamei, peste cel mult zece ani el va fi deja pensionar, iar tu ești încă o copilă…
– Parcă-l iubesc, mamă, murmură Doroteea, nefiind sigură că a spus un adevăr, dar și mai mult că maică-sa poate să o creadă.
– Ce fel de dragoste poate fi între un copil ca tine și un moșneag!? se indigna mama Dina. Þi-a sucit mințile și tare aș mai vrea eu să-l trag cumva la răspundere, dar, cum am înțeles, altă soluție nu ai. Toma s-a căsătorit, iar altul mai tânăr și de seama ta încă nu ți-l aduce Domnul! Mai îngăduie și tu oleacă, abia împlinești 24 de ani, le vei dovedi pe toate.
– Mai bine te-ai gândi serios ca să-ți găsești un lucru peste hotare, se amestecă în vorbă tata Mihail, făcând-o să înțeleagă că și el știe că dânsa concubinează cu domnul avocat.
– Îmi pusesem eu de gând, cu Venea Nastasiu, vecina noastră, să ți-l dezbat, interveni mama. Chiar l-am sunat pe domnul acasă și eram pusă rău să-i spun tot ce cred despre el, dar am făcut bine că m-am stăpânit până la urmă. Am simțit că e un om ce-ți dorește numai binele. Iar binele e păcat să-l amesteci cu răul.
– Parcă spuneați că doriți să aveți un nepoțel?
– Numai nu de la el. Un pui de jidan încă n-ai mai adus pe lume! După naștere, când te vei schimba la trup, o să te lase pe drumuri! Orice-ai zice, ochii tăi tânjesc după băieți tineri.
– Îmi place de el, mamă. E bine la dânsul în apartament. E liniștit, atent cu mine…
– Și atunci ce-ți mai trebuie? se aplecă mama Dina spre urechea fiicei. Trăiește cu el mai departe, dar nu-ți pune tinerețea în jugul căsniciei și nu te apuca cumva să-i naști un copil, parcă o blagoslovi mama când tata Mihail ieși să mai scruteze calea ferată. Că doar are vreo zece, nu unul! La ce ai să-i trebuiești tu cu un copil? Ș-apoi poate că acum numai îți pare că îl iubești, eu am fost ca tine, știu bine cum se întâmplă.
Doroteea o privi lung, căznindu-se parcă să și-o închipuie tânără și subțire, ca dânsa. De când o știe, era o femeie robustă, smolită și încercată de multe greutăți în viață. Crescuse, împreună cu celelalte surori și unicul frate, fără tată. Fusese o dată căsătorită nereușit și se recăsătorise cu un bărbat mai tânăr decât ea, însă mare dragoste față de el nu a simțit. Pur și simplu, valurile vieții au purtat-o prin șanțurile anilor. Demult s-ar fi despărțit de acest bărbat înalt, uscățiv și hărțăgos din fire, însă după ce au înfiat-o pe Doroteea, dragostea lor s-a adunat în jurul acestei ființe firave și, parcă pe neobservate, au dus-o împreună aproape treizeci de ani. Au înjghebat amândoi o gospodărie, au lucrat zi de zi împreună și deprinderea i-a unit pentru totdeauna, chiar dacă mare dragoste între ei n-a mai fost. Acum se stinse cu totul și doar deprinderea și existența copilului lor, fie și adoptiv, îi menținea împreună ca familie.
Când reveni la oraș, Naum o întâmpină ca de obicei în stația de troleibuz de lângă Universitate. Numai că de data aceasta o întâmpină cu un buchet de trandafiri sângerii. Îi înflori un zâmbet galeș în obraji, dar ochii îi rămaseră totuși oarecum triști. Revenea în capitală cu sufletul năruit, de parcă ceva se schimbase brusc. Nu avea cu ce să-l bucure pe bărbatul ce-i aduse flori și o mângâie cu sărutări fierbinți în plină stradă. Văzu relațiile dintre ei cu alți ochi, reflectându-se într-o cu totul altă realitate. Deodată se înfricoșă, simțind că speranțele ei n-au fost decât niște iluzii ce s-au spulberat undeva în drum, odată cu ecoul răgușit al sirenei locomotivei. Perspectivele parcă se întunecaseră – nu-i prevestea nimic bun, decât instabilitate și nedeterminare, iar pereții cetății lor nu-i mai păreau de granit. Oricât se străduia Naum să o descoase, să afle ce a vorbit cu părinții acasă, Doroteea se limită ca de obicei la niște mărturisiri vagi, din care el desprinse că mama Dina deocamdată o sfătuiește să nu se grăbească cu măritișul. E tânără, are când…
– Hai, nu te supăra, încercă să-l liniștească pe Naum, văzându-l cum se schimbă la față. Lucruri de asemenea anvergură se fac migălos. Mai întâi clădești fundamentul, apoi casa, nu-i așa? Acum le-am spus părinților că tu ai trecut deja să locuiești în apartament. Că eu dorm cu fiică-ta Rahela pe un pat, iar tu în cămară… Data viitoare, când voi merge la Brânza, am să le spun că Rahela a plecat la mamă-sa și că locuim deja amândoi sub același acoperiș. Și tot așa, până când părinții mei vor înțelege că toate-s bine clădite și că lipsește numai acordul lor ca noi să devenim o familie… Oare gândesc greșit?
– Gândești ca un om matur, căzu într-un sfârșit de acord Naum.
În acea seară, deși au petrecut împreună discutând mai întâi pe o terasă din vecinătate, apoi în casă, Doroteea se trezi că se gândește tot mai mult la ziua ei de naștere și la… Costic Ainstadt.

19.
Ziua de naștere a Doroteei aproape coincidea, la diferența de doar câteva zile, cu cea a lui Rahela. Și chiar în ajunul evenimentului Doroteea îi spuse lui Naum că cele două tabere, a ei și a fiicei sale, au decis să le sărbătorească laolaltă, la Vadul lui Vodă. În arealul de odihnă, pe malul râului, există toate condițiile pentru a face frigărui, mese și pot comanda căsuțe, dacă va fi nevoie să rămână peste noapte. Naum încuviință și se arătă și el dispus să meargă la această sindrofie, dar cea care s-a opus categoric se dovedi a fi chiar Doroteea.
– Cum așa? îi reproșă ea pretențios. Acolo vom fi toți tineri, iar tu cu cine ai să comunici? Ai să te simți singuratic și jenat. Las’că sărbătorim cu tine aparte, în familie. Nu-i mai bine așa?
Bărbatul socoti că fata are dreptate și nu dădu nici un semn de supărare. Toată seara din ajun și dimineața el pregăti cei doi mieii pentru frigărui, adusese de la clienții lui vin și alte merinde. Pe la amiază Doroteea, cu prietena sa Tașca și nepotul Srul, însoțite de o gașcă de tineri, au venit de au luat cele necesare pentru agapă. Era o zi cu cerul tulbure, însă compania tinerilor plecă bine dispusă.
La Vadul lui Vodă au ajuns în două echipe: cea a lui Rahela și cea a Doroteei. În compania Doroteei era și Costic. Au adunat merindele, mesele și s-au pus pe gătit bucate. Când s-au dumerit că le mai lipsește ceva pentru a termina bucatele toate, Costic plecă cu Rahela și Doroteea la magazinul din localitate să mai procure merinde și băutură. Spre uimirea sărbătoritelor, toate cele procurate au fost achitate de Costic.
Când au revenit pe terasa din preajma căsuțelor, toată lumea îi aștepta cu pocalele pline. Urările și toasturile se topiră în fumul și dulceața frigăruilor, iar șampania, vinul și rachiul au dat startul veseliei, glumelor și anecdotelor. Euforia ajunse la maximum când fumătorii mai inveterați trecură de la țigări de firmă la trabucuri cu canabis. Doroteea rândui și ea câteva fumuri din trabucul prietenei sale. Buna dispoziție săltă și mai mult. Muzica făcu să amuțească orice vietate din jur și degrabă cele două tabere se fărâmițară în grupuri mai mici și amesteca- te, ca să se audă barem unii pe alții.
Profitând de un moment prielnic, Doroteea și Costic s-au retras undeva în desișurile parcului și păduricii din preajmă. Au lipsit aproape o oră și când au revenit împreună, puțini au fost cei care i-au surprins lipsind – toată lumea se înfierbântase de-a binelea.
– Poftim la masă, îndrăgostiților, le strigă totuși careva dintr-un grup mai din margine.
Până să se așeze din nou la masă, Doroteea trase în fugă o țigară. Costic își scăpără și el un tutun, din care trăgea lacom și oarecum abătut. Era una cu canabis, firește. Vitalie se apropie de el și glumi cu voce tare, dar puțini au fost cei ce au înțeles spusele lui:
– Post coitus, animalis tristi! (După sex animalele devin triste. (lat.)
– Nu v-a tras răceala, hulubașilor? își luă prietena la mișto Tașca.
Doroteea se așeză în tăcere la masă, iar Costic rămase pe terasă să-și termine
de fumat țigara.
Veselia a continuat până seara târziu. Se mânca, se bea, se dansa și fiecare era preocupat de ale sale. Costic a dansat mai toată seara cu Doroteea și a băut mult, încât spre sfârșit abia se mai ținea pe picioare. Fata, mai reținută, îl mustra să nu mai ia băutură tare, însă el nu-i dădea ascultare. Către miezul nopții începu să bureze și toată lumea căzu de acord că e numai bine să se cuibărească prin căsuțe, care și cum nimeri: câteva perechi împreună, iar ceilalți, fetele și băieții, pe unde separat, pe unde laolaltă. Începu să tune și să scapere crâncen, ploaia se înteți și mai tare, cu răpăituri sonore în geamurile și pereții de scândură, încât și cei îndrăgostiți se văzură nevoiți să se retragă în căsuțe. În căsuța Rahelei dădu buzna Caterina, prietena ei, și se năpusti să-i povestească, puțin speriată, ce văzuse afară:
– Vai, draga mea, ce-am văzut! În mașină la Costic, știi, două picioare se sprijină în parbriz, iar el de-asupra se opintește de clatină mașina… Vai, așa ceva văd pentru prima oară! Da’ Doroteea unde-i?
Rahela se reținu cu greu să nu iasă afară să-i prindă în flagrant.

20.
– Du-te de la mine unde știi! i-a strigat din urmă, după ce-i scoase toate bulendrele în coridor și, luând-o de o aripă, o îmbrânci afară. Avea fața desfigurată, ochii înroșiți, fulgerând văpăi. Un tic nervos îi brăzda, din secundă în secundă, obrazul stâng. Doroteea nu-l văzuse niciodată atât de enervat – acum își ieșise din pepeni rău de tot. Aproape se rostogoli pe scări – a fost un brânci puternic – și se împiedică în pragul ieșirii din bloc. Apucă să țipe, speriată că Naum are să o snopească în bătăi cu pumnălăii săi. Dar cum se văzu slobodă din încleștările lui, fugi în amurgul serii și rătăci o bucată de oră prin oraș fără noimă, fără să se gândească la buclucurile pe care i le aruncase bărbatul din urmă.
Peripețiile ei de la Vadul lui Vodă ajunseră la urechile lui Naum Vainștein la nici două zile. La început se gândi că Rahela îi făcuse bucata, dar degrabă își dădu seama că în compania lor din acea noapte erau prea mulți necunoscuți, fapt de care Doroteea nu prea ținuse cont. „Nu, Rahela nu are acest obicei, de câte ori am călcat pe bec și Rahela era la curent, nu am avut de suferit”, încerca să ghicească Doroteea cine o fi aranjat-o. Tocmai acum, când nu mai erau decât doar câteva zile până să meargă la noul serviciu. Și ea încercă să depene, rând pe rând, replică cu replică, cearta din această seară. De cum intră pe ușă, domnul avocat o așeză pe scaun, în fața lui, și o luă la interogat despre toate cele auzite și de fapt, fu nevoită să constate, despre toate cele ce s-au întâmplat în noaptea de pomină.
– E adevărat sau nu? se răsti el furios, după ce îi puse pe tapet câteva din peripețiile ei cu Costic.
Fata încercă să câștige ceva timp, să înțeleagă cât de departe a mers cea cu denunțul. Privirile lui erau atât de crâncene, încât bâigui, încercând să fie cât mai calmă:
– Nu mai sunt toate adevărate. Costic se dădea mereu la mine, dar era atât de beat că nici nu i se scula... Nu putea să facă nimic... N-a fost nimic între noi.
Și până să-și dea seama cât de aiurea i-a fost răspunsul, Vainștein îi scoase fulger cele două valijoare cu bulendre pe palier, o înșfăcă într-o încleștare de urs de „o aripă” și-i făcu vânt afară.
„Du-te de la mine unde știi!”, îi răsuna încă multă vreme în conștiință verdictul crud. „Cine să o fi aranjat?” se întreba ea întruna și de fiecare dată își dădea seama că a fost prea discretă, chiar despuiată în acea noapte, la Vadul lui Vodă. Avea tot dreptul să o alunge.
Când se întunecă de-a binelea se gândi să-l caute pe Costic. Nu-l găsi – în ajun plecase cu totul în Germania, de unde nu avea să se mai întoarcă, și Doroteea a înțeles că nu mai poate nutri nici o speranță la acel bărbat, cu mult mai tânăr decât Naum, mai bănos și mai descurcăreț în viață. Acum conștientizase că și l-a dorit foarte mult ca prieten și ca un real salvator, dar, cum se vede, și el a profitat de ea. „Jigodie”, strecură ea cu ură printre dinți.
– Cine eu? Îmi pare rău, dragă Ioană!
Tresări la numele parcă uitat demult. În fața ei se postă o namilă de vreo doi metri și până să se dumirească cine e, namila o apucă de umeri și o întrebă cu o voce caldă și plină de bucurie:
– Ce faci, fată dragă, ce s-a întâmplat, pe cine înjuri?
– U-u-f-f! se lipi de pieptul flăcăului, după ce-l recunoscu pe Matei Bour, colegul ei de facultate. Parcă însuși Dumnezeu mi te-a scos în cale.
Și Doroteea îi înșiră la repezeală o fabulă cu alungatul din gazdă în plină noapte. Matei avea o prietenă cu care locuiau într-un apartament cu două camere în zona Otovasca. Îi propuse să rămână deocamdată peste noapte le ei – îi oferiră o odaie cu un pat. După confortul cu care se obișnuise la Naum, toată noaptea nu a închis un ochi. Se gândea mereu, ca o drogată, la ce a făcut și de ce a dat cu piciorul în atâta bine de s-a ales acum numai cu acest pat ruginit, ce scârțâia la cea mai mică mișcare, sub povara unor saltele zdrențăroase.
A doua zi merse la Tașca, în Petricani. Era tristă și îngândurată. Ascultându-I spovedania, prietena ei prinse să o certe:
– Și tu ești bună! Ai lângă tine un bărbat care te asigură, îți oferă toate condițiile, iar tu te ții de lizioane! Doar știai că nu ai nici o perspectivă cu nemțoiul acela. El niciodată nu te-a luat în serios… Te-a kidănit! ( de la rusescul кидать (a azvârli). Aici: a trage pe sfoară, a aburi, a țepui) Oare n-ai putut să fii mai atentă în seara aceea?! Puteai face lucrul acesta și a doua zi, că nu crăpa răbdăul!
– Am făcut-o de oaie! murmură Doroteea vinovată. Am fost o proastă! De-acum e târziu!
– Naum nu te-a sunat? o întrebă ea mai moale, trăgând simandicos din țigară.
– Dă-mi și mie, să mă calmez puțin, ceru Doroteea. Și după ce trase lacom, mai rătăci o vreme cu privirile în neștire, până le îndreptă iarăși asupra prietenei sale: Ce mă fac acuma?
Tașca strânse evaziv din umeri, după care zâmbi șiret:
– Are să te sune, ai să vezi…
– Și eu ce să fac?
– Să te împaci din nou, ce alta să faci?
– Crezi că are să mă ierte?
– Dacă vei fi cuminte, zâmbi Tașca cu aceeași șiretenie și-i întinse chiștocul. Doroteea trase și ea la rândul ei din țigară ce se mai putea.
Pe la amiază, după ce se lungise pe iarbă și trase un pui de somn, Doroteea simți că i se învârte capul când se trezi. Se gândi iar că săptămâna viitoare trebuia să se angajeze la noul serviciu și lipsa lui Naum, care o propusese șefului de la firma „Xerox”, era foarte inoportună. Calmă și tăcută de firea ei în cazuri dificile, se decise, ca totdeauna, să aștepte. Înnoptă iar în Otovasca și seara, până hăt spre miezul nopții, fu nevoită să asculte „simfonia” patului din odaia vecină, unde se drăgosteau cei doi.
Dimineața când se trezi, simți că iar îi vuiește capul. Era zi de odihnă și a stat toată ziua în casă, ca un ostatic – Bour și prietena plecaseră în oraș de dimineață. A vrut să meargă undeva și dânsa – la vreo cafenea sau terasă, dar ceva o reținea. În cele din urmă se decise să-i telefoneze lui Naum. Se interesă chipurile de soarta buclucurilor ei.
– Dacă dorești, poți veni să ți le iei. Am avut totuși grijă să le adăpostesc în apartament, nu le-am lăsat pe scară.
Avea glasul calm, dar încă bosumflat și fata prinse nițel curaj.
– De ce ești atât de crud cu mine? întrebă deodată, scâncind în receptor.
– Fiindcă mă înșeli prea crud, îi răspunse Naum, calm. Într-o asemenea situa-
ție nici un bărbat din lume nu te va ierta… Și, puteai s-o faci cu cap, parcă repetă bărbatul cuvintele Tașei. Dacă chiar ți-a plăcut afaceristul acela, apoi trebuia să
nu aflu eu.
– Crezi chiar toate prostiile, zise Doroteea și se grăbi să închidă telefonul. Ciudat, dar piuitul din receptor parcă îi mai domoli inima domnului avocat.
Pentru prima oară simți acut lipsa fetei și își dădu seama că, involuntar, începe să o ierte. Uită cu desăvârșire că numai cu câteva ore în urmă inima îi clocotea de obidă și necaz. „Mămuliță dragă, se căina el, fata asta nu-i decât o târfă ordinară! Curvă adevărată! Iar eu trăiesc cu o prosmandrovcă în casă! Doamne, Doamne! Și când stai și te gândești că sunt îndrăgostit de ea până peste urechi, ca un prost de mahala sau din fundul târgului! Fiul oii, ce sunt eu!”
Cândva mai trecuse printr-o stare asemănătoare, cu ultima lui soție, când aceasta, încă neavând copil de la el, s-a decis să-l părăsească. Atunci Naum se pomeni însingurat și merse să hoinărească prin păduricea din mahalaua de sus, dar se pomeni că se roagă lui Dumnezeu cu voce tare: „Doamne, fă așa ca să trec peste toate și păstrează-mi-o, adu-mi-o înapoi! Ad-o, Doamne, înapoi!” se ruga el întruna. Iana, însă, așa o chema pe ultima lui soție, îl părăsise din motive de ge- lozie – o înșelase cu o judecătoare de la Curtea de Apel. Altminteri, Iana i-a fost o nevastă fidelă până în măduva oaselor, dar, la insistența lui, și-a cerut iertare și în cele din urmă a revenit acasă. Au mai trăit împreună patru ani. Ea a născut un copil și numai când s-au săturat unul de altul, Naum i-a dăruit un apartament în centrul orașului și se despărți de ea.
Acum își aminti de acele zile când el o chema, în numele Domnului, rătăcind prin pădure, și iată că situația se repetă. „E legea bumerangului, își zise în sinea lui. Cândva eu am trădat și, uite, acum am ajuns să fiu și eu trădat! De ce oare se întâmplă astfel în viață și cum ar trebui să fie?” Și tot el își răspunse: „Indulgența, toleranța, iertarea…” Și deodată îl încolți gândul că nu are ce pierde, totuna e singur. Trebuie să o cheme pe Doroteea îndărăt și să o ierte! Oricum, altă femeie în casă nu are și de tristețe și singurătate poate să căpieze!
Și hotărî să-i telefoneze:
– De ce totuși îți permiți să mă ofensezi? luă Naum taurul de coarne. Chiar nu te gândești că toate bârfele acestea – fie și bârfe! – mă dor? Și eu sunt om, în carne și oase! Mă doare, pricepi?
Doroteea simți că bărbatul dorește o consolare și înclină spre iertare, dar mai zăbovi să-i satisfacă îndată orgoliul. Îl avea și ea pe al ei.
– Și eu ce pot să-ți fac, dacă tu crezi toate bârfele și prostiile lor. A fost o situație atunci, la Vadul lui Vodă. Nu am avut loc în căsuță și am dormit în mașina lui Constantin. Dar asta nu înseamnă că am și făcut dragoste… Þi-am mai spus-o…
– Când vii acasă după bulendre? apăsă Naum special pe cuvântul acasă.
– Azi nu am să vin, răspunse ea capricios. Poate mâine dimineață.
– Hai,vino azi, începu să insiste Naum. Fie, te cred și de data asta …
– Totuși am să vin mâine, răspunse Doroteea, neînțelegând nici ea la ce bun această amânare.
Seara, fiindu-i oarecum să mai rămână în apartamentul lui Bour, merse să doarmă la fiica lui Naum, la Rahela. Iar dimineața se întâlniră la stația de troleibuz. Naum avea ochii obosiți – toată noaptea nu dormise, simțind că are nevoie de fată și dacă are să o lase să umble brambura, ea cu adevărat poate ademeni un alt flăcău și atunci are să aibă remușcări și mai grele. În acea noapte simțise că este îndrăgostit nu glumă și nu o mai poate părăsi. Doroteea îi ghici ușor starea și, pe neașteptate, îl cuprinse și-i sărută oboseala de pe ochi. Inima bărbatului se înmuie și curând se topi cu totul. A scos din buzunar cheia și i-a întins-o:
– Eu plec la serviciu, iar tu du-te acasă și fii gata – mâine mergem la noul tău post, să te prezint șefului. Te așteaptă.
Doroteea se prefăcu încă puțin supărată, dar luă cheia și se întoarse acasă. Se apucă să deretice, apoi să facă o mâncare gustoasă, cum știa ea. Seara s-au scăldat amândoi din abundență, mai întâi în cada din baie, apoi în cea a dragostei…
21.
Vara intră în drepturile sale, cu arșiță și străzi semipustii. Naum și Doroteea nu plecară la odihnă,ci doar duminicile și le petreceau pe malul Nistrului,într-o stațiune de la Vadul lui Vodă. Își procuraseră un aparat de fotografiat și Doroteea prefera să-l imortalizeze în diferite ipostaze. Se fotografiau în stradă,în parc, în casă. Serile făcea adesea notițe în «cronica» lui, pentru istorie, precum se exprima el…
Noul serviciu îi era pe plac. Spre deosebire de munca la asociație, aici își perfecționa cunoștințele de specialitate, se forma ca jurist. Împreună cu „Bunelul” (așa îl numeau cu respect pe Tudor Votan, șeful lor, toți colaboratorii, căci era într-adevăr un bărbat în etate, dar încă uimitor de energic) asista la procese judiciare, formulau cereri, demersuri, apeluri, recursuri către instanțe și deodată se simți pasionată de jurisprudență. În zilele când nu aveau procese, se amuza pe seama domnului Bălegaru, un prieten de-al șefului, care avea un mers caraghios de tot, uita mereu să se spele pe dinți, purta sacou chiar și pe cele mai mari călduri, încât să-i asude și sufletul, iar zâmbetul lui sinistru aducea mai mult a boală decât a sănătate. O saluta respectuos pe Doroteea, care-și avea biroul chiar la intrare, săltându-și pălăria, iar subsuoară ținea întotdeauna o cutie de șah:
– Bonă ziua, fârnâia el, de parcă vedea în fața lui o comoară.
– Buna, domnule Bălegaru, îi răspundea amabil Doroteea. Cum vă mai merg treburile la companie?
– De-a dura, răspundea el cu același zâmbet. Am venit să-l bat pe șef la șah.
Așa trecură vreo două luni. Doroteea era mulțumită de noul serviciu – era nu
departe de circul din oraș, mult mai aproape de casă, condiții mai bune decât la
Asociația „Spiru Haret”, salariu de două ori mai mare.
În cuibușorul lor din mahalaua de sus, zilele prinseră din nou a se scurge tot în dragoste și pace. Peste viața lor se abătură totuși cîțiva nouri atunci, când în ospeție la rudele Doroteei veni verișorul ei Sebastian din Oriol.
Rudă pe linia mamei, Sebastian era un flăcău chipeș, moldovean de origine, dar cum părinții i se stabiliseră demult în Rusia, nu cunoștea limba română. A stat o săptămână la țară, vizitând rudele, apoi, după ce se plictisi, sosi în ospeție la Doroteea să cunoască orașul. Nu se văzuseră din copilărie. Sebastian muncea la calea ferată din regiunea Tula, venise în concediu cu bănișori și cu dorința de a petrece. Cei doi se străduiau să nu-i dea de bănuit verișorului în privința relațiilor lor intime.Acum Naum dormea în salon, ea în dormitor, iar Sebastian în bibliotecă.
La îndemnul lui Naum, Doroteea ceru de la “Bunel” un concediu de o săptămână , pentru a-și distra cât de cât verișorul. L-a plimbat prin oraș, hoinărind prin parcuri și pe la cafenele, avându-i ca însoțitori și pe Tașca Lungu și concubinul ei. Apoi, pentru câteva zile, plecară în doi la baza turistică a lucrătorilor feroviari de la Vadul lui Vodă. Întrucât tatăl ei obținuse de la Cahul un bilet pentru o căsuță și mai fiind acolo o odaie liberă, Doroteea îl chemă și pe Naum să-i urmeze. El însă refuză, fiind sigur că Doroteea se poate descurca singură cu ruda ei. Trebuia să-și editeze un nou roman și aranjamentele cu editura și tipografia îl țineau în oraș. Povestea de nu demult cu Vadul lui Vodă se retrase din memoria lui activă undeva într-un colț mai îndepărtat al conștiinței.
Au revenit din vilegiatură bronzați, plini de impresii – s-au scăldat, s-au plimbat cu vaporul, au călărit și au dansat pe săturate la discotecă. Sebastian avea bani berechet și Doroteea nu-l slăbea din ochi. Tânărul avea un comportament de craidon, practic nu-i lipsea din mână berea scumpă, comanda la domiciliu pizza, șampanie și țigări. Cât Naum se afla în procese, cei doi rămâneau singuri acasă, iar când revenea îi găsea cu masa pusă, cu multe mucuri de țigară în scrumieră și o sticlă de „Amareto” aproape goală – băutura preferată a Doroteei. Pe Sebastian îl găsea mai totdeauna cu chipul scăldat în plăceri, tolănit pe pat sau în fotoliu, cu sticla de bere la gură, aidoma unui sugaci, urmărind la televizor meciurile campionatului mondial de fotbal. Doroteea părea să trăiască și ea o sărbătoare a sufletului – era amabilă cu Naum, păstrând de ochii vărului său distanța și secretul relațiilor cu stăpânul casei. Acum, când ieșeau la plimbare pe bulevard, își ducea verișorul de braț.
Concediul luă sfârșit și Sebastian făcu o petrecere cu Naum, Rahela și Doroteea, la ei acasă, cu bucate alese și băuturi scumpe. A doua zi dimineața Sebastian își schimbă planurile. Renunță la serviciile căii ferate, unde avea înlesniri, și se decise să plece spre Tula cu avionul, astfel mai croindu-și o zi pentru sejurul său în Moldova. În amurg, comandă un taxi și plecă însoțit de verișoară la aeroport.
Doroteea își reluă serviciul și în următoarea săptămână după plecarea rudei sale părea bănuitor de bine dispusă – zile în șir zăbovea asupra celularului, citind SMS-urile vărului ei dintr-o haltă de la Oriol, îi scria bănuitor de des, până când Naum, într-o seară, o întrebă:
– Ce-ți tot scrie atât de des ruda asta din Oriol? Să nu-i scape cumva din atenție trenurile pe care le supraveghează, s-ar putea ca într-o zi să deraieze vre-o unul.
– Ei, ba, nu-și dădu seama Doroteea. Ce fel de rudă îmi este el? Eu doar sunt înfiată de părinții mei. E rudă cu maică-mea, pe când eu, ca rubedenie, pe linie de sânge, nu am nici în clin, nici în mânecă…
Această replică fu pentru Naum ca un duș rece – prinse iar a bănui că în acea vilegiatură de la Vadul lui Vodă nu lipsiră aventurile. Căzu îndelung pe gânduri și câteva zile le tot „dădea la strungă” dintr-un ocol în altul. Doroteea îi citi degrabă tristețea de pe față și-i intui lesne gândurile. Făcu de curînd așa ca mesajele„vărului ei din Rusia” să nu mai vină la ea deloc, iar lui Naum avea să-i replice într-un târziu de seară:
– Te rog, nu te gândi la nebunii, îngerașule! Doar Sebastian îmi este totuși rudă…
Derutat complet, Naum își zise că e bolnav de gelozie. „Prea exagerez. Poate că are dreptate Doroteea când se supără pe mine.” Și se decise să scape de bănuieli și să nu o mai spioneze. Dar nu-i era deloc ușor. Chiar dacă Doroteea se străduia să vină mai devreme acasă și să facă totul ca el să nu intre la nici o bănuială că ar putea să-l înșele. Și dacă uită degrabă de SMS-uriule rusului, acum începu să fie suspicios la fiecare caz de întârziere. Iar fata nu scăpa să-i spulbere orice urmă de bănuieli, atunci când se întâmpla să întârzie prea mult la serviciu:
– Liniștește-te, nu te agita, iubițelule. Mi s-a început ciclul, și chiar dacă aș fi vrut să fac prostii, totuna nu aș face-o din motive igienice, îl liniștea întruna în asemenea seri.
Și Vainștein se mai domoli cu suspiciunile pentru un timp.
* * *
Ițik Mazik cumpără un ceas la intrarea în magazinul de potcoave. Doar că în loc de cuc, la orele fixe, ceasornicul slobozea un nechezat cabalin, atrăgând astfel atenția trecătorilor. În vreme ce Hona, cu perucă și bariz pe cap, stătea în așteptare la tejghea, el prindea a mânui agitat arcușul și a cânta în ușa dughenei:
– Nu mor caii când vor câinii…
Naum trecu pe la magazinul lor cu gând că poate mai tăifăsuiește cu singurii lui prieteni evrei din această urbe și poate îi mai trece din necazurile de acasă. Hona nu era femeie proastă și i-ar fi limpezit câte ceva din comportamentul Doroteei, dar văzând și ultima sminteală a lor, îi pieri orice poftă de mărturisire. Le lăudă din politețe „invenția” și se porni să rătăcească pe ulițele orașului (de câteva zile nu avea nici un proces, iar la Asociație nu prea avea ce căuta), petrecut de scâncetul viorii lui Ițik:
– Nu mor caii când vor câinii…
* * *
22.
Imperturbabil, cu o toamnă romantică în față, anul își depăna firul lui spre o iarnă friguroasă. Frigurile se lăsară cu o veste tristă pentru Naum – decedase fostul lui profesor de la școala medie, Alexe Andoni. Plecă la înmormântare, luă cuvântul la procesiunea funerară și pentru prima oară în viața lui, cu un asemenea prilej, i-a dedicat dascălului și o poezie, care i-a fost scrisă mai târziu ca epitaf pe mormânt:
Din înălțimile astrale
Căderea stelei în rotire
Dă strălucire urmei tale,
Rămasă-aici ca o iubire.

Zidită-n propria-ți lucrare,
Ce dăinui-va ani de-a rândul,
Cât lângă noi în fremătare
Vor fi și codrii, și pământul.

Și-n tot ce-i zbor și e cetate
Noi punem dragoste fierbinte.
Și-al inimilor clopot bate,
De tine aducând aminte...

După acest eveniment trist Naum se simțea parcă mai resemnat. Mergea tot mai des la mormintele bunicilor săi de la Telenești, din cimitirul ruinat, și la cele ale părinților. Aprindea câte o lumânare și punea alte pietricele pe lespedea cu inscripții în idiș. Stătea pe bancă îngândurat, cercetând partea mai mare, rămasă după demolare a cimitirului evreiesc, cu morminte străvechi și vechi, care se împrăștiau haotic pe colină. Aici erau înmormântați și părinții lui. Pe o porțiune de teren, cu vreo duzină de ani în urmă, avuseseră loc alunecări de teren și multe morminte fuseseră dezgropate. Ici-colo, la lumina zilei, stârceau fragmente de schelete omenești. Cealaltă parte a cimitirului îmbătrânea cu fiece an. Urmașii celor îngropați aici erau acum risipiți prin diferite colțuri ale lumii și uitaseră de locurile sfinte ale străbunilor lor. Pietre funerare, cu inscripții șterse, zăceau pretutindeni, de parcă nimeriseră sub un bombardament. Doar câteva erau îngrijite. Se gândea că poate e singurul care, după ce făcea curățenie la locul de veci al părinților săi, trecea și pe la mormintele cunoscute și făcea puțină ordine. Lucrul acesta îl liniștea de fiecare dată, îi purifica sufletul, mai ales când era frământat de îndoieli și decepții.
Se adresă de câteva ori la Primărie să obțină autorizație pentru construcția unui zid ce ar despărți cimitirul de parcul din preajmă. Tot mai des la urechile lui ajungeau zvonuri că unii businessmeni din capitală fac demers după demers pen- tru a obține demolarea întregului cimitir, ca să construiască aici un local pentru jocuri de noroc. La Primărie i se promise că în primăvara viitoare problema se va rezolva, doar dacă se vor găsi mijloace financiare. Naum nu dormea nopțile, căutând întruna o soluție – luă legătura prin internet cu rudele de peste hotare ale răposaților ca să intervină cu ajutoare materiale, ce ar face posibilă construirea zidului. Parcă-parcă se întrevedea o rază de speranță, dar mereu întârzia...
În acest oraș provincial mai avea și o droaie de copii de la mai multe femei, dintre care mai nici una nu lucra. Tot ce câștiga cheltuia pe întreținerea acelei armate de mame și copii. Poate dacă nu avea și aceste griji, demult ar fi construit din banii lui acel zid. Și poate că, după aceasta, ar fi emigrat și el ori în Chicago, la verișoarele tatălui, ori în Israel, la fratele mamei sale. Poate că acolo, pe pă- mântul făgăduinței, nu va mai avea atâtea bătăi de cap. Poate...
Acolo, la sigur, nu ar fi întâlnit-o pe Doroteea...
Către sărbătorile de iarnă din acel an în casa lor parcă se împuținară neînțelegerile. Serviciul lui Naum îi aducea onorarii bune și împreună cu Doroteea au decis să renoveze anturajul și mobilierul din apartament. Au procurat un calculator nou, un birou de serviciu, două fotolii roșii și o canapea cu pânză vișinie în dormitor, aragaz, aspirator, covoare, mașină de spălat, iar pe pereți două reproducerii după Dali și Picasso. Din suma pe care o mai aveau la economii au procurat tehnică multiplicativă, un radiotelefon și frigider. Doroteea devenea gospodină în toată legea. Mânuia cu dibăcie aspiratorul și făcea dezinfecții cu detergenți în baie, se deprinsese să lucreze la calculator și la cealaltă tehnică.
Noaptea de revelion au sărbătorit-o iarăși în doi și viața lui Naum deveni din nou poveste. Au ciocnit câte o cupă de șampanie cu ocazia sosirii Anului Nou la ruși, apoi la români. De fiecare dată când orologiul bătea trecerea anului vechi și venirea celui nou, se sărutau, felicitându-se și dorindu-și ca anul ce vine să le aducă fericire și cât mai mulți bani. În acea noapte Naum aduse din nou vorba de căsnicie, argumentând că nu mai poate aștepta – e la vârsta critică, când trebuie să decidă traiul său pe viitor și să legitimeze relațiile lor. Doroteea îl ascultă și-i răspunse:
– Îngerașule! Deocamdată eu nu sunt gata nici de familie, nici nu mă închipui mămică… Și, dacă o să-ți nasc un copil, să știi că, în primul rând, am să mă deformez și n-am să-ți mai plac. Iar în al doilea rând, o să devin foarte capricioasă, o să revendic maximum de susținere materială…O să fiu mai rea decât toate soțiile pe care le-ai avut. Îți trebuie una ca asta, puiule?
– Aș vrea să avem o fetiță și să o numesc exact ca pe tine, nu se molcomea Naum. Să-i prinzi două fundițe, să o îmbraci într-o rochiță scurtuță, încât să i se vadă chiloțeii. Când o vei duce la părinții tăi, la Brânza, dânșii să fie nebuni de fericire!
– Nu-u-u! Nu vreau nici familie, nici copii, rămânea tot atât de categorică Doroteea. Oare nu-ți e bine așa cu mine, motănel?
– Mi-i bine, ofta Vainștein, chibzuind că tot mai bine ar fi dacă în casa lor ar suna un clopoțel de glăscior, dacă ar avea un copil comun. Atunci și el ar fi convins că Doroteea e a lui pentru totdeauna. Aduse vorba chiar de cununie, de o nuntă modestă … – Eu niciodată nu voi avea copii, zise ea într-un sfârșit, parcă dusă pe gânduri. Nu vreau să-i am…
Pe după miezul nopții, deși începu să ningă ușor, norii se destrămară, lăsând luna să apară și să dispară printre ramurile înălbite ale copacilor din fața geamului. Către dimineață, dinspre centrul orașului se mai vedeau focuri de artificii. Vainștein ieși la bucătărie și sorbi câteva înghițituri de apă rece din frigider. Întorcându-se, se poticni parcă din senin și căzu cu zgomot la podea. Doroteea se înspăimântă la început, crezând că e ceva cu inima bărbatului, dar Naum, ridicându-se, zâmbi nedumerit:
– E un semn bun.
– Cine știe, răspunse gânditor Doroteea.
23.
Chiar din primele zile ale anului, Doroteea începu să-l cicălească pe Naum să-i caute o posibilitate de a pleca peste hotare. Părinții îi tot spun că multe fete din sat lucrează în America, trimit bani acasă și se simt fericite. Chiar i-au zis că în zadar pierde vremea la o firmuliță ca jurist, cu un salariu de râsul curcilor.
Pretențiile mai izvorau de fapt dintr-o nemulțumire față de noul serviciu – avea mult mai multe obligații decât la Asociația „Spiru Haret”, iar remunerarea, deși era cu mult mai mare, totuși nu-i satisfăceau poftele din ce în ce mai sporite. Făcea adesea referință la colegii ei de studii, care se lăudau cu salarii mai acătă- rii. Dorea și ea să aibă o siguranță în viitor.
– Ș-apoi părinții s-au săturat să mă tot aprovizioneze cu genți pline cu mâncare. Oare tu nu vezi că mai toată Moldova pleacă în străinătate pentru un trai mai bun? Aș lucra zi și noapte, dac-aș ști că mi se plătește ca lumea. Mama mi-a pus ultimatum: ori plec la muncă peste hotare, ori mă întorc acasă. Vor să mă mărite, să-mi facă gospodărie, să le aduc nepoți… Ajută-mă, iepurașule! Doar știu că poți face multe pentru mine, te rog, prinse a scânci în altă seară.
– Dacă pleci în străinătate, eu ce mă fac? o întrebă deodată Naum, parcă dându-i de înțeles că o poate ajuta, dar nu se grăbește să o facă.
Doroteea umblă tăcută o vreme prin casă, apoi se apropie de el, îl sărută, îi netezi pletele rebele, i se urcă în brațe și zise:
– M-am gândit la noi! Fii cu ochii pe mine…
– Sunt.
– Doar de multe ori mă îndemni să ne căsătorim, să avem copii… Acum, dacă mă ajuți să plec în America, pentru o perioadă, știi ce se va întâmpla?
– Nici n-o să-ți amintești de mine. Mă vei uita a doua zi.
– Vorbești din pântece, motănel! Despărțirea noastră va fi un examen. Dacă e să întemeiem o familie, despărțirea are să ne pună la încercare: putem trăi unul fără celălalt sau nu...
– Logic! aprecie Naum. Dar va trebui să mai îngădui ceva timp.
Vainștein își aminti că prima sa soție are o firmă ce trimite la studii și la muncă peste hotare. Îi telefonă și a doua seară îi aduse o veste bună Doroteei – există posibilitatea să obțină un contract de muncă în SUA. Dar acest lucru va dura până prin mai.
– Te aranjează?
– Am de ales? îl sărută cu foc fata.
– Desigur că nu.
– Până când vom ști ce contracte au primit din SUA, îmi dai voie să merg la niște cursuri avansate de engleză? Nu mi-ar strica să mi-o mai perfecționez...
– Tot din mai vei merge și la cursuri, așa prevede contractul, preciză Naum. Poate am să merg și eu să o învăț. Doar e o limbă care-mi va trebui și mie. Dacă nu azi, mâine…
– Puișorul meu. Nu-i neapărat să mergi și tu. Dacă am să o știu eu bine, am să te învăț și pe tine.
Iarna a fost cu zăpadă multă și evenimente puține. Când ninsorile conteneau, Naum făcea pârtie până la mormântul părinților săi. Primăvara, când se topiră zăpezile, curăță noroiul scurs din deal în vale. În martie sădi mai la deal de morminte un stejar, vopsi gardul și reînnoi cu bronz inscripția de pe monument. Doroteea îl ajuta. Muncea umăr la umăr cu el în orele libere, iar sâmbăta și duminica le petreceau împreună la concerte, spectacole, în piața centrală a orașului… Peste tot, Doroteea îl ducea la braț și le zâmbea amabil tuturor cunoscuților lui Naum, vădit fericită. Se deprinsese cu ea și nu-și închipuia că poate trăi de unul singur.
– Mă iubești, momoțele?
– Te iubăsc, mă! era dialogul cel mai des, parafrazând de fapt un cântec ce suna frecvent în acele zile la postul de radio București.
În casa lor, cu mobilă nouă, fotolii roșii în salonul din care Doroteea făcuse acum birou pentru Naum și unde veneau clienți cu diferite probleme, pentru consultații juridice contra plată, era foarte comod. Ca și în bibliotecă și în dormitor.
Aprilie năvăli peste oraș cu soare mult, dar zile friguroase. Reci erau mai ales diminețile. Din viața lui Naum părea că dispăruseră orice suspiciuni sau urme de gelozie. Salariul Doroteei le prindea bine la cheltuieli mărunte. După câteva negocieri dintre Naum și „Bunel”, Doroteei i se majoră salariul. Fata mai plecă de câteva ori acasă și Naum nu uită să le trimită cadouri părinților. Era și o recunoștință, fiindcă din acele mâncăruri gustoase se înfruptau uneori și copiii lui, când veneau după bani. Începu să-i pară că nu a trăit niciodată atât de fericit.
Era de fapt hipnotizat. Părea să nu observe când Doroteea venea sau se ducea la serviciu. Chiar dacă venea târziu, nu-i mai cerea socoteală, convins că fata s-a cumințit și nu mai poate repeta aceleași greșeli. Într-o seară pică în ospeție Pavel Nică cu o problemă de spațiu locativ. Lui Naum îi plăcea să discute cu el pe marginea procesului literar din Moldova, mai băură și câte un păhăruț-două.
Doroteea se retrase de astă dată la balcon să fumeze, după care fugi în lavoar să se spele pe dinți. Apoi se scufundă în convorbiri telefonice îndelungate, mai departe de bărbați, să nu fie auzită. Nu acceptă să guste cu ei băutură, oricât a insistat Naum.
Pe la sfârșitul lui aprilie Naum câștigă un proces de răsunet și se pricopsi cu bani mulți. Găsi de cuviință să-i facă totuși Doroteei o surpriză de ziua ei de naștere. „Fie, își zise, cedând în fața amorului propriu. Chiar dacă-i o destrăbălată, să fiu eu indulgent. Poate îmi va prețui vreodată binele. Poate…” Se gândi să plece împreună în străinătate. Cu atât mai mult cu cît de doi ani nu fusese nicăieri la odihnă, decât la sanatoriul „Codru”.
Alesese Turcia, pentru că aici în luna mai biletele sunt mai ieftine. Ca surpriza să fie deplină – într-o după-amiază veni să o ia direct de la serviciu, fluturând cele două bilete de odihnă în fața ei.
– Scumpa mea copilă, să știi că ziua ta de naștere vom sărbători-o, ca niciodată, la mare. În Turcia, la Kemer, pe malul Mediteranei.
Demult nu-l văzuse pe Vainștein atât de mândru și senin la față. Și Naum citi pe fața „copilei” o bucurie, o fericire imensă.
În ajunul plecării au mers la magazinul Soiuz și-i procură două rochii pe placul ei. Apoi ea plecă să se coafeze, devenind mai tânără, mai simpatică, mai proaspătă.
A trebuit să călătorească mai întâi cu autobuzul pînă la Odesa. La vama din Palanca, după ce au trecut toate controalele, erau bine dispuși. Pe malul Nistrului văzură o cireadă de vaci. Printre ele se plimba un munte de taur, care tot sărea când pe una, când pe alta, dându-i de furcă văcarului. Pus pe glume, Naum îi atrase Doroteei atenția la pastorala bovinelor și rosti, spionând-o cu privirea:
– Oare ce le zic seara ceilalți tauri care stau acum acasă, când juncile lor se întorc de la păscut?
Ea se prefăcu că nu auzi. Era încântată de această călătorie. Niciodată nu plecase peste hotarele Moldovei și niciodată nu zburase cu avionul. Și toate acestea i le dăruia acum bărbatul de alături în preajma zilei ei de naștere.
24.
La aeroport, de unde trebuiau să zboare spre Turcia, ajunseră pe la amiază. Naum își aminti că în copilărie părinții îl luaseră într-o călătorie la Odesa. Văzu pentru prima oară marea, vapoarele, pescărușii. I se întipări în memorie orașul frumos, năpădit de verdeață și vițe de iederă ce acopereau balcoanele caselor până la cele mai înalte etaje. Părinții, profesori, aveau vara concediu la mare. Au vizitat atunci multe rude, care vorbeau între ele în idiș. Își aminti cum s-a împrietenit cu o verișoară, o fată mai mare decât el, pe nume Larisa Dolina... Au hoinărit amândoi pe străzile orașului, mâncând multă înghețată, au fost în excursie la catacombe, în port, s-au fotografiat lângă monumentul lui Richelieu. Într-o seară au fost cu rudele la un concert la Teatrul de operă și balet. Era o reprezentație cu marinari și dansurile lor focoase, cu cântece patriotice. În drum spre casă rudele și părinții își aminteau în șoaptă de anii grei de război, de evacuarea în Altai, de revenirea în orașul distrus de bombardamentele germanilor. Acasă au pomenit ceva despre ghetoul din Transnistria, i-au deplâns pe cei masacrați, care nu au avut norocul să ajungă să se bucure de viața pașnică. Pe atunci nu prea înțelegea rostul acelor amintiri ale părinților. Când mai crescu, tot de la părinți avea să afle că la Odesa au activat scriitorii Mendele Moiher-Sforim, Șalom Alehem, Ilia Ilf, Valentin Kataev. Citind cărțile multora dintre ei, avea să-și închipuie orașul, străzile, locurile descrise, trăind alături de eroii din paginile lor. Acum, revenit la Odesa după foarte mulți ani, încerca să-și închipuie că pe străzi se mai plimbă copilăria lui frumoasă, dar fără părinți, cu un trecut anevoios, cu un prezent plin de remușcări și un viitor confuz.
Era o zi însorită, copacii înverziseră, peste tot aglomerație de oameni, străzi neîngrijite. Era un cu totul alt oraș. Și oamenii erau alții. Nu mai auzea pe străzi coloritul limbii idiș, pe care o vorbeau odinioară bătrâneii, plimbându-și consoartele pe bulevardul Deribasovski. Mai încercă să-l regăsească o dată când avionul lua altitudine peste Marea Neagră, dar degrabă dispăru și dedesubtul lui văzu la început albastrul-cenușiu al apei, apoi o plapumă imensă de nori albi...
La Antalia au ajuns spre amiază, pe o vreme călduroasă, cu cer senin și mult soare. Călătoreau pentru prima oară în zona subtropicală. Chiar în perimetrul aerogării îi frapară palmierii bătrâni și portocalii cu fructe aurii. Peste tot curățenie, confort și atmosferă de desfătare. Clădirile moderne îi întâmpinau cu drapele roșii cu semilună, însemnul statului, cu acoperișuri împânzite de cisterne argintii, pe care le identificară ca baterii solare. Doroteea abia catadicsea să fotografieze toate cele ce o uimeau – ba un arbore tropical, ba o mascotă, ba un grup de femei în straie orientale. S-au fotografiat în doi pe fundalul munților din depărtare, când s-au oprit la un magazin neobișnuit de bogat de lângă o benzinărie.
Un autocar confortabil i-a dus pe un traseu splendid, asistați de un ghid, până la stațiunea balneară „Bel Tur” de la poalele munților din localitatea Kemer. În drum au traversat două tuneluri, ghidul le-a arătat o insulă ce se înălța în mare în formă de broască țestoasă, informându-i că acea așchie stâncoasă este de fapt un dar oferit de părinți unei domnișoare. Tot el i-a distrat cu diferite jocuri până la destinație.
Când s-au cazat într-un hotel de trei stele, odată cu cheile de la camera cu două paturi, au primit și câte-o curelușă verde, fixată la mână ca o brățară, cu denumirea stațiunii, pe care era dator să o poarte fiece vilegiaturist. S-au grăbit să coboare în curtea cu arbori exotici, cu două piscine, înconjurate de paturi pliante, unde au luat și dejunul. Apoi s-au dus pe litoralul cu nisip fierbinte de peste drum. Era un sfârșit de mai comod, cu turiști puțini, cei mai mulți vin în lunile de vară, li s-a explicat. În față se întindea infinitul mediteranean,în spate munții înalți de culoarea plumbului. Între aceste două peisaje ale naturii turcești din golful Antalya se afla stațiunea lor, înconjurată de magazine cu tot soiul de marfă, cu multe suvenire și bijuterii.
Încă nu le venea a crede că s-au pomenit într-o atmosferă de basm. Erau numai ei doi și se sorbeau din ochi de parcă se întâlniseră pentru prima dată. Naum știa să înoate bine, învățase din copilărie. O prindea pe Doroteea în brațele lui mari și o învăța tehnica înotului. Erau veseli și gălăgioși. După ce s-au scăldat în mare și s-au bronzat nițel, s-au întors în stațiune, unde aveau la dispoziție o saună și o baie turcească. Și toate aceste minunății erau pe gratis, ca și băuturile răcoritoare și alcoolice de la barul din curte. Chelnerii, la papion și cu bonete albe pe cap, erau numai atenție și amabilitate cu cei care se odihneau. Îi surprinseră mult această posibilitate de a te odihni comod și cu farmec. Cum avea bani destui, când mergeau sau se întorceau de la plajă, vizitau magazinele, locurile publice din vecinătatea altor stațiuni balneare, admirau păstrăvii din acvariile enorme. Vânzătorii ambulanți de portocale și bijuterii își făceau reclamă la marfă cu voce tare, într-o rusă stâlcită. Doroteea era fericită.
– Niciodată nu am crezut că în ziua când voi împlini 25 de ani am să mă bucur de o asemenea surpriză. Îngerașule, ești cel mai scump bărbat din lume! Ești și îndrumător, pedagog, înger păzitor.
Îl îmbrățișă și-l sărută dulce. Bărbatul se arătă măgulit de vorbele ei, dar în priviri îi mai scânteiau păreri de rău. Zise:
– Crezi că este de ajuns pentru a ne simți fericiți aici?
Întrebarea nu era lipsită de temei. Doroteea urma un tratament la organele genitale și Naum îi purta acum pică acelui unguent alb, care-i îngrădea accesul la toate cele de ce ar avea nevoie un bărbat aflat la o odihnă de vis în compania unei tinere fermecătoare.
– Motănașule, nu-ți face inimă rea, îi ghici ea părerile de rău. De cum mă fac bine, voi fi a ta zi și noapte...
Bărbatul însă se căznea cu multe semne de întrebare. Naum găsi că nu e numaidecât să afle cum se pomeni la Kemer atât de bolnavă și aștepta ca Doroteea să-i explice. „Oare cât are să mai dureze nedeterminarea, neînțelegerea între noi?
Oare cât am să tolerez această ființă gingașă, cu un corp frumos și mlădios, trăind
în minciună și nesinceritate?”
Nu găsea nici răspuns, nici limpezirea situației. Rămase doar cu resemnarea, căci gândurile sale nu le puteai auzi, simțămintele nu le puteai simți.

25.
Doroteea era încântată, veselă, scria mereu mesaje în caietul de notițe, pe care Naum îl purta cu el peste tot. Îl fotografia întruna pe Naum, apoi îl ruga să-i facă ei poze. Uneori ruga câte-o persoană să-i fotografieze împreună. Și-ar fi dorit să meargă și la apele termale de la Pamukale, aflate la vreo sută de kilometri de Kemer, dar s-au gândit că n-are să-i țină chimirul. În schimb au făcut o excursie cu vaporul din port până la cascada Antalya și înapoi. Pentru Doroteea a fost o călătorie de vis. Ziua era însorită, marea liniștită. Nava ieși în larg și pluti pe lângă malurile stâncoase, de culoare brună, cu configurații antice, brăzdând valurile până a ajuns în dreptul cascadei. Priveliștea părea extraordinară – turiștii se grăbeau să imortalizeze această clipă minunată, fotografiindu-se pe fundalul apei căzătoare. Naum o fotografie pe Doroteea cu brațele desfăcute în semn de nemărginită satisfacție. Ora de excursie trecu pe neprins de veste și peste o vreme nava porni îndărăt spre port. Naum continua să admire de pe proră frumusețea mării și țărmurile abrupte. „Pe aici, cândva, în antichitate, au trecut oștirile lui Alexandru Macedon, se gândi el. Apoi făcu o deducție banală: natura e veșnică și în frumusețe, și în furie. Numai oamenii sunt trecători. Câte generații au admirat această frumusețe, ce vine din vremuri străvechi și care va mai fi admirată încă multe milenii la rând!”
Deodată își dădu seama că o pierduse undeva pe Doroteea. Porni în căutarea ei. O zări stând la o masă de la bufet, cu niște fete și băieți, fumând și discutând aprins. Vorbeau în engleză și dânsul nu îndrăzni să-i deranjeze. Reveni pe chei și mai veselă, și mai entuziasmată. Prinse a citi inscripțiile în turcă de pe frontispiciile clădirilor. În port s-au fotografiat la statuia ecvestră a lui Ataturk din preajma cheiului. S-au întors la stațiunea „Bel Tur” mulțumiți, impresionați și odihniți. Fata insistă să-și facă la un meșter ambulant un tatuaj în formă de fluture pe umăr, la modă printre tineri.
Și iar o masă doldora de bunătăți, odihnă, plajă, scăldat. După câteva zile fata începu parcă să se plictisească – se retrăgea tot mai des prin WC sau în locuri fe- rite să fumeze sau să-și exerseze engleza cu tinerii turci, veniți aici din Germania să se odihnească.
De ziua ei au petrecut la plaja cu șezlonguri și umbrele albastre, apoi pe o terasă unde se gusta și se bea totul pe gratis. Seara câțiva turci au încercat s-o acosteze, iar unul dintre ei, arătând către Naum, întrebă nestingherit:
– Cine este el – tată, bunic?
Altcineva dori să o ia la dans, dar Doroteea refuză, stârnind chiar un soi de zarvă între ei, de parcă Naum nici nu se afla alături. Când simți că gluma se îngroașă, Vainștein, ca jurist și scriitor, avu inspirația să se adreseze poliției de moravuri, situată la fiecare intrare în stațiunile balneare ale Kemerului, și să protesteze vehement că niște persoane suspecte îi acostează soția! Poliția interveni imediat împreună cu patronajul hotelier, așa încât după aceea nu au mai avut nici o problemă.
Doroteea era fericită. Mediterana i se păru domoală, dulce și merita toată admirația. Pe oglinda albastră a valurilor navigau vapoare, iar în zare se deslușea clar insula ceea singuratică, în formă de broască țestoasă și plină de mister.
– Ai vrea să locuim, singuri-singurei, pe insula ceea din zare, îngerașule? îl netezi pe cap și Naum se simți și el urcând în al nouălea cer. Chipul fetei iradia de-o plăcere imensă și această imensitate de pe chipul ei îi provocă un șir de gânduri albastre și plăcute. „Iată unde poate găsi adevărata fericire pentru un suflet de copiliță, precum e Doroteea”, își zise el plin de mândrie că mai este capabil să aprindă focul dragostei într-o inimă tinerică. Acum era convins că fata uită acele aventuri copilărești și că nu va mai reveni la ele. Și că-i reuși întru totul transferul în Imperiul îmbrățișărilor sale cuceritoare. Doroteea, acest suflețel trimis de la Dumnezeu peste viața lui mohorâtă de un an și ceva, sălășluia acum în aria destinului său. Dulcile sărutări și îmbrățișările pătimașe, hăul amețitor în care se prăbușeau nopțile aici, sub stele sudice și în simfonia talazurilor mediteranene, păreau să-i fi adus pentru vecie în încleștările unui destin fericit și lipsit de orice nouraș. „Ce poate fi mai frumos pentru un bărbat de vârsta mea, care a izbutit să cucerească o domnișoară mai tânără decât mine cu 27 de ani și care își sacrifică anii tineri, acceptându-te anume pe tine!”
Cu asemenea gânduri Naum savura acele clipe de fericire, își făcea în nopțile prelungi notițe în «cronica» sa, iar a doua zi o plimba din nou pe Doroteea până târziu de tot pe litoralul nocturn însoțiți de muzica talazurilor neastâmpărate, și de o lună plină pe bolta cerului sudic. Era convins că fata nu va uita niciodată aceste clipe de mister și surpriza pe care i-o făcuse cu ocazia împlinirii vârstei de 25 de ani.
În chiar seara zilei sale de naștere au mers la o saună turcească. Naum îi făcu întâi un masaj, după care o săpuni și o spălă ca pe un copil, cu buretele, cu făină de porumb și miere de albine. După ce se uscară îndelung, s-au îmbrăcat și au mers pe una din terasele de pe țărm, unde au petrecut o „seară albastră” până pe după miezul nopții. Îi servea un chelner tânăr, cu mustăcioară, în frac și cămașă albă cu papion. Naum bău multă bere și îi permise Doroteei, ca de ziua ei, să fumeze ceva mai multe țigări. Se amețise nițel și la un moment dat îi veni să anunțe publicului motivul sărbătorilor. Mai mulți bărbați se grăbiră să o felicite pe Doroteea de ziua ei și chiar să o invite la dans. Puțin aburită și radiind de satisfacție, Doroteea, într-o pauză, arătă spre chelnerul cu mustăcioară și i se destăinui lui Naum:
– Uite, îngerașule, mie așa tip de bărbați îmi plac!
– Mergi și-l acostează chiar acum, îi scăpă lui Naum o zeflemea și îi păru imediat rău de cele spuse.
– Nu, hulubașule! O să înțeleagă că îl vreau. Dar în această seară nu-ți pot aparține decât ție. Alt bărbat nu-mi trebuie…
Cele două săptămâni petrecute pe malul Mediteranei s-au scurs neașteptat de repede și când sosi ziua plecării, nu le veni a crede. Înainte de a merge la aeroport, administrația stațiunii le-a organizat o excursie la expoziția de blănuri și giuvaiere. Naum se oferi să-i cumpere un lănțișor de aur, dar Doroteea refuză. Preferă să mai stea o bucată de oră în curtea instituției și, cum era zi de odihnă, o zi senină și frumoasă de sfârșit de mai, asculta fermecată vocea misterioasă a preotului musulman care chema lumea la slujba divină din acea amiază.
…Urcați în avion, Doroteea își culcă căpșorul pe umerii lui Naum și zise visătoare:
– Au fost cele mai frumoase clipe din viața mea. Îmi voi aminti cu drag de ele. Îndeosebi mă bucur că am o sumedenie de fotografii, care nu-mi vor permite să uit aceste zile niciodată.
Îl sărută dulce pe Naum, adăugând:
– Mulțumesc, motănel! Nu am crezut vreodată că voi avea un asemenea prilej de a petrece împreună. Și să știi, orice s-ar întâmpla între noi pe viitor, tu ești cel mai iubit și mai drag bărbat din viața mea!
Au aterizat pe o vreme înnorată și lumea parcă deveni altfel. Doroteea se pomeni căzută din rai și acum trebuia să se deprindă cu același curs monoton al vieții din această urbe înăbușitoare. Amintirea Antalyei rămase într-un fel încrustată pe corpul ei ca de ciocolată, pe umărul tatuat și în multiplele bijuterii pe care le procurase și le purta la gât, pe brațe, asemuind-o cu o veritabilă turcoaică.

* * *
Pe Ițik Mazik îl găsi trist. Cum îl zări pe Naum, sprijini arcușul pe strune și-i zise un cântec vechi evreiesc.
Vinde Sara răsărită,
Că la vară se mărită…
– Ai priceput ce am pățit, frăține? îl întrebă după ce sfârși cântecul.
Din mila Honei mele am pierdut cu potcoavele o avere! Chiar și la ceasornic am schimbat nechezatul de iapă după armăsar pe un cântec duios de cuc și l-am vândut ca să mă achit cu debitorii. Am devenit lefteri și iată-mă acum cântăreț ambulant la poarta pieței. Iar Hona înflorește – se laudă tuturora că știe ce înseamnă business-woman!
Abia acum Naum observă barizul cunoscut rătăcind haotic printre mulțimea de capete din piață. Un fior rece îi străpunse creierul și scăpă în surdină: „Doamne ferește…” Îi aruncă în grabă lui Ițik o salutare și porni grăbit spre stație…
* * *
26.
După revenirea de la odihnă, Doroteea găsi în așternutul lor agrafe și păr lung de femeie. Era nedumerită cine ar fi putut să se tolănească acolo. Deveni prudentă și mereu îi telefona lui Naum, să-i spună unde se află, ce face, că îl iubește, îl pupăcește și să nu fie trist, că deseară va veni acasă să-i gătească ceva gustos și se vor sexui… Nu dorea să apropie pe nimeni dintre fostele ei prietene, inclusiv pe Tașca Lungu, cu care se întâlnea acum din ce în ce mai rar. În schimb pe Naum în vara aceea începu să-l îndesească cu vizitele unul dintre clienții săi, devenit amic, Alexei Bonghiu, împreună cu amanta lui, Viorica, o farmacistă înaltă, avînd părul negru și fața pistruiată. Soția lui Alexei era plecată la muncă în Italia, iar soțul farmacistei în Grecia. Farmacista le amintea bărbaților că știința a descoperit viagra, care le continuă viața sexuală. Pe Doroteea o informă care sunt contraceptivele eficiente, ce nu te îngrașă. Stăteau adesea toți patru la masă, glumeau, făceau planuri de viitor, iar când plecau în urma lor rămâneau înțelegerea și voia bună. Această pereche li se păru un exemplu grăitor – o domnișoară tânără alături de un bărbat în vârstă emană un farmec aparte. Alexei Bunghiu era vesel și părea că înflorește în compania Vioricăi. Amicul avea slăbiciunea de a-l lăuda mereu pe Naum că e un avocat deștept. Se împotmolise în niște procese judiciare, la care participa Naum, și îi vizitau mai în fiecare săptămână. Odată le-a adus în dar lui Naum și Doroteei un motan de rasă, mare și alb. Doroteea se bucură tare, dar pisoiul nu se acomodă la noii stăpâni – se ascunse printre cărțile de pe rafturile bibliotecii, de unde nu ieși vreo săptămână. Ca să evite pierirea felinei ce nu reacționa nici la mâncare, nici la băutură, îl rugă pe Alexei să-și ia darul înapoi.
Într-un târziu, când se luară de vorbă de ce descoperise Doroteea în așternut, Naum recunoscu că la plecarea lor în Turcia îi lăsase cheia lui Alexei să supravegheze apartamentul. Desigur că acesta ar fi adus-o aici pe Viorica… Au râs cu toții când au aflat de suspiciunile Doroteei, iar cei doi guzgănei le-au mărturisit că le-a fost bine și plăcut cât Doroteea și Naum au călătorit în țara celor patru mări! Și Doroteea găti o masă copioasă cu ocazia revenirii din Turcia și petrecură până aproape de miezul nopții.
A doua zi pleca la Brânza, să vadă și părinții ce bronz și ce tatuaj adusese ea din Turcia.
– Aș avea plăcere să mergem și la anul să ne odihnim acolo.
– S-ajungem sănătoși, o cuprinse la piept bărbatul. Și o iscodi imediat: Și ce ai să le spui părinților, cu cine te-ai odihnit la turci?
– Cu soții Bunghiu. Doar am atâtea fotografii împreună cu ei.
– Hai mai bine spune-le adevărul. Că suntem soț și soție! Cât se mai poate să tot ascundem adevărul… De-ai ști cât de mult aș vrea să merg și eu cu tine la părinții tăi! Să îi cunosc, să stăm la taifas, să îi bucurăm cu vestea că degrabă ne vom apleca capetele sub coroana cununiei și că se vor bucura de vreun nepoțel…
– No-o-o! se îndârji Doroteea. Eu nu vreau nici căsătorită, nici copil. Vreau la muncă în America, să fac bani mulți.
– Încearcă măcar…
– Toate la vremea lor, iepurașule! se grăbi să pună punct acestei discuții mai puțin plăcute. Părinții mei nu sunt pregătiți să afle acest adevăr… Ș-apoi e bine așa cum trăim acum, fără ca președintele Moldovei să fie la curent cu cine ești înregistrat, mai glumi ea. Ai în acest oraș atâtea femei neajutorate, cu odraslele tale, că abia-abia reușești să faci față. Doar te văd în fiecare zi cum umbli îngrijorat și stresat că nu le poți satisface la toți poftele…Îți mai trebuie o belea în plus pe cap?
– Îmi pare rău că nu încerci să le spui, o ținea bărbatul morțiș pe-a lui.
–Nu-ți pară. Dacă aș deveni soția ta, dacă aș avea copil, m-aș face rea cu totul, reluă Doroteea argumentul din repetate rânduri. Sunt o fire posesivă, hulubașule. Voi cere să-mi acorzi atenție numai mie. Iar ție asta îți trebuie? Zi mulțumesc că nu…
– M-am atașat prea tare de tine.
–Mai vorbim când mă-ntorc. Am să vin încărcată ca o albină, să mă întîmpini la gară.
– Nu trebuie s-aduci nimic, avem de toate, zise Naum mâhnit.
– Mama nu mă lasă să mă întorc fără torbe cu mâncare, știi prea bine.
– Bine, bine, murmură bărbatul. Să te întorci cât mai degrabă, are să-mi fie dor de tine.
27.
Revenită de la Brînza, Doroteea deveni și mai mofturoasă, și mai pretențioasă. Îi amintea mereu că părinții iar au presat-o să se decidă odată și odată: ori rămâne să trăiască la oraș, în mizerie și lipsuri, cu un salariu și determinare iluzorie, ori se hotărăște să plece la muncă peste hotare. Îl tot sâcâia pe Naum să se intereseze, prin cunoștințele pe care le are, cum ar putea grăbi chestia cu un contract de muncă mai convenabil și mai asigurat. Dacă n-are să o ajute el, cine altul are să o facă? Și iar pomenea de prietenele și cunoștințele ei, care plecaseră pe un cap în SUA sau în Marea Britanie să îngrijească acolo de copiii bogătașilor și care s-au aranjat bine, primesc salarii bunicele și au un alt viitor.
– Și cu mine cum rămâne? o întrebă într-o zi Naum. Doar mie fără de tine are să-mi fie foarte greu, știi bine…
– Dacă soarta ne va hărăzi să fim împreună, fii sigur, așa are să se întâmple. Chiar de voi pleca, voi fi mereu cu gândul la tine, la revenirea în acest cuibușor, unde am depus atâta suflet. Vom repara cele nereparate și, venind din America cu bani, vom rezolva mai multe decât îți închipui tu….
– Noi și acum putem rezolva câte ceva, se opunea Naum. Mai avem bani în cont și dacă dorești, putem să mai procurăm din cele ce nu ne ajung. Iar în de- cembrie să facem o călătorie în Egipt, la piramide...
– Tocmai voiam să-ți spun, prinse Doroteea în clește propunerea bărbatului. La etajul doi, deasupra firmei noastre, închiriază un spațiu compania „Matrix”. Vinde calculatoare și tehnică de multiplicare, sunt multe piese cu care se poate renova biroul nostru.
Naum se lăsă convins și s-au decis să schimbe calculatorul pe unul mai sofis- ticat. Chiar peste o zi Doroteea apăru în biroul lui cu un oarecare Felix, specialist în calculatoare de la “Matrix”, un tânăr din sudul Moldovei, ce vorbea cu accent regățean. Băiatul trebuia să instaleze tehnica și programele. Lui Vainștein tocmai îi veniseră în vizită copiii și el o lăsă pe Doroteea să supravegheze lucrul ma- istrului. Felix nu era căsătorit, dar sta în gazdă într-un bloc din aceeași mahala, cu o tânără cu care avea de gând să se căsătorească. Locuiau chiar nu departe de biroul domnului avocat. Avea un BMW cam vechi, dar bine îngrijit, încât părea o mașină de lux și cunoștea tehnica și tehnologiile informaționale la perfecție. Însă ceea ce nu-i plăcu lui Naum fură câteva gesturi și replici prea familiare, de cum au pășit cei doi pragul. Acum la urechile lui ajunseră câteva chicoteli de-ale Doroteei, care-l puseră în gardă și-i treziră niște bănuieli mai vechi. Îi veni dintr- odată în memorie o glumă de-a Bunelului despre tânăra lui soție și flăcăii de la calculatoare, căreia atunci nu-i dădu nici o atenție. Acum tocmai prinse fraza prin care fata îi explica tânărului că de fapt ea stă aici în gazdă la unchiul ei.„De fapt nu-i este deloc datoare cu o asemenea explicație”, își zise supărat în sinea lui.
Schimbarea calculatorului și apariția tânărului de la „Matrix” în casa lor în acel sfârșit de vară îi suflară în jăratecul geloziei. Nici nu-și dădu seama când se puse pe urmărit. Într-o zi, întorcându-se de la serviciu, trecu pe la alimentara de vizavi și, când achită cumpărătura, îi surprinse prin vitraliul mare pe amândoi stând la taifas chiar în pragul blocului. Când îl văzu pe Naum ieșind din magazin, Doroteea se fâstâci și-i făcu semn pe-ascuns lui Felix să plece, șoptindu-i că persoana care se apropie de prag nu este altcineva decât ... gelosul avocat. Naum se prefăcu că nu observase scena și nu-i reproșă nimic, dar observă că Doroteea se refugiază tot mai des la balcon să fumeze și-i prinsă în convorbiri interminabile cu cineva. Asemeni unui vulpoi bătrân, trăgea cu urechea, poate prinde câteva rupturi de fraze compromițătoare. Nu avea nici o îndoială – fata intrase din nou în zodia ei incurabilă și domnul avocat aștepta doar să adune temeiuri incontestabile pentru a-i da papucii. Adică pentru a o ruga frumos să plece de la el.
Îl „ajută” măria sa întâmplarea. Într-una din zile, Naum fu oprit în stradă de una din fostele lui favorite în tinerețe – o doamnă cu o coadă lungă, pe care mereu ba o împletea, ba o despletea. Îl întrebă pe șleau:
– Știi cu cine își irosește sentimentele prospătura ta?
– E vreo problemă?
– În clădirea unde se află firma “Xerox” lucrează și ful meu. E specialist în calculatoare.
– Și dacă? întrebă el, grăbit să se despartă de doamna vădit tulburată.
– Castraveciorul dumitale îi aține calea.
– Cui?
– Se plimbă amândoi în fiece seară cu mașina…
– Ei și? își exprimă nemulțumirea Naum.
– N-am să-i permit! se revoltă dintrodată femeia, lăsându-și coada lungă în pace, despletită, când văzu că Naum se îndepărtează. Băiatul meu are logodnică. Doroteea n-are ce să se bage!
Strigătul femeii în plină stradă îl înnebuni. Se puse și mai aprig de pândă. De obicei, Doroteea pleca mai dimineață la serviciu decât el și chiar a doua zi după întâlnirea buclucașă din stradă prinse firul cum Doroteea, înainte de a ieși din casă, avu un apel telefonic, pe care îl trată doar cu un răspuns laconic „Da, acolo”. Îl sărută pe frunte și o zbughi afară, grăbită la serviciu. Copacii din jurul blocului abia înmuguriseră și Naum o urmări să urce în cursa ce trecea pe lângă circ. Deodată, însă, de după blocul din vecinătate stopă BMW-ul negru cu geamuri fumurii și Doroteea se strecură cu o îndemânare uluitoare înăuntru.
Îi și telefonă imediat.
– Adică, domnia ta are șofer personal?
– M-am întâlnit ocazional cu un coleg de serviciu, îi răspunse ea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și întrerupse convorbirea.
Ziua întreagă nu-și putu găsi astâmpăr. „Aceeași poveste, își zise, gândindu-se cu dispreț la ea. E bolnavă. Poate că vrea să fie altfel, dar nu poate. Nimeni nu o poate salva…Iar eu? Oare cât să-i mai fiu înger păzitor? Tată, îndrumător, pedagog?”
Seara Doroteea veni acasă mai devreme ca de obicei, luându-l cu mângâierile, căutând discuție.
– Ai să-mi spui ceva? o întrebă el uitându-i-se drept în ochi.
– Te rog, îngerașule, nu crede nimic rău despre mine. Nu te înșel… M-am întâlnit cu un băiat care lucrează la “Matrix” și m-a luat cu mașina la serviciu. Nici asta nu am voie s-o fac?
– Procedează cum îți dictează conștiința, dacă o ai, îi spuse Naum. De mine nu depinde nimic. Iată, mama acestui „prieten” are pretenții că îi strici viitorul. Să n-o pățești! Știi că prietena lui e gravidă?
– Îngerașule, n-are nici o prietenă! S-a legat de el o bolnavă psihic și-l șantajează, sărmanul… Poate de aceea acum a închiriat garsonieră și nu trăiește cu părinții… Bine, mai mult nu voi urca niciodată în mașina lui.Voi circula prin oraș în înghesuiala din transportul public…
Mai vru să o întrebe de unde știe aceste detalii, dar vocea ei părea că-i zgîrie creierii și se duse să se culce. Doroteea se spălă, se parfumă și veni cu pielea ei catifelată să-și trezească bărbatul în pat.

28.
Domnul avocat epuizase toate rezervele de încredere. Ar fi fost în stare să o ierte de nenumărate ori – simțea că o iubește la nebunie pe această fetișcană cu ochi căprui. Însă intuiția și zvonurile ce veneau tot mai multe din toate părțile începuseră să-i roadă, cu un cariu, orgoliul de bărbat. Până și fiica Mirabela îl preveni odată, ca printre altele:
-- Am văzut-o în oraș pe mândruța cu care conviețuiești... Să vezi cât de mlădios a învățat să urce în mașină! Îi place la volan sau cel puțin pe bancheta din față. Fii atent, batea (aici: tată (peiorativ), să nu-ți crească degrabă coarne de cerb cu Doroteea ta...
„Ce să fac? se frământa Naum jignit și înjosit. Nu am caracter. Alt bărbat, în locul meu, demult i-ar fi dat un șut în fund și ar fi scăpat”. Era, însă, ceva peste puterile lui să se despartă de ea.
Paharul se umplu la doar câteva zile – într-o după-amiază, așteptând verde la semafor, trecu fulger pe lângă el BMW-ul negru. Culmea! – alături de Felix, chiar pe bancheta din față, fandosită, fuma malițios femeia lui iubită, Doroteea! Mașina gonea spre bariera Sculeni, direcție ce nu-i inspira gândul unei sarcini de serviciu.
Sângele îi năboi spre tâmple, iar cugetul prinse a dumica gânduri din cele mai încurcate și mai nehotărâte. „Oare ce să mai fac? Poate să-mi găsesc o altă femeie?!” Era conștient că devine tot mai ridicol nu numai în fața Doroteei, dar și a cunoscuților săi, a multor clienți care îl recunoșteau pe stradă și care, avea impresia, îl ironizau când îl salutau cu un zâmbet slugarnic. Părea că fiecare își râde în mustață și se bucură pe din spate că o fetișcană, pe cât de mișto, pe atât de porno îi pune coarne.
Într-una din acele zile, când noaptea trecută și dimineața Doroteea îi jură credință, se puse din nou la pândă, nici el neștiind de ce. Se dosi printre lumea din stația de autobuz, de unde se vedea ca-n palmă scara cu apartamentul lui Felix și rămase acolo ceasuri bune. Și poate că așteptarea lungă avea să-i adoarmă vigilența, dar sună celularul și Doroteea îl anunță că termină lucrul și vine curând acasă. Încă nu închise bine mobilul când descoperi BMW-ul compromițător stopînd în fața scării. „Da, e cum am presupus”, își zise Vainștein, când din mașină coborî Dortoteea și amândoi, șoferul și pasagera, fură înghițiți de umbrele scării...
Sângele prinse a-i clocoti să-i spargă timpanele și inima. Se ridică să meargă acasă, dar se răzgândi și rămase în așteptare pe bancă, mușcându-și unghiile și frământând gânduri din cele mai bizare. „Ce să fac? Să o alung? Dar o iubesc! O iubesc, bate-m-ar cerul!”, se acuza și se căina el în același timp.
Domnului avocat nu-i plăceau buclucurile în casă. Certurile îi displăceau și îl scoteau din starea de normalitate pe săptămâni, ba uneori și pe luni întregi. Nu putea spune că precedentele sale soții au fost și ele curve, poate nici chiar femei de moravuri ușoare, dar mai toate i s-au nimerit fie cu caractere turbulente, fie cu cerințe materiale exagerate, ceea ce și stârnea certuri și situații de scandal. Acum nu voia să repete trecutul. O iubea pe Doroteea, dar și situația penibilă în care se pomenise din nou îl împingea să întreprindă ceva.
Cam la o jumătate de oră, cât trebuia să vină de la serviciu, Doroteea reapăru din umbrele scării. Era singură, în rochia ei scurtă cafenie, bine dispusă. Se uită la ceas și păru să o ia în sens opus direcției către blocul lor. „Așa, vrea să înconjure, ca să intre în bloc din cealaltă parte, ca și cum ar veni de la stație” ghici Naum intențiile femeii. Dar în clipa următoare o luă de-a dreptul prin curte spre casă. Încă nu știa ce-i va spune, dar se repezi să-i taie calea.
– De unde vii, dragă!? o apucă brusc de braț și se miră chiar el de câtă mânie desluși în propriul glas. Te-am văzut cu cine ai intrat în bloc. E totuși Felix și întâlnirile voastre nu-s deloc întâmplătoare. Ce înseamnă asta, Doroteea?
Fata îl privi perplexă – nu se așteptase să fie surprinsă în flagrant și, buimăcită, murmură ce-i veni pe limbă, fără să se gândească la rostul vorbelor:
– Felix m-a adus de la serviciu până acasă, mai degrabă...
– Și ai tras nițeluș prin așternutul lui, îi continuă firul răspunsului Naum, mâniat la culme nu atât de răspunsul impertinent al fetei, cât de situația penibilă în care se pomeni.
– Mai mult n-am să fac, zise dânsa cu o voce stinsă și vinovată.
Răspunsul îi păru cât se poate de banal. Simți un dezgust, o repulsie pe care nu și-o putea stăpâni.
– Mergi acasă, îți iei catrafusele și să nu te mai văd la mine în casă!
Răcni. Porunca sună categoric, cuvintele i se înșiruiră sacadat și cu o răutate nefirească în voce. De data aceasta Doroteea îl privi ca niciodată cu ochii speriați. Chestiunea cu plecarea ei în SUA era destul de confuză, iar acum părea că se poate nărui definitiv. Un mare semn de întrebare stârnea însăși funcționarea acelui sistem de contracte. Să plece la o altă gazdă însemna să achite o chirie grasă, ceea ce ar lipsi-o practic de mijloacele necesare pentru plecare. Însă chipul hotărât și negru al bărbatului nu-i lăsa nici o speranță, de data aceasta nu avea cum să o ierte. Și Doroteea începu a se ruga și a plânge copilărește, ca să atragă mai degrabă atenția și celor trei agenți ai SIS-ului (ca de obicei, ele tăifăsuiau în curte, pe banca din fața blocului):
– Iartă-mă, te rog. Căci nu am unde să mă duc! Iartă-mă, îngerașule...
– La Felix! urlă cu adevăratelea bărbatul și banca de sub cele trei păru să tros- nească. Pentru prima dată SIS-ul încremeni și nu suflă o vorbă. Una din ele își făcu la repezeală cruce și până ca ce doi să intre în scară făcură și ele picioare.
Ca să-și mai stingă din rușine și revoltă, bărbatul îmbrânci femeia în intrarea din bloc, iar nu zăbavă pe întreaga scară tună zgomotul unei uși trântite puternic.
În casă femeia se trânti pe canapea și începu să plângă în hohote.
– La ce bun să te iert și de câte ori! nu-și putea stăvili furia Vainștein. Când ție îți plac alți bărbați, îți place să te freci cu Costic, Sebas, Felix... Cu orice armăsar îți cade-n cale! Las’ să te ia el în gazdă sau să-ți ofere un apartament undeva în oraș... De ce-aș fi eu dator să asigur o femeie depravată ca tine, care nu are altceva în minte decât vagabondajul sexual. Nu, nici vorbă! Iată chiar acum îți arunc toate bulendrele pe geam, ca să nu-mi mai pășești pragul, și du-te să nu te văd mai mult între pereții casei mele. Curvotină altoită ce ești!
Cuvintele o biciuiau cu un șuier usturător. Nu-i păsa dacă le aud sau nu femeile de pe bancă, teama că va rămâne în stradă, cu plecarea peste hotare în derivă puse stăpânire pe toată ființa și cugetul ei. Se puse pe bocit în batistă și mai tare, ca la mort, împleticind picioarele în urma bărbatului. Vainștein porni să măsoare cu pași mari și grei odăile toate, de parcă era într-un acces de nebunie. Nu-i auzea plânsul, necazul îi sugruma gâtlejul, gata să-l sfâșie definitiv: „Cu ce am păcătuit, Doamne, ca să tolerez în casa mea atâta murdărie din partea acestui chip de înger, dar cu suflet păgân de diavol? Am 53 de ani, trebuie să-mi aranjez și eu restul sorocului... Ar fi cazul să-mi aduc o femeie ca lumea în casă, dar nu pot... Sunt îndrăgostit de ea și dacă pleacă, îmi va fi, sufletește, foarte greu și rău... Și de ce anume eu, Doamne, trebuie să sufăr neapărat curva asta lângă mine?!”
Știa că și de data aceasta o va ierta. De la o vreme se prinse la gândul că, poate, fata asta îl hipnotizează cu mâncărurile sale gustoase, aduse de-acasă, de la Brânza, și trebuie pur și simplu să-i ierte toate nebuniile. „U-u-ufff! Plânsul ei mă omoară!... Cât voi mai suferi stricata asta lângă mine?!” Gândurile îl năpădeau ca hoardele și Naum se simți ca un copil neajutorat. Se gândi să o pedepsească amarnic, doar ca ea ...să rămână.
Într-un târziu, bocetele fetei se stinseră treptat. Vainștein se abătu spre dormitor și descoperi că Doroteea adormise. Și deodată prinse a păși în vârful degetelor... să nu o trezească.
Nu mai trăise asemenea rușine, dar nici atâta răbdare nu știa că poate avea. Toată noaptea se căzni să adoarmă, dar somnul fugea de la el ca lăcustele de ploaie. Aproape de zori îi păru să fi găsit soluția de a se descotorosi de ea. „America! sări din așternut drept în picioare. Da, America! Asta e soluția! Am să o ajut să-și perfecteze cât mai degrabă actele pentru ambasadă și ducă-se în... voia ei! Numai așa am să scap de ea. Și ea de mine...”
Ultima frântură de gând îl întristă, dar nu mai era în stare să gândească. Se răsturnă pe canapea și adormi somn lung și greu.

* * *
– Îți face vrăji, frăține, negreșit îți face vrăji, își dădu cu părerea Ițik Mazik și lăsă vioara cu arcușul pe lavița așternută cu o veretcă cam roasă. Naum nu avea cu cine să împartă necazurile sale. Dintre toți prietenii singurul care l-ar înțelege cu adevărat este Ițik. La el și veni să-și răco- rească păsul. – Te hrănește cu mâncăruri gustoase, dar acolo-s vrăji făcute de ea și de maică-sa. Negreșit. Gândește-te, frăține. Tu o ții la tine în tot confortul, nu achită nici chiria, nici serviciile comunale. Ai ajutat-o cu serviciul și ea... te folosește. Ia seama, până la urmă are să te nimicească. Are să te usuce ca pe o iască. Știi ce-i trebuie ei acum? E-he-he-i! Un armăsăraș tânăr cu potcoave, ca să se sprijine bine și la împins să nu piardă nici un milimetru! Când s-a urca pe el, să aibă orgasme și să țipe, de să stârnească toți maidanezii din cartier. Iar tu, cine ești?! Și Ițik făcu o pauză, își frământă pe un moment mintea, apoi reluă: Ia, cole, un bășinos bătrân, care o exciți din când în când, dar nu-i aduci plăcerea cea așteptată... Ascultă la mine, fii atent, gagica are să te falimenteze, cum m-a falimentat pe mine Hona când a stârnit aventura cu potcoave și caiele! Þie ea îți trebuie pentru un masaj erotic, iar ea te folosește ca pe un măgar! Numai că n-are să te ducă în Ierusalim. Negreșit…

29.
Cât de mult ar fi vrut să nu ia în serios vorbele lui Ițik! Îl știa de palavragiu și ciucure de sfânta naivitate de când s-au cunoscut. Dar bănuiala că fata posedă o putere magică asupra lui creștea pe zi ce trece și se întărea în cugetul lui. Era destul să-i spună câteva vorbe dulci, să-l mângâie și el se tembeliza cumplit.
După ultima ceartă se închise și mai mult în sine. Doroteea părea să-și fi luat iar o pauză în aventuri și se tot străduia să nu-i dea nici un prilej de bănuială la infidelitate. Îi telefona, îi comunica unde se află... „Povești mai vechi, coniță”, își zicea Vainștein de fiecare dată când punea receptorul în furcă sau închidea celularul. Adevărul era că nu mai simțea nici o plăcere cu ea în așternut. Era conștient că face dragoste cu el pur și simplu din datorie. Doar că nu recunoștea. Ba chiar o făcea pe îndrăgostita – îl săruta, îi zâmbea și-i spunea același rebegit „Doamne, cât de mult te iubesc!”
Naum mai insistă o dată la compania gestionată de fosta lui soție, de astă dată i se adresă personal. Bela era o femeie experimentată, călătorise de nenumărate ori în SUA și putea să-i găsească mai grabnic un contract de muncă.
– Cuconița ta pricepe engleza?
– La perfecție. Știe calculatorul...Te rog, ajută-mă! se rugă el cu voce disperată.
– Dacă e nevoie... E foarte complicat, dar mă voi strădui să te ajut. Mâine să vină la mine.
– Dacă se poate, caută-i un loc la Washington.
– De când te știu, ai fost un nemernic, Naum, nu se abținu nici ea să-i mai pună sare pe rană. În loc să faci bine copiilor tăi, bunăoară, fiica Malca dorește să învețe la Ottawa, în Canada, are nevoie de susținere morală, nu i-ar strica și niște bani, tu îți ieși din pepeni pentru interesul unei... cocote!
Doroteea o găsi chiar simpatică pe prima lui soție. Avea ochi inteligenți și îi păru o femeie serioasă. „De ce nu s-au împăcat?” se gândi la un moment, dar degrabă își alungă orice gând lăturalnic – a venit să susțină o verificare a cunoștințelor de engleză și trebuia să se concentreze.
– Ai șanse să pleci, dar va trebui să obții viză la ambasadă. Și trebuie să fii conștientă că îți asumi un risc, fiindcă ofițerii de-acolo uneori resping fără nici o explicație cererea de plecare. Voi încerca să te angajez pe un contract de muncă la un hotel din Arlington, lângă Washington, în calitate de recepționeră. Pe un an. Dacă te vei prezenta bine, vei avea posibilitate să-ți prelungești contractul de muncă până la trei ani!
Asta însemna că Doroteea trebuia să mintă ambasada americană, prin acte false, că este angajat hotelier și pleacă în SUA la muncă mai curînd pentru a acumula experiență și să-și perfecționeze limba engleză.
Acasă veni fericită. Până la finele anului rămăseseră săptămâni numărate și se puse pe adunat actele necesare. Reluă în continuare cursurile de engleză, căci, după cum i s-a spus, în caz de reușită, plecarea se preconiza pentru anul viitor pe la începutul verii. Și cei de-acasă, deși făceau reparație capitală și intraseră în datorii, i-au făgăduit să o ajute. Mama Dina și tata Mihail erau acum încântați de perspectiva fiicei.
– Vom mai împrumuta de la neamuri, de la cunoștințe și vom aduna suma necesară. Da tu ține-te de domnul avocat, să te ajute și el, nu-ți face de cap. De Sfinții Arhangheli invită-l la hram....
Doroteea pricepu că maică-sa știe demult că trăiește cu Naum. Probabil, mai știe și despre alte aventuri amoroase ale ei.

30.
În ajunul plecării în satul Doroteei avu mai multe emoții neplăcute. Mama lui Avraam, căsătorită acum cu un italian, s-a stabilit la Torino. Avraam împlinise 17 ani, absolvise 9 clase gimnaziale și pleca și el în Italia. La despărțire băiatul îi spuse că va reveni acasă doar dacă va veni și mama. Acolo se înscrisese deja la un colegiu. Despărțirea a fost grea și pe fața lui Naum se citea o tristețe tulbure și neînțeleasă. Era primul lui copil care pleca în străinătate...
În ziua hramului, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, plecă la Brînza împreună cu fiica Rahela. Din primul schimb de priviri lui Naum nu-i prea plăcu mama Doroteei. Nu a observat să zâmbească măcar o singură dată la masa plină cu bucate și musafiri de toate rangurile. Simțea cum îl măsoară toată oastea gazdei din tălpi până-n creștet. Naum încerca să se simtă comod, să fie glumeț și chiar era pornit pe confidențe. Pricepându-i intențiile, Doroteea făcu pe supărata și-i dădu de înțeles că ar putea să-i strice reputația în fața rudelor. De fapt, ar fi vrut să fie cumva mai familiar, dar simțea că ochii mesenilor din Brânza parcă trădau adevărul despre el și Ioana lor și îl condamnau. Zâmbea galant cu doamnele și diplomatic cu bărbații, spunea glume și anecdote, dar simțea că râsul celor din preajmă e forțat, iar fiecare replică e presărată cu piper. Ca să scape de aceste presimțiri, într-o pauză se duse cu câțiva meseni mai întâi la stația de epurare a apei, unde munceau părinții fetei. Ca să mai topească din gheața răcelii dintre el și rudele fetei, s-a fotografiat cu lucrătorii de-acolo, iar mama fetei i-a făcut o excursie prin stație, explicându-i în ce constă lucrul lor, dar și plângându-se de utilajul deja învechit și de pericolul că poate fi con- cediată din funcția în care a muncit o viață cu toată familia – a atins vârsta pensionării și nu știe dacă administrația îi va prelungi contractul de muncă. Naum își dădu cu părerea și încercă să se apropie cu câteva sfaturi privind legislația muncii și practica angajatorilor și cu această ocazie își mai limpezi părerile – cu toată sobrietatea ei, doamna Dina părea o femeie modestă, la locul său, muncitoare și conștiincioasă, cunoștea la perfecție principiile de funcționare a utilajului. Până la urmă s-au mai fotografiat și în poarta casei părintești, cu toți oaspeții veniți să petreacă de hram.
Naum mai descoperi că Doroteea șofează cu îndemânări nebănuite – i-a adus de la autogara din Vulcănești până la Brânza cu mașina părinților, un „Jiguli” de marcă veche, dar încă destul de bine păstrat. Acum pricepu mai multe decât presupunea când o suspecta de infidelitate: „Știe a mânui bine volanul, ce mai vorbă! Plimbându-se cu atâtea mașini străine prin oraș, nu a pierdut vremea în zadar cu Costic, Felix și cine mai e acolo. Încaltea, a și avut cu ce plăti...”
Când peste Brânza se lăsa amurgul, Doroteea îi conduse până la stația auto, de unde urmau să se întoarcă în aceeași seară la oraș.
– Cum ți-au părut părinții Doroteei? dori să afle Naum de la fiică.
– Oameni simpli și de treabă, răspunse Rahela. Mamă-sa mi s-a părut cam posacă și prea des te măsura cu privirile ei încruntate. Ș-apoi nici nu era sinceră cu tine.
31.
Nici nu observă când sosi luna decembrie. „E al treilea an de când suntem împreună”, se gândi Naum și se miră de această nouă măsurătoare, cu un nou punct de reper, cu un nou sistem de referință. Acum toată viața lui o împărțea în două perioade – cea cu Doroteea și alta, parcă mai puțin însemnată, cu celelalte femei. Cea cu Doroteea părea să tragă mai mult la cântarul vieții, chiar dacă cu celelalte avea zece copii, iar cu ea nici unul. Chiar dacă... Alungă gândurile urâte, care îi provocau numai indispoziție și necazuri. Poate nu mai e mult, își zise, deși de mai multe ori se gândise cu groază și presimțiri sumbre la ziua despărțirii lor.
Doroteea însă se afla mereu în vâlvora pregătirilor pentru plecarea în SUA. Își păstră locul de muncă la firma „Xerox”, deși obținuse de la Bunel un regim de muncă mai lejer. Deveni mai sobră, mai concentrată, mai atentă, parcă se și mai maturizase. În ultima vreme lui Naum i se păru chiar că devenise alta – mai atrăgătoare, mai fermecătoare, dar și mai gospodină. Întorcându-se de la serviciu, mătura, spăla, pregătea demâncare, apoi stătea ore în șir la calculator, studiind engleza, dialogând cu prietenele sale aflate deja la muncă în străinătate. În astfel de seri ar fi vrut să oprească timpul în loc, să o admire așa o veșnicie. Dar timpul a fost întotdeauna neîndurător, iar cu dânsul îndeosebi. Decembrie se apropia de sfârșit, veneau sărbătorile de iarnă...
Cel de al treilea revelion consecutiv îl petreceau împreună – în doi, în aparta- mentul lui încăpător, cu trei camere, cu șampanie, lumânări și bucate delicioase, pregătite de o gospodină fermecătoare. Și în acest revelion ea îl sărută când acele ceasornicului bătură sosirea Anului Nou, iar când patimile se potoliră, îi zise cu voce domoală:
– Îngerașule! Ce bine e că te am alături... Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate voi pleca la muncă peste hotare. Am să-ți trimit mesaje, cadouri americane, iar după ce voi câștiga bani destui mă voi întoarce la tine. Vom face din apartamentul nostru o jucărie...
Sorbi din paharul cu șampanie și continuă visătoare:
– În anul care vine am să-ți mai fac o surpriză, care de fapt ți se datorează mai mult ție. Jos fumatul! Chiar din prima zi. Și întrucât fosta ta soție m-a asigurat că plecarea mea va fi posibilă pe la sfârșitul verii, nu mai târziu de toamna asta, vreau să-ți fac o invitație.
– O invitație? Mie? o privi uimit Naum.
– Te iubesc atât de tare, motănașule, ciripi ea cu vocea stăpânită de emoții.
Vreau ca în luna mai să plecăm din nou la odihnă în Turcia. Părinții mi-au depus
de pe-acum bani la cec pentru plecarea în SUA...
Naum nu se bucură prea tare. Se așteptase la o cu totul altă invitație. Își închipuise pentru o frântură de secundă că pășesc alături, ea în rochie de mireasă, el în costum alb și papion negru, spre palatul fericirii, unde-i întâmpină nuntașii, apoi trec la braț prin tunelul de flori... Scutură fărâma de închipuire și zise totuși pe un ton împăciuitor:
– Dacă va fi un an bun. Și dacă, eventual, nu aduci nici un prejudiciu financiar plecării tale...
Și iar au dansat o bucată de noapte, amândoi, acoperiți de vocea plăcută a lui Chris Rea.
– Ce minunat e cu tine!
– Vrei să fim împreună totdeauna?
– Crezi că am de ales? zâmbi Doroteea strânsă mai aproape la piept.
...Avea impresia că cineva totuși îi urmărește din negura nopții. Un ochi rece, de plumb, bacovian. Și cu un zâmbet vrăjmaș de zeflemitor: „Chiar așa, careva- săzică? Las-o, dom’le, mai moale... Că vezi bine...”
Naum închise ochii, scutură din cap, și vedenia dispăru...
32.
Acum era sigur – va pleca în toamnă, cu contract de muncă. Va lucra ca recepționieră la un hotel din Arlington, lângă Washington. Chiar din primele zile ale anului era ocupată ca niciodată. Ziua muncea la firma „Xerox”, în timpul liber învăța din manuale și de trei ori pe săptămână frecventa cursurile de perfecționare a limbii engleze. În serile lungi de iarnă se așeza la calculator, corespondând cu diferite persoane și dorind să afle cât mai multe despre țara de peste ocean. Adună toate actele necesare pe care trebuia să le prezinte la Ambasada SUA, ca să o accepte la interviul pentru acordarea vizei. O ajută Naum, desigur, obținându-i o referință de la administrația unui hotel din oraș, unde, chipurile, muncea. Tot el fu acela care o obligă să fie mai insistentă cu perfectarea actelor – să o contacteze pe fosta lui soție și să concretizeze unele detalii cu referire la contractul de muncă, care trebuia, și el, prezentat la Ambasadă.
Plecările în America în acea perioadă ajunseră pe muchie de cuțit. Guvernarea comunistă intenționa să blocheze activitatea firmelor ce se ocupau de plasarea cetățenilor moldoveni în câmpul muncii peste hotare, monopolizând această afacere bănoasă într-o firmă gestionată de clientela lor. Și chiar președintele țării îi avertiză sever pe toți responsabilii din guvern să pună, tacit, stavile la hotare– nici un greier să nu treacă! Bela îi telefonă chiar ea lui Naum, sfătuindu-l ca atunci când Doroteea va susține interviul, să nu-i divulge ofițerului cine anume a pregătit-o de plecarea în SUA. Oricum, pregătirile Doroteei decurgeau până una-alta în ritm normal, dar cu fiecare zi Naum cădea tot mai des în depresie, conștient că Doroteea îl va părăsi definitiv.
– Stai liniștit, îngerașule, încă nu se știe nimic concret – voi pleca sau nu, îl consola ea.
În ziua lui de naștere Doroteea pregăti, ca de obicei, o masă de sărbătoare. Seara veniră oaspeți mulți: Pavel Nică, Alexei Bunghiu, Anatol Roșcovanu, Sergiu și Dumitru Fusu... S-au veselit și au lăudat-o pe Doroteea că e o gospodină excelentă. Și copiii lui o acceptaseră și o stimau – nu conteneau să o laude când îi servea cu bucate gustoase. Și numai Naum se simțea prost – nu mai era acel de acum trei ani. Însă la vreo două zile i se făcu rău de tot și fu nevoit să meargă la Nicolae Cucoș, medic la spitalul orășenesc, dar și un vechi prieten încă din copilărie. Investigațiile l-au îngrijorat serios pe domnul doctor:
– Băiete, problemele tale sunt grave! Ești bolnav de hepatita B și trebuie să o tratezi neapărat. Pe deasupra, ce-i cu „pozitivele”? îi flutură el hârtiuța cu rezultatele analizelor de sânge. La vârsta asta de unde te-ai mai pricopsit și cu „busuioc” veneric? Cu cine trăiești acum? Ea s-a controlat vreodată? Ori ai „cules” prin mahala această bogăție?
Naum rămase perplex și, din trist ce era, acum părea să i se fi înecat și ultima corabie. Nu avu încotro, trebui să se interneze în staționar. Nicolae Cucoș era un specialist recunoscut în tot orașul. Cât a durat tratamentul, nu-l slăbeau telefoanele doamnei cu coadă lungă cu plângerile ei asupra celor doi. Doroteea rămase acum singură în apartament și nu încăpea nici o îndoială că-și făcea de cap nestingherit.
– Nu pot să-i fac nimic, dragă! se răsti într-un sfârșit Naum la pârâtoare. Dacă-ți vine bine, prinde-o și chelfăneaz-o!
Se plictisi să mai facă scene de gelozie, așa că hotărî să o lase de capul ei. Ba chiar îi veni un gând năstrușnic – ca scriitor, ar fi bine să studieze psihologia unei curve veritabile. Poate de aceea a și insistat ca Doroteea să nu-i facă nici o vizită.
– Nu pierde timpul, perfecționează-ți engleza, îi hotărî la telefon. „Și șofatul” voi să mai adauge, dar se abținu. Nu avea nici un rost.
Revenit acasă, Doroteea îl întâmpină cu o veste bună:
– Iubițelule, deja am comandat biletele de odihnă la Kemer pentru luna mai. Am să folosesc o parte din concediul ce mi se cuvine, apoi, după ce ne întoarcem din Turcia, cealaltă poate o voi petrece acasă, la părinți. Plecarea mea este preconizată pentru toamnă, așa că până atunci mai este. Și încă o noutate: la vară are să vină în ospeție verișoara mea de la Tula, pentru o săptămână. Dacă nu ești împotrivă, va sta la noi.
– Nici o problemă, răspunse Naum cu indiferență. Și tot atunci găsi oportun să o anunțe: În timpul tratamentului medicii m-au avertizat că hepatita se transmite și prin contacte sexuale. Și mi-au mai depistat niște maladii... Ciupercuțe, hlamide. Trebuie să te tratezi și tu...
Doroteea primi această informație vădit liniștită.
– Chiar mâine am să o sun pe Viorica să-mi procur medicamentele necesare de la farmacia ei.
Naum părea acum absent la toate: la ordinea exemplară în care găsi apartamentul, la reacția ei absolut liniștită, când îi pomeni de bolile cu pricina. De cînd trăiau împreună, nu avusese cu nimeni raporturi extraconjugale și era sigur că anume ea l-a „împodobit” cu aceste boli venerice. Da, această ființă gingașă de lângă el, cu ochișorii jucăuși și zâmbet fals. Și ca să-i spulbere parcă gândurile negre, Doroteea reluă vorba despre concediu:
– Să le facem toate pe rând. Mai întâi plecăm la odihnă în Turcia, apoi ne vom trata și bolile. Știi că mai am și boala mea de toate zilele.
Avea probleme cu intestinele – nu avea scaun câte o săptămână, dar să consulte un medic se intimida. Chiar și lui îi spuse despre acest necaz peste un an de când s-au cunoscut.
– Cât am stat în spital, am consultat și un proctolog referitor la dereglările tale.
– Ce-a spus?
– Să urmezi un tratament. Altfel pot apărea urmări grave. Până la cancer.
– Da? murmură ea pusă ușor pe gânduri. Peste câteva săptămâni trebuie să urmăm neapărat tratamentele. Dar mai întâi ne odihnim la mare! Situația rabdă – o săptămână în plus sau în minus nu schimbă nimic.
Se lăsaseră zile cu călduri și arșiță, iar odată cu ele păru să se instaleze treptat și o înstrăinare inexplicabilă între ei, tolerată tacit de amândoi. În sinea sa Naum începuse să o urască pe fata de care se îndrăgostise lulea, dar care îi provocase până la urmă atâtea necazuri cu infidelitatea ei. Nu se mai cutremurau la apropiere ca altădată, gingășia fetei, trupul ei tânăr și seducător părea că se brutalizase. Nu-i mai procurau plăcere discuțiile cu ea pe nici o temă, se ruga să vină cât mai curând toamna, când avea să plece. Poate că atunci se va simți altfel, mai liber și mai limpezit. Acum se lăsă dus de voința fetei – ea procură biletele, alergă prin magazine, aranjând pregătirile pentru mare. Nici măcar nu se mai interesa de ce vine seara târziu, chiar și în zilele când avea engleza. Pe sufletul lui puseră stăpânire descumpănirea și o imensă surzenie. Slujba, de câteva luni, nu-i aducea venit ca să facă față nevoilor copiilor și mamelor acestora din oraș. Deveni chiar pesimist, iar tristețea nu-l mai părăsea. În așternut se manifesta fără nici o plăcere –își închipuia mereu cum Doroteea face dragoste cu altul. Devenise parcă și mai neputincios. Când pășiră pragul aerogării cu bagajele burdușite, avu chiar o dorință stranie și lugubră. Ca în timpul zborului avionul să se prăbușească în mare. Prea multe greșeli făcuse până acum, prea multe. Și față de fostele soții, și față de copii, și mai ales față de propria demnitate de bărbat. Se considera un neghiob, un tontălău slab de fire, dacă tolerează cu atâta indiferență infidelitatea dezgustătoare a unei puștoaice, dacă s-a prins în lațul unor sentimente juvenile și a ajuns să o iubească orbește, ca un drogat. Conștientiza că nici un bărbat din lume nu ar fi procedat ca el, că de mult și-ar fi rânduit viața altfel. Nu mai era tânăr, dar nici atât de bătrân, mai avea posibilitate să-și aranjeze viitorul, să-și aducă în casă o femeie potrivită vârstei sale, și nu o puștoaică desfrânată, care îl hrănește zilnic cu diminutive și mângâieli false.
Toate aceste gânduri Doroteea nu i le putea citi și era singurul lucru care îl împăca întrucâtva cu sine însuși. De fapt, ce fel de împăcare putea fi? Nu mai dorea nimic, decât să facă un bine acestei ființe, ca în viitor, poate, să-i fie cel puțin recunoscătoare. Ș-apoi a comis în viața de până la ea atâtea greșeli! A fost și brutal, și crud cu femeile care i-au născut copii, neiertător și josnic cu prima, dar mai ales cu cea de-a doua soție. Acum simțea că soarta se răfuiește cu el și îi cere să-și plătească polițele destinului. Și trebuia să rabde. Acum mergea la odihnă, într-o țară a paradisului, avea nevoie de această relaxare, după ce se tratase de hepatită. Dar oricum, se simțea ca niciodată de prost, era total indispus. Și numai pe Doroteea părea să nu o afecteze prea tare mina lui mohorâtă. Se culca mereu pe brațele lui, netezindu-i primele ninsori de pe tâmple:
– Fii mai vesel, motănașule. Sunt alături de tine, se alinta ea până adormi. Când urcă în avion, descoperi că uitase în taxiul care îi aduseră la aeroport aparatul de fotografiat și ochelarii de citit. Asta îl amărî și mai tare – era sigur că nu va putea nici scrie, nici citi la mare. De data aceasta călătoria la Kemer i se păru lipsită de farmec, și nicidecum nu se putea compara cu cea din vara anului trecut. Și intuiția nu-l trădă – primul disconfort l-au avut deja la cazare – deși achitaseră o sumă frumușică pentru un hotel de trei stele, administrația îi cază la început într-unul de două stele. Abia după câteva nopți, la insistența lui Naum, au fost mutați într-un hotel de patru stele, după cum era indicat în biletele procurate.
În acel an nu au făcut nici o poză, nu au scris nici o pagină. Culcat pe un pat pliant pe malul mării, Naum urmărea aproape absent cum Doroteea se bălăcea în apă – într-un costum de baie albastru, nu mai era acea domnișoară proaspătă și fină, cum fusese anul trecut, când se plimbau pe aceeași plajă. Se străduia să ascundă niște dureri acute în spate, căpătate chiar în ziua când aveau să vină aici, la Kemer – prietenul Dumitru Fusu îi aduse un sac cu zahăr pentru compoturile și dulcețurile de vară și Naum și-a permis să-l ducă de la parter la etaj, în aparta- ment, de unul singur.
Trecură câteva zile și situația parcă reveni la normal. Doroteea a intrat într-o zi în vorbă cu un tânăr turc care vorbea engleza. Au tăifăsuit o vreme, apoi i s-a destăinuit:
– Pezevenchiul... A întrebat dacă sunt liberă. Când i-am spus că ești soțul meu, m-a privit uimit: „Nu ești cu el, gândurile tale sunt în altă parte...”.
– Și n-are dreptate?
–Ei, aș! se alintă ca de obicei Doroteea. Sunt numai a ta, iubițelule!
După câteva zile de zbucium, Mediterana se liniști. Lumea se tot întreba: să fie vreun semn bun? Pe litoralul stațiunii balneare năvăliră parcă de undeva, din înălțimile munților, o puzderie de vilegiaturiști vorbind graiuri diferite și înțoliți pestriț. În vecinătatea Doroteei și a lui Naum își făcuse loc o altă pereche, care, probabil, conversa bulgărește. Discutau și se contraziceau mereu într-o problemă ce ține de arta fotografiei. Ambii dotați cu aparate performante, nu mai încetau să imortalizeze peisajele din jur, selectau fețe de oameni ieșiți pe plajă, analizând apoi pozele deja pe monitor. Ecusoanele de la gât îi trădau că sunt reporteri ai prestigiosului ziar american Forwards. Fata era josuță de statură, cu părul negru ca tăciunele, ochii mari, pătrunzători. Costumul de baie vișiniu amintea de imaginea unei nimfe din Grecia antică. Ceva la fel de miraculos țineau să sugereze și pașii cu care măsura ritmic nisipul de pe plajă. Bărbatul, dimpotrivă, era înalt, suplu, cu mustăți și barbă căruntă ca de țap, cu un smoc de păr prins la ceafă. Lăsa impresia că este un preot de pe muntele Athos și că a nimerit pe plajă, cu aparatul de fotografiat la gât, ocazional. Discuțiile dintre cei doi, aci domoale, aci repezite, îi aminteau lui Naum Vainștein niște cuvinte bulgărești, învățate în adolescență, când avusese ocazia să călătorească timp de o lună la Plovdiv, Sofia, Burgas și Varna. Dar nu cuvintele propriu-zise, ci mai curând tonalitatea rostirii lor și felul de a gesticula l-au făcut să înțeleagă că între corespondenții americani de origine bulgară se iscase o ceartă.
Soarele se ridica nemilos spre zenit, iar întinderea plajei de la Kemer forfotea. Aerul îmbâcsit cu miros de citrice turcești, cântecele ce izvorau ca apa din megafoanele instalate în hoteluri creau o atmosferă de adevărată sărbătoare pentru cei din jur. Și numai Naum avea impresia că-l asediase un vacarm aproape insuportabil, obositor. Toată lumea se scălda și se bronza, tolănită pe paturile pliante și îndeletnicindu-se fiecare cu ce prefera – jucau șah și dame, citeau cărți și ziare, rezolvau rebusuri și integrame, admirau muzica sau pur și simplu urmăreau prin binoclu corăbiile ce veneau sau plecau din chei, cascada din depărtare, zborul pescărușilor, acum unicele ființe autohtone ale golfului Antalya. Lumea ca lumea, păsările ca păsările și numai corespondenții americani de origine bulgară făceau excepție. Părea să fie în exercițiul funcțiunii și tot ce se întâmpla aici într-o clipă, într-o oră, într-o zi trebuia reflectat în timp și în spațiu. Altfel zis, continuau să adune materiale pentru publicația ce le-a încredințat această misiune nobilă.
Urmărindu-le munca și cearta, Naum se legase oarecum de această pereche, singurul subiect ce părea să-l mai intereseze acum pe tot întinsul mediteranean, mai degrabă ca scriitor decât ca simplu turist, care a evadat din tumultul civilizației moderne și vrea să-și scuture stresurile, oboseala de peste an în apele și în peisajul subtropical. Doroteea trecuse undeva pe planul doi, nici el neputîndu-și explica de ce nu-l mai interesează, nu-l captivează, ca anul trecut, prezența sau lipsa ei. Ea se bălăcea în mare sau în piscină, se întreținea cu tineri turci în engleză, bea tonic ori mînca o înghețată la umbra unei terase și, periodic, nu uita să vină lângă el, să-l cuprindă sau să-l sărute și să-i spună aceeași frază banală „Ce bine e, motănel, că suntem alături. Te iubăsc, mă!”
33.
În penultima zi de aflare la Kemer, tabloul nu părea să sufere mari schimbări. Atât că Naum, scufundându-se în valuri, se lovi de o piatră și simți imediat o durere acută în coloana vertebrală. Deranjat de aceste dureri, se gândi că va avea din nou probleme cu hernia de disc, pe care medicii nu o dată i-au propus să o opereze. Din cauza bolii, de câte ori se mai scălda în restul zilei, se întindea copilărește pe burtă, intrând în apele mării ca o reptilă. Înotând așa, parcă-l mai lăsau durerile. Prefera să o ia razna, depărtându-se de mal, unde era mai puțină lume și astfel putea să admire munții pitorești din preajma stațiunii, dar și cerul albastru-siniliu.
Rămase oarecum surprins când observă că și cei doi fotoreporteri preferau să înoate la o distanță mai mare de litoral. Acum, când îi revăzu și pe ei în largul mării, își aminti de unde i se întipăriseră în minte cîteva fraze în bulgară: atunci, în 1977, se aflase o lună întreagă în compania Dimei Mațanova, o domnișoară drăguță din satul Dorkovo, situat pe malul lacului Batak de lângă Pazardjik, în țara trandafirilor, Bulgaria. După aproape treizeci de ani, de când nu o mai văzuse, păstra vie în memorie vocea ei zglobie și cuvintele rusești pe care le rostea cu un evident accent străin. Îi veni așa, dintr-odată, o asemănare a atmosferei de acum trei decenii, actualizând în simțiri comportamentul celor doi americani de origine bulgară. Poate că anume acest resentiment îl făcu să iasă la mal, lăsându-I pe cei doi fotoreporteri în obișnuita lor discuție înfocată.
Scăpat de îmbrățișările mării, părea că și durerile din coloana vertebrală îl mai slăbesc, așa încât simți nevoia să se întindă pe o canapea de piele albastră. Razele soarelui băteau deja pieziș, parcă intenționând să ascundă tot mai mult vârfurile de basm medieval ale Kemerului. Oamenii locului spuneau că pe aceste cărări, cândva, ținuseră calea spre Palestina cavalerii cruciadelor. Acum însă Naum zări cum din apă își făcu apariția „preotul” bulgar, care adineaori înota cu colega sa de la ziarul american. Era singur și părea oarecum tulburat. Își adună agitat și în grabă toate aparatele și bulendrele într-un sac de campanie, își aprinse un trabuc cubanez și, trăgând nervos din el, se întinse pe o canapea de alături. Era ora când de obicei oamenii părăsesc marea, grăbindu-se la cină, după care se adună la distracțiile de seară ce aveau loc cu regularitate în curtea stațiunii balneare Larisa M, lângă piscina cu apă dulce și cristalină în care se oglindea puzderia de becuri multicolore, jucăușe.
Noaptea trecu fără mari dureri, căci își întinse corpul pe perne moi. Dimineața se stârni un vânt puternic, valurile mării vuiau supărate, învolburându-se în talazuri rebele. Din vreme-n vreme tuna și fulgera ca în cele din urmă peste tot litoralul să se dezlănțuie răpăitul unei ploi torențiale.
Ploaia nu ținu mult. Peste numai un sfert de ceas norii grei se topiră undeva în depărtările golfului Antalya, înspre Cipru. Ziua se așeza cu aerul ei proaspăt, mirosind a fructe exotice, ca toate celelalte de până acum, îndeosebi a portocale turcești. Cu atât mai neașteptat fu tabloul lugubru pe care aveau să-l vadă pe plajă oamenii veniți încoace îndată după ploaie – salvamarii scoteau din iureșul valurilor trupul unei domnișoare, având pe corp urme de vădită violență. Fața îi era toată în vânătăi hașurate, iar gâțele-i lungi îi înfășurau gâtul subțire, parcă anume să-i curme respirația. Era colega „preotului” din tandemul fotoreporterilor de la ziarul american. Ceea ce-l miră și mai mult pe Naum e că nu descoperi nici urmă din tinerețea fermecătoare a bulgăroaicei pe care mai ieri o admira. Nici urmă din agitația celor doi fotoreporteri, care, câteva zile la rând, se grăbeau să imortalizeze clipele și orele de odihnă ale unei întregi plaje turcești.
Medicii-legiști au constatat moartea ei violentă, după care au acoperit-o cu un cearșaf alb, astfel marcându-i plecarea ireversibilă. Dar unde-i tânărul care a însoțit-o până la tragedie? Acum Naum își dădu seama de ce era tulburat ieri, când ieșise din mare. În doar câteva clipe se zvoni peste tot litoralul că a fost dat în ur- mărire internațională și că în toiul nopții izbutise să părăsească stațiunea, lăsând portul Antalya și făcându-se dispărut cu un avion în direcția Mesopotamiei. În aceeași zi Vainștein, răpus de dureri, părăsi și el Turcia. Alinturile și mângâierile Doroteei acum îl iritau ușor, gândurile zburându-i bezmetice când spre chipul domnișoarei de acum treizeci de ani, Dima Mațanova, când spre trupul tinerei sugrumate în apele Mediteranei. Încerca să alunge aceste imagini, gândindu-se că va trebui totuși să se interneze de urgență în spital și să-și opereze hernia.
Reveniră acasă văduvit de elanul și entuziasmul din vara trecută. Nici bronzul de pe corpul Doroteei nu era cel de anul trecut. „Banală odihnă”, își zise Naum, tot luptându-se să scape de cele două imaginii ce nu-l părăseau deja de-o zi și ceva. Se gândi să se interneze imediat la spitalul de urgență, dar la Crocmaz murise bunica Doroteei după tată și ea plecă cu părintele la înmormântare. S-a întors peste trei zile cu impresii apăsătoare. Tatăl ei, deși mai avea frați și surori, a acoperit aproape toate cheltuielile de înmormântare. La Crocmaz a fost șocată și de faptul cât de mult se bea... Curând însă a aflat că acele femei băutoare erau venite din satele vecine, căci la Crocmaz nu se obișnuia ca femeile să fie atât de strâns înfrățite cu paharul. „Degradare completă, îndeosebi între femei”, mărturisea ea cu amărăciune. La întoarcere tatii i se făcu rău, avu o ușoară dereglare psihică – nu dormise câteva nopți în șir. A fost nevoită să conducă ea mașina, iar din oraș a telefonat unei rude, care l-a dus pe tata la Brânza.
Dimineața următoare Doroteea se trezi mai devreme, se spălă, bău un ceai, privind MuzTV, programul ei preferat în ultimul timp, de la care mai deprindea mai mult graiul american al limbii engleze, apoi culegea câteva mesaje SMS și pleca la serviciu. Naum plecă singur la spital.
Investigațiile nu au durat prea mult. Profesorul Ghidirim, doctorul Cucoș și alți doi chirurgi pe care Naum nu-i cunoștea au fost unanimi – trebuia să accepte operația de hernie de disc.
– Dacă renunți la intervenția chirurgicală, există pericolul să dereglezi mai grav aparatul locomotor, îi emise verdictul profesorul.
La nici o săptămână după ce s-au întors din Antalya, se internă la spitalul de urgență pentru o serioasă intervenție chirurgicală la coloana vertebrală.

34.
În taină, Doroteea se bucură că domnul avocat avea să fie țintuit pentru mai mult timp la pat. Era un prilej pentru a se simți în sfârșit liberă. Până atunci se întâlnea cu Felix ca pe furate –după serviciu, când la el acasă, când în pădure. Acum avea prilejul să o facă chiar în apartamentul domnului avocat, cât el se va afla în sala de reanimare, apoi la recuperare. Doar să se ferească de SIS. Deși, de la o vreme, prea puțin contau pentru ea cele trei bătrânele care stăteau de gardă pe banca din fața scării. Făceau sex peste tot, inclusiv în mașină, pe bancheta din spate, când se nimerea.
Felix nu avea cine știe ce sentimente față de vecina sa din cartierul de sus. Îi plăcea mai mult să se laude câte unui amic:
– E dată dracului gagica! Pesemne că i-a fost totdeauna drag călăritul. Ca să vezi, la început îmi părea atât de modestă, dar acum în fiecare zi îmi pipăie pantalonii! Bravo gagioala! Tace și face!
Când simți parcă o răceală din partea lui Felix, nu se rușină nici de brațele unor amici de-ai lui.Curînd mai toți colegii de la „Matrix” prinseră a se întrece cu laude și glume pipărate la adresa talentului gagicii de la „Xerox”.
Cât a stat în spital, se străduia să nu se gândească la Doroteea. Dar nu a fost să fie. Gândurile rele și amărăciunea din inimă îi pricinuiau dureri și mai mari, până a fost dus în sala de operație. Mai departe nu ținea minte nimic. Aflase de la profesorul Ghidirim că operația a durat mai bine de două ore, cu anestezie totală, că atunci când a fost readus în salon, îl așteptau aproape toți copiii și câteva dintre mamele lor. Când își reveni, simți că se învârte totul în jurul lui și ceru apă – gura îi era uscată. Stătea în salon cu încă trei bolnavi netransportabili. Stăruia un miros greu, iar pe lângă toate incomoditățile din salon de afară năvălea arșița de iunie.
Doroteea veni abia peste trei zile după ce a fost operat. Avea privirile îngrijorate, îi aduse apă și ceva demâncare.
I-a spus că a sosit de la Tula verișoara ei Parascovia și curând va veni pe câteva zile să vadă orașul.
– Las-să vină, se învoi Naum, simțind durere în tot corpul.
L-a vizitat din nou la alte câteva zile, tocmai când se nimeri să vină feciora- șul lui Dorin cu mama sa. Se îngrășase puțin. „N-o fi gravidă Doroteea?.. De la Felix?..”, îl fulgeră o bănuială, dar imediat își zise: „N-are acum nevoie de prun- ci, ia cu regularitate contraceptive... E în libertate deplină...” Înghițind câteva noduri, se uita țintă la Doroteea. Ea roși. Lui Naum acum nu-i păsa dacă are pro- bleme mari sau mai mici, pe el îl apăsau cu totul alte necazuri. Când își revenise după anestezie, descoperise că nu putea urina. Anestezia îi provocase complicații la vezica urinară și medicii i-au aplicat un cateter. Asistentele medicale îi făceau injecțiile cam neglijent și el scrâșnea din dinți de durere.
A stat nemișcat pe spate peste zece zile. Doroteea nu a mai venit să-l vadă. Nici el nu a insistat. Avea o mică bucurie – în Elveția se desfășura campionatul european de fotbal, iar el era un mare microbist. Cineva din rudele pacienților din salon adusese un televizor mic și priveau cu toții meciuri până pe după miezul nopții. Când se stingeau luminile, pentru Naum începeau coșmarurile. La capul lui era un pacient care-și zdrăngănea întruna picioarele, lovindu-l în creștet. Avea impresia că aici, la spitalul de urgență, se află pe câmpul de luptă într-un război perpetuu. Câțiva pacienți din saloanele vecine decedaseră si medicii i-au scos în coridor, ca pe o mobilă veche, lăsându-i „să se răcească”. Până atunci Naum crezuse că moartea unui om este o tragedie, un dezastru care îi înspăimântă ne- apărat pe cei din jur. Acum vedea indiferența lucrătorilor medicali, a celor care alergau încolo și încoace pe lângă cadavre, fără să se înfioreze. Și Naum înțelese că în viață cel mai mult contează dragostea și moartea e sfârșitul ei. Cu fiece zi se întărea în convingerea că a nimerit într-o capcană – prea tare se îndrăgostise de Doroteea. Simțea peste tot lipsa ei. Dar ce se va face când ea va pleca? Oricât ar părea de paradoxal, gândurile îi erau numai la ea. Și totuși trebuie să o ajute să plece. Conștientiza că ar fi o ironie să creadă că fata l-a iubit vreodată. Nu, a avut nevoie doar de serviciile lui. Și totodată se mira cum poate să-l măgulească cu vorbe dulci, să se culce cu el în același așternut, iar gândurile ei… O, de-ar fi putut să-i citească gândurile și trăirile!
– Încornortatule! Scumpa ta Dorotee e în așternut chiar în apartamentul tău cu altul... Se plânge că pentru tinerețea ei ești... slab de sculă, îi întrerupse meditați- ile o voce anonimă la celular. Suna probabil de la un telefon din stradă.

35.
Către sfârșitul săptămânii i s-a scos cateterul. Rana mai sângera, dar i s-a permis de-acum să se miște. Cum se va ridica, cum va face primii pași, cum se va trata în condiții de casă? – toate aceste gânduri îl frământaseră cât a zăcut la pat. Avea frică de ziua când va trebui să se ridice.
Fiica sa Mirabela fu aceea care îl ajută să se ridice, să facă primii pași. Tot ea îi procură de la farmacie un corset, pe care era obligat să și-l pună când va fi să se ridice și să se plimbe prin casă, sprijinit numaidecât în cârjă. Îl săgetau dureri mai în tot corpul, dar cel mai mult în spate și la căile urinare.
Acasă fu transportat într-o zi de vineri. Doroteea plecă chiar a doua zi la Brânza să o aducă pe verișoara sa. Culcat pe canapea, rămase de unul singur, cu tavanul alb și tăcerea din casă. Doar câte-un lătrat de maidanezi și mașina gunoierilor mai spărgea liniștea din cartierul de sus. La o jumătate de oră sună celularul. Era glasul Doroteei:
– Nu fi trist, duminică mă-ntorc. O să-ți aduc bucate gustoase. Mama a hotărât să-ți trimită o perină, o plapumă și două perne, să-ți fie mai comod în așternut! Nu te da bătut! Doar ești bărbat în toată legea! Te pupăcesc, iepurașule...
A doua zi îl vizită Mirabela. Veni să-l ajute să se miște prin casă. Deși depășise frica primilor pași, mai avea nevoie de sprijin. Mai exact, de o supraveghere, în eventualitatea că își va pierde echilibrul. Se temea să nu cadă întâmplător, iar o cădere i-ar fi fost catastrofală. Din dormitor trecu în salon, apoi dori să-și vadă și biblioteca. Cât lipsise, observă că apartamentul ajunse într-o ușoară dezordine și confortul de odinioară părea să se fi retras undeva în amintiri. Se vedea că Doroteea nu se omorâse să-l țină în ordine. „Cuibușor de nebunii”, zise în sinea lui și se surprinse cu o bună doză de zeflemea.
Trebuia să stea mai mult culcat, iar când se ridica sau se așeza pe pat, trebuia să respecte niște procedee speciale, indicate de medic. Sâmbătă și duminică în oraș a plouat, încetinind abia când Doroteea se întoarse de la Brânza, împreună cu verișoara ei Parascovia, o fetișcană cu talie de viespe. Aduse, precum a promis, mâncăruri delicioase, o plapumă frumoasă, o perină și două perne meșterite de mama ei, cadou special pentru domnul avocat, spre a-și odihni coastele mai comod. Așternu apoi pe pat lenjerie proaspătă, mai deretică în fugă cele lăsate la întâmplare în ajun, cuibușorul lor reveni la ordinea de cîndva și Naum se convinse o dată în plus că ea, cu anii, s-a făcut gospodină în toată legea. Parascoviei îi spuse aceeași legendă – că stă în gazdă la domnul avocat și scriitor, care a ajutat-o și o mai ajută mult. Seara Doroteea se culca în bibliotecă, împreună cu verișoara sa. Domnișoara din Rusia abia împlinise 19 ani și nu-i trăsnea prin minte că Doroteea, la 26 de ani ai săi e capabilă să ducă o viață conjugală cu Naum. Parascovia avea un somn adânc și nu simți când, pe la miezul nopții, Doroteea se strecură în așternutul lui Naum. Era prima oară după câteva săptămâni când au făcut dragoste. Naum era fericit că i s-au restabilit funcțiile bărbătești, chiar dacă mai simțea dureri teribile în spate.
Cu Parascovia se împrieteni din primele clipe. Absolvise colegiul de medicină și acum trecuse în anul doi la facultate, așa că ținea de minune locul unei asistente medicale. Naum stătea zile întregi în casă, respectând indicațiile medicilor, și doar arareori ieșea afară să se plimbe în jurul blocului. Parascovia îl însoțea. După câteva zile extinseră aria plimbărilor – ajunseră pe aleea bulevardului larg și străjuit de două rânduri de tei târziii, care tocmai își scuturau floarea, dar parfumul lor fin și fermecător mai stăruia, acoperind însă cu greu mirosul de gaze de eșapament. Lui Naum îi plăcea să servească domnișoara cu înghețată și să-i povestească despre tinerețea lui, despre vremurile când călătorea în adâncurile Rusiei, la învățătură sau acumulând experiență de viață, fie ca ostaș în armată, fie ca avocat, fie ca ziarist... Rusia dintotdeauna a fost pentru Naum o țară miraculoasă, cu o diversitate de po- poare și obiceiuri. I-au plăcut oamenii simpli din cătunele rusești, îi găsea acolo pe eroii lui Turgheniev, Tolstoi, Cehov, Șukșin, Abramov, era fermecat de frumusețea lirică a naturii, descrisă inconfundabil de Esenin. Dacă nu s-ar fi născut într-o fami- lie de evrei basarabeni și nu ar fi citit de mic operele lui Salom Alehem, poate că ar fi ales Rusia ca loc de trai. Acolo te simți liber, aripile ți se desfac în toată măreția lor, ca să asaltezi imensitatea cerului și a pământului. Parascovia îl asculta precum îl ascultase cândva domnișoara Giulietta Ghicciardi pe un genial muzicant, pe o bancă din Germania, ca în cele din urmă să-i dăruiască clipa de inspirație și omeni- rea să se aleagă cu „Sonata lunii”. Era o ființă duioasă, firavă, sinceră, neprihănită, cu boiul și sânii încă nealterați de rutina și neantul experienței erotice și Naum se simțea foarte bine în compania ei.
Peste o săptămână și ceva Parascovia plecă și Naum descoperi că în casă, dar și în sufletul lui se înscăună din nou rutina. Mai ales când rămânea singur acasă, Doroteea grăbindu-se în fiecare dimineață la firma „Xerox”. Se instaură din nou același curs al vieții, cu zile și nopți când mai bune, când mai puțin bune. Era deja luna lui cuptor, cu arșiță și călduri insuportabile la bloc. Într-una din acele zile Doroteea se trezi fără celularul procurat în rate pe când muncea la asociație – i-a fost furat în troleibuz. De atunci Naum nu mai putea s-o contacteze telefonic decât dacă îl suna dânsa, comunicându-i unde se află și ce are de gând să facă. Abia peste câteva săptămâni se pricopsi cu un mobil, împrumutat de la vecinii de la „Matrix”. Era un aparat vechi, cu defecte vădite, căci i se răspundea mereu că abonatul nu se află în aria de acoperire. Într-o seară, când el îi făcu observație, Doroteei îi sări țandăra:
– Ce sunt eu vinovată că așa este telefonia asta idioată din Moldova!
De fapt era și ea supărată – în celularul care i s-a furat, pe lângă faptul că era unul performant, avuse stocată foarte multă informație prețioasă. Acum simțea lipsa lui și pretențiile domnului avocat o iritau.
– Bine, calmează-te! Te așteaptă interviul la ambasadă.
Și Naum îi întinse invitația, în care era anunțată că peste două săptămâni trebuia să se prezinte la Ambasada SUA pentru interviu. Doroteea sări peste el și începu să-l sărute, bucuroasă peste măsură. O potoli, odată cu durerile din spate, care încă nu-i trecuseră cu totul. De fapt, era mulțumit și nu prea. Mulțumit că, în sfârșit degrabă poate se va sfârși acest calvar, care devenea tot mai insuportabil. Telefoanele cu voci anonime, care o pârau pe Doroteea în privința la noi și noi bărbați cu care era surprinsă în oraș îl găsiră și acasă. Aveau o periodicitate aproape fixă, ca un abonament poștal la o publicație periodică. El nu mai reacționa în nici un fel. „Fie ce-o fi! Știu că nu mai nutrește nici un sentiment sincer față de mine. Trebuie să scap și eu de obsesia pentru ea...”
Cu aceste gânduri adormea și se trezea. Era într-o convalescență nu numai fizică, ci și sufletească.
* * *
– Am decis să emigrez în America.
Aproape că nu-i recunoscu vocea. Ițik Mazik părea abătut din cale afară. Bâigui ceva a scuze, că-l vizitează abia la câteva săptămâni după operație, dar Naum îi spulberă remușcările, încercând să pară vesel. De fapt, era sincer bucuros de vizita unui dintre cei mai fideli amici. Îl neli- niștea însă starea Honei – purta acum perucă pe capul acoperit cu ace- eași broboadă, mereu ștergându-și fruntea, bărbia, gâtul de sudoare. Ițik o ținea de mână și se străduia să nu o scape de sub supraveghere pentru nici o clipă.
– Plec! Hona mea nu mai poate suporta aici nici clima, nici sărăcia. Șoin gheendict!(Gata! (ivrit). Businessul nostru s-a dus de râpă! Mergi cu noi în țara raiului pe pământ, onorate Naum?
Naum nu se grăbi să-i răspundă. Privi în ochii tulburii ai Honei și un fior rece îi străpunse spatele. Simți iar câteva săgeți în locul operat.
„Unde vă porniți, sărmanii de voi, în starea asta? voi să le zică, dar se reținu.
– Dacă aș putea să iau mormintele părinților cu mine, aș merge, zise într-un târziu.
– Ce te-ai legat de morminte? izbucni Ițik. Vom veni la locul de veci al părinților în fiecare an! Angajăm o persoană care să păzească, să îngri- jească mormintele! Hai cu noi la Miami! Acuma toți pleacă. Nu aștepta aici zile mai bune.
– Nu plec nicăieri, răspunse de astă dată hotărât.
– Mișighin a cop! (nebun de cap (ivrit) făcu Ițik nemulțumit de îndărătnicia oarbă a prietenului. Fă cum dorești, dar noi plecăm!
– Să vă ajute Cel de Sus!
– Totuna plecăm! Aici, în pustietatea asta basarabeană, nu mai are nimeni ce face…
Și zicând acestea, Ițik își turnă un pahar cu tărie dintr-un șcalic (vas din sticlă de 250 ml) pe care-l aduse, probabil să marcheze despărțirea. Bănuia că Naum n-are să accepte plecarea și nici să o încuviințeze pe a lor. Dădu stopca (păhăruț mic de 50 ml) peste cap, aduse vioara sub bărbie și trecu cu arcușul peste strune. O frântură de melodie tristă se desprinse din inima viorii, apoi amuți cu un scârțâit fals, de parcă glasul viorii se întrerupse la o jumătate de notă. În clipa următoare Ițik Mazik dispăru în întunericul ușii, ducând-o pe Hona lui de mână.
Era mai bine de un ceas de când înnoptase…
* * *
36.
Deși i se părea că timpul se scurge încet, parcă făcându-i în ciudă, pentru Naum luna august căzu pe neașteptate. Malca, fiica lui de la prima soție, absolvise cu succes Liceul „Spiru Haret” și acum pleca la învățătură în Canada, la Colegiul Algonguin din Ottawa. Avu emoții până când primi de la fiică vestea că a ajuns cu bine la destinație. Se mândrea că uneia dintre odraslele lui i-a reușit plecarea la studii peste ocean, dar în același timp o tângă neînțeleasă îl copleșea tot mai des. „Toată lumea pleacă… Cu ce o supără acest meleag de o rară frumusețe și blajinătate? Ce nu-i ajunge? De ce nu și-ar făuri aici, pe loc bunăstarea și fericirea? Pe acest pământ, în care, dacă scapi o sămânță și cerul o lacrimă peste ea, crește un pai cu bobul plin? Un neamț la o adică, pentru a culege roade mă- noase, trebuie să care cernoziom peste argila lor, să toarne fertilizanți cu găleata, pe când aici în Moldova…”
Ieși să se plimbe pe bulevard singur. Se întremase deja binișor și putea să umbe fără baston. Totuși, îl luă pentru orice eventualitate. Măsurând mai mult trotuarul decât sprijinindu-se în el, trecu pe lângă căsuțele din foi de carton în care se aciuaseră două boschetare și un boschetar. Și le improvizaseră de puțină vreme în curtea blocului lor, chiar în spatele bănicii unde „prezidau” cu regularitate cele trei
„pălării de damă de la SIS”. În văzul lor și al altor locatari, schimbă cu ei mai multe vorbe, îi întrebă de sănătate și viața lor de câine, le lăsă ceva parale și primi de la ei câteva cărți de valoare aduse de la gunoiștea orașului. Pe bulevard găsi murdărie și iarbă călcată peste tot – cu jumătate de lună înainte de începutul anului școlar, în oraș se organizau iarmaroace, și la spartul lor, până a doua zi dimineață, orașul era împânzit cu resturi de hârtie, pungi de celofan, etichete și alte gunoaie de tot felul. O bătrânică întârziase cu două coșuri largi din lozie, din cele în care femeile de la țară obișnuiesc să pună pomenile când pleacă la biserică sau cele de sfințit în noaptea de Paști. Bătrânica își trecu câte o mână prin toartele coșurilor și era gata să plece, când prinse privirile domnului elegant asupra lor.
– Vă plac, nu-i așa, domnule? Sunt ultimele, poate le cumpărați?
În privirile ei Naum citi o rugăminte incomensurabilă. I se făcu oarecum milă.
– Cât fac împreună? întrebă el, mai mult mecanic. Nu conta cât ar fi costat, pentru el acum conta acea privire rugătoare și chipul bătrânicăi de la țară, pentru care cele două-trei sute de lei făceau mai mult decât un onorariu de avocat. Le cumpără și se întoarse dintr-odată spre casă.
Doroteea fu încântată de această achiziție ciudată și îl rugă să i le dea ca să le ducă la Brânza. „Mama o să se bucure mult!” fu argumentul ei final.
– Să le spui părinților de unde te-ai pricopsit cu ele, se amuză Naum.
– Pe ei cel mai mult îi interesează plecarea mea, zâmbi fata.
Naum era convins că Doroteea va reuși la interviul de la Ambasada SUA, prevăzut pentru luna octombrie. Prin firma primei sale soții primise de la ad- ministrația hotelului Cristal din Arlington contractul de muncă și nu-i rămânea decât să aștepte ziua plecării. Era început de an școlar, cu aglomerație de tineri la ambasade, care doreau să emigreze pentru un loc permanent de trai sau pentru studii în străinătate. Se formau cozi enorme la ambasade, în special la cea a SUA și a României. Lumea pleca, pleca, pleca. Și nu lume de rând, ci viitorul acestui meleag. Mai toate cunoștințele lui Naum, trecute de 50 de ani, se lăudau că au rămas fără copiii care au emigrat în străinătate și cât o duc bine acolo. Satele deveneau din ce în ce mai pustii. Printre oamenii de rând tot mai des se vehicula părerea că aceasta este unica modalitate de a te salva, de a-ț reface viața.
Tot în aceste zile plecă în SUA, în statul Florida, la Miami, Ițik Mazik, împreună cu Hona lui. Naum îi petrecuse la aeroport, împreună cu Doroteea. La despărțire, Ițik îl sărută mai întâi pe Naum, apoi pământul, și ambii, el și Hona, cu lacrimi în ochi, se grăbită să urce scara avionului... Despărțirea o emoționă adânc pe Doroteea. La început Naum luă starea ei ca pe o nouă mostră de fariseism, dar mai târziu avea să se convingă că fata trecea prin trăiri sincere.
La solicitarea conducerii de la hotelul Cristal, Doroteea a telefonat de câteva ori, a vorbit cu administratorul, care a rugat-o să-i trimită prin internet câteva poze. În SUA, la hotelul din coastele capitalei, era nevoie ca personalul să fie tânăr, elegant și frumos. Naum îi făcu mai multe poze, în diferite ipostaze, pe care urma să le trimită prin poșta electronică. Curând primi două recenzii încu- rajatoare. Era fericită, trăia cu gândul la viitor și pentru ea părea să nu mai existe trecutul și prezentul. Se concentra și alegea cele mai calme, cele mai reținute fraze în timpul convorbirilor telefonice cu administrația hotelului, unde știa că va ajunge în octombrie.
Când vorbea cu Washingtonul, îl ruga pe Naum să o lase singură în salon, deși știa că nu înțelege engleza.
37.
Doroteea fredona mereu un cântec, ce semăna mai mult cu un imn. O auzea pentru prima dată cântând. Administrația hotelului o acceptase ca pe un potențial candidat și-i furnizase informația cum trebuie să procedeze în viitor, dacă ambasada îi va accepta plecarea la Washington. Era informată că, odată cu sosirea la destinație, va fi cazată pentru o perioadă de două săptămâni la hotel, până își va găsi o gazdă în sectorul particular al capitalei americane. Mai află că va lucra împreună cu o turcoaică, ce urma să sosească din Turcia.
Naum analiza cum se pregătește Doroteea să ajungă la destinație. Nu fuma, nu dorea să fie sunată la telefon și rupsese orice legătură cu toate prietenele sale, inclusiv cu Tașca Lungu.
– Îngerașule, aș avea nevoie de banii cu care am cumpărat biletele pentru Kemer, îi spuse ea în ajunul interviului.
– Nici o problemă, răspunse Naum mai mult mecanic. Nu încercă nici să protesteze, nici să o întrebe de ce i-a făcut acea surpriză, dacă nu era convinsă că are destui bani. Împrumută de la amicul său Tudor Șoltoianu opt mii de lei și-i dădu fetei. Pentru Naum anul se dovedi a fi destul de anevoios din punct de vedere material. Stătuse de două ori în spital, avea grijă să le dea copiilor bani pentru vacanță și începutul noului an școlar. Doroteea însă, când îl vedea amărât, încerca să-i alunge tristețea:
– Nu te descuraja, motănel, ne descurcăm noi cumva...
În dimineața zilei în care se pregătea să plece la ambasadă, Naum o binecuvântă. Pe la orele mesei Doroteea îl telefonă în culmea fericirii:
– Am trecut cu brio interviul, mâine primesc viza și la 13 octombrie zbor spre Washington!
Avu senzația că vocea fericită a Doroteei dezlănțui în sufletul lui un cutremur dezastruos. Pământul prinse a-i luneca de sub picioare. „ S-a terminat” – își zise în sinea lui și un tremur rece îi cuprinse toată ființa.
Doroteea veni acasă seara târziu. Nu o întrebă unde a fost, cu ce s-a ocupat. Privea tăcut într-un punct imaginar din tavan.
– Nu te mâhni, iepurașule, sunt alături de tine, îi netezea ea părul. Vocea, mângâierile ei păreau artificiale, false.
Seara îi spuse cât de fericiți sunt părinții ei că pleacă să cîștige bani. Își făcu un plan pentru zilele ce vor preceda plecarea. Trebuie să treacă pe la firma „Xerox”, să informeze administrația că demisionează definitiv și să i se dea soco- teala, să comande un bilet de avion la o agenție, apoi să plece pe o săptămână la Brânza. După care va reveni pe 11 octombrie să-și facă bagajele. O vedea acum ca pe o persoană absolut matură, era evident că nu mai are nevoie de sprijinul, de sfaturile lui.
– Hai mai bine să vorbim despre viitorul nostru, propuse deodată Naum, știind din capul locului că nu va obține nici o promisiune concretă de la ea.
– Te-ascult, iubițelule, și Doroteea se așeză pe canapea, îl îmbrățișă și se lipi cu gingășie de umărul lui.
– Pleci... începu Naum. Pentru totdeauna.....
– Îngerașule, știi cât de mult țin la tine...
– Te rog să mă asculți, o întrerupse bărbatul. Vreau să-ți dau niște sfaturi, dacă ai nevoie de ele.
– Desigur, motănel, sunt numai ochi și urechi.
Naum oftă adânc, parcă voind să-și adune tot curajul, apoi începu:
– Când vei ajunge acolo, să nu faci dragoste cu primul bărbat întâlnit în cale. Să îngădui nițel, până se vor da cărțile pe față.
– Îmi pare rău că mă consideri ușuratică, îngerașule.
– Vorbesc serios, Doroteea, nu-ți sunt dușman. În caz că vei întâlni un alt bărbat, mă poți părăsi, dar s-o faci pe artista.
– Adică?
– Știi că sunt o fire emotivă. La început, în prima jumătate de an, să-mi scrii cât mai multe mesaje... ca să mă pot obișnui fără tine. Dacă vei tăcea, am să înnebunesc... Știi bine că te iubesc…
– Știu, iubițelule, știu, încuviință ea mângâietor, țuguind buzele ei cărnoase și sărutându-l.
– Dacă îmi vei scrie, voi continua să te simt aproape. Jură că-mi vei scrie.
– Bine, jur.
– Nu insist ca după un an sau cât vei sta acolo, în SUA, să revii la mine. Dacă vei întâlni bărbatul potrivit, căsătorește-te. Dar să știi că ușa casei mele totdeauna va fi deschisă pentru tine.
– Desigur, iepurașule, căzu de acord fata. Doar că viața ta e monotonă și tristă. Ai puțini prieteni.
– Prieten mi-ai fost tu și mi-a fost suficient. Femeie mi-ai fost tu și la fel mi-a fost suficient...
– Bine, bine. Hai să ne sexuim, apoi să dormim. Mâine mă așteaptă multe treburi. Și mai trebuie să plec la Brânza.
– Noapte bună! Să nu uiți să mai scrii ceva în „«cronica»” mea. Când voi citi, am să te simt alături.
– Vise plăcute, motănel! Încă nu am plecat nicăieri.
Doroteea adormi și se adânci în obișnuitul ei sforăit. Naum rămase rezemat într-un cot și savura chipul ei dormind. De câteva ori o sărută pe frunte, pe ochi, pe obrăjori, pe bărbie, pe gât. Ea simțea căldura sărutului și, rămânând cu ochii închiși, surâdea ca un prunc. Plecarea fetei, conștientiza el, îi va schimba radical viața. Îl va arunca în mrejele cotidianului anost.
Ca de obicei, în zori Naum adormea pentru câteva ore. Doroteea, și de această dată, se trezi devreme, își adună toate lucrurile, actele pe care trebuia să le lase acasă, la țară. Pregătirile ei semănau cu o evacuare totală – se goliră umerașele, sertarele, dulapurile. Adunase multe buclucuri și pentru a merge la gara de nord trebuia să cheme un taxi. Dar acest lucru putea să-l facă și mai îndeseară. Acum trebuia să meargă la serviciu, să-l anunțe pe „Bunel” că îl părăsește și să-și pri- mească simbria. Îngădui o habă, apoi se așeză la masa de scris din biroul lui Naum, făcu notițe în „«cronica»” lui personală și îi lăsă un bilețel:
Dragul meu iepuraș!
Îți doresc un weekend fericit. Să nu fii trist și vei vedea că totul se va aranja. Eu îți sunt alături, oricum!
Te pupăcesc, Doroteea.
P.S. Să fii cuminte, mă întorc degrabă!
Când reveni din oraș, Doroteea era palidă, indispusă. Se vedea că avusese un conflict, despre care Naum nu prea avea chef să o întrebe. Va dori, îi va spune. Ea se retrase în odaia din bibliotecă și vorbi îndelung și agitat cu cineva. Mai întâi românește, apoi rusește și englezește. Când se apropie ora de plecare la Brânza și comandă taxiul, Doroteea păru să observe în cele din urmă și prezența lui Naum. Îi povesti, indignată, cum a petrecut-o „Bunelul”. Știa, câinele de el, că dânsa pleacă și are bilet pentru America! Când i-a cerut salariul, a scos banii din buzu- nar și i-a aruncat supărat pe masă. Amintindu-și de acel gest ofensator, izbucni în plâns. Lui Naum i se făcu milă de ea, o apropie la piept, liniștind-o.
– Unde plec eu și ce mă voi face fără tine, iubițelul meu!? aproape că strigă printre lacrimi Doroteea. Ce-am să mă fac fără tine?
Ultimele cuvinte i s-au părut sincere, durute și Naum mai să izbucnească și el în plâns. Îi fulgeră prin minte: „Totuși, mă iubește. Iar când mă va pierde, are să mă iubească și mai tare. Are să-mi simtă lipsa...”
Înainte de a ieși pe ușă, Doroteea îi lăsă unele din lucrurile ei pentru Rahela.
– Să mă aștepți că am să vin, zise ea la despărțire, printre sughițuri. Mă vei ajuta să-mi cumpăr atunci o geantă de călătorie... Doar am de făcut cale lungă.
Naum rămase singur în casă. Simțea un gol imens în suflet.
După plecarea ei, l-a sunat tatăl Doroteei, ca să-i mulțumească în numele familiei pentru ce a făcut ca fiica lor să poată pleca cu contract de muncă în America. Părinții nu știau că Doroteea are să mai fie o săptămână la Brânza, câteva zile la oraș, după care va veni clipa despărțirii definitive.
38.
La Brânza părinții ei erau în plină reparație, care părea că luase un caracter cronic și nu se mai sfârșea. Doroteea se arătă ca niciodată harnică – a cărat nisip cu mașina de lângă Gârloi, un loc din capătul satului, din Zăvoi a adus apă în bidoane. Împreună cu tata au făcut mortar și au finisat pereții din cămară, unde dânsa dormea de fiecare dată când venea acasă. În această odaie fusese un incendiu și acum, după reparație, încăperea devenea mai spațioasă și mai luminoasă. Își dădea seama că degrabă nu va veni în sat ca să-i mai poată ajuta. Câteva zile a muncit din greu, apropiind întrucâtva sfârșitul reparației. În zilele rămase s-a plimbat cu mașina tatei pe la toate prietenele și prietenii din sat. L-a vizitat pe colegul său Vasile, cu care avuse o aventură de dragoste înainte de a se întâlni cu Naum. Și-au amintit de vremurile de odinioară și au băut câte o bere. Era mândră că pleacă în America. Vorbea cu încântare despre civilizația de acolo și spunea că va face tot posibilul să rămână cât mai mult în SUA ca să facă bani mulți. Își va procura o mașină luxoasă, apartament la oraș. Vasile avea calculator și ea îl rugă să-i ajute pe părinți să poată coresponda când se va afla deja în cealaltă emisferă. Nu vroia să depindă de nimeni, inclusiv de serviciile lui Naum. Apoi, cu prilejul plecării, organiză în ultima seară o petrecere pe malul Prutului cu foștii ei colegi de liceu și alți prieteni din copilărie.
– Cum de ai reușit să obții un contract de muncă în America? se mirau toți și ea răspundea autoritar:
– Fiecare dintre voi poate pleca dacă știe bine limba engleză și își găsește un sponsor!
Petrecură până după miezul nopții. Când s-a întors acasă, mama Dina o aștepta la portiță.
– Þi-a sunat avocatul, o anunță ea un pic supărată. A vrut să vorbească ceva cu tine.
– Și ce i-ai spus?
– Că ești plecată cu un coleg de școală și te vei întoarce mai târziu... Doroteea avea să doarmă încă două nopți la oraș, la Naum și, știindu-l gelos, imediat încercă să ia legătură cu el. Însă la celălalt capăt telefonul era deconectat. Începu să se neliniștească, dar nu avu ce face și se culcă. „Degrabă, degrabă îi voi da papucii, gândi ea. Au rămas ore numărate. Răbdare și… fără tutun, domnișoară!” Știind că până la urmă el va debloca celularul, Doroteea îi trimise un mesaj:„Fii liniștit, puișorul meu drag. Mâine revin în brațele tale să te pupăcesc și să te sexuiesc. Nu fi trist, îngerașule!”
Înainte de culcare avu o convorbire cu mama.
– Pleci, draga mamei. Pe cât timp? și începu să plângă.
– Nu știu când am să revin. Dacă totul va fi bine, am să-mi prelungesc viza de ședere și voi face tot posibilul să mă stabilesc pentru totdeauna în SUA.
– Vom muri de dorul tău.
– Am să vă scriu și am să vă trimit bani, începu să smiorcăie și fiica.
– Cum o să te desparți de domnul avocat? ochii ei o țintiră de astă dată fix și Doroteea pricepu că mama de mult știe despre concubinajul lor.
– Am să-i dau papucii, răspunse calm fata. Are copii de care trebuie să se îngrijească. Ș-apoi e și la vârsta când e dator de-acum să chibzuiască ce poziție va ocupa în sicriu...
Și fiica își dădu seama că ultima frază fu prea crudă – părinții ei erau cam de aceeași vârstă. Hotărî să întoarcă altfel discuția:
– Mamă, pe mine nu mă mai interesează trecutul, nici prezentul. Gândurile mele sunt spre viitor. Toată viața am visat s-ajung în America, să vorbesc engleza. Acolo ți se schimbă principiile de viață, mentalitatea, deoarece ai bani în buzunar. Și te rog să nu-mi mai amintești niciodată de perioada petrecută în gazdă la acest jidov...
– Dacă are să țină morțiș să revii la el? nu se lăsa mama.
– Păi n-am băut gaz, răspunse ea iritată. Hai să încheiem discuția...
– Te-a ajutat foarte mult. Trebuie să-i fii recunoscătoare.
– Boșorogul! E mai mic decât tata cu doi ani. N-am să-l păstrez nici ca prieten.
– Nu-i bine să uiți oamenii care te-au ajutat, nu-i bine, fata mea.
Se lăsă o pauză lungă. Mama și fiica nu se puteau despărți nicidecum. Doroteea fu cea care curmă tăcerea:
– După întâmplarea ceea din adolescență, nu pot suferi bărbații…
Își aminti acea întâmplare dramatică din biografia ei, când Vladimir Veleșco, un tip din Giurgiulești, a violat-o cu brutalitate. Abia împlinise 16 ani. Erau la o competiție sportivă la Giurgiulești și în una din pauze o acostă un student de la educația fizică, tot el și antrenorul echipei-gazdă. Fetiței, isteață și bine dezvoltată în pofida staturii sale cam mici, îi plăcu să flirteze cu tânărul profesor aflat în practică. Nici nu-și dădu seama cum se pomeniră în sala de sport, unde se întâmplară toate. Se temu să spună antrenorului lor – îi era rușine să nu afle colegii. Și acasă îi spuse mamei prea târziu, când studentul de la educația fizică era plecat deja la muncă în străinătate. Curînd și pentru ea relațiile sexuale aveau să devină o obișnuință plăcută. Doar că de atunci nu mai credea nici un bărbat și nici că între un bărbat și o femeie poate exista o dragoste adevărată. „Toți sunt făcuți de-o mamă, numai cu pofte sexuale, avea să conchidă ea mai târziu. Iar dacă ei vor plăceri, apoi ce e prohibit în faptele mele? Că am învățat să trag foloase din asta, să-i folosesc în interesul meu?”
Știa că nici tatăl Mihail nu este corect cu mama Dina. Au fost cazuri când și-a ieșit din țâțâni și a bătut-o nemotivat, a alungat-o noaptea de la casă. Nu avea temeiuri să iubească bărbații. Nu-i credea și îi ura pe merit. Chiar și la Universitate, spre uimirea tuturor colegilor, și-a ales teza de masterat „Violul și acțiunile perverse din această categorie de infracțiuni penale”. Analiză legislația ce condamnă în fond bărbații. A susținut teza cu brio, cu dârzenie și ură în voce.
– Să te desparți frumos de domnul avocat, o trezi din amintiri mama sa.
– O astfel de îndrumare am auzit chiar de la el.
– Dar de la Toma ți-ai luat rămas-bun?
– E un depravat. M-a întâlnit cu vreo lună în urmă pe Bulevardul Renașterii. Când a aflat că plec în America, știi ce mi-a spus? Că aș face bine să-i restitui toate cheltuielile pe care le-a avut cât am fost prieteni. Îți închipui ce fariseu?!
– Chiar așa ți-a spus?
– Întocmai.
– Ce soartă ai tu, draga mamei. Oriunde te-ai afla, toți se despart de tine anapoda, se tângui mama Dina.
– Așa mi-i norocul, ce pot face, mamă? În America voi întâlni, mă gândesc, bărbați de treabă, educați, cu stimă față de femei. Acolo femeile sunt ocrotite prin lege... Nu m-oi pierde, o liniști fiica.
– Am să mă rog să-ți ajute Dumnezeu! Hai, dormi că mâine trebuie să prinzi autobuzul în zori…
La despărțire de casa din cărămidă roșie, cu ogradă largă și poartă albastră, locul unde și-a petrecut anii frumoși ai copilăriei, a plâns ca niciodată, îmbrăți- șându-și părinții de parcă îi părăsea pentru totdeauna. Mama Dina, deși suporta rău drumul călătorind în mașină, făgădui să vină peste trei zile împreună cu tata la oraș, să o petreacă la avion.
39.
Toamna ajunse în zenitul ei. Naum prefera acest anotimp încă din anii adolescenței, când se îndrăgosti pentru prima oară de o colegă de clasă cu părul blond și zâmbet ștrengăresc. Fiorul acela l-a simțit față de colegă și în ultimele luni de școală, și când a sosit ora despărțirii. Credea că fata are să-i scrie, are să-l caute, are să-l dorească. La serata de absolvire, când veselia din curtea școlii era în toi și el dansa cu ea, veni deodată tatăl ei și o luă acasă. A doua zi dimineață plecară în alt oraș și Naum rămase cu inima zdrobită. N-a mai văzut-o după aceea aproape patru ani. Cât a fost la școala profesională, la armată, apoi student la universitate, i-a scris nenumărate scrisori, rugând-o să-i răspundă măcar la una. Fata lui dragă l-a dat uitării. Nu i-a răspuns la nici una. Când a întâlnit-o, era deja căsătorită.
A doua oară se îndrăgosti de o colegă de la istorie, dar nici de data aceasta nu a fost o dragoste reciprocă. A treia la fel... Apoi se căsători, fără a-și cunoaște prea bine consoarta, până în seara nunții se știau doar de o lună. Viața conjugală, aproape treisprezece ani, a fost mai mult o gâlceavă continuă, fără iubire. Chiar dacă soția i-a născut doi copii. După divorț a mai încercat să facă un cuplu, dar, aceeași poveste. Dezamăgit că nu-i merge în dragoste, a început să fure iubiri străine. S-a dedat mai mulți ani unui cumplit vagabondaj sexual. Femeile veneau și plecau. Unele se îndrăgosteau, de altele se îndrăgostea el, dar cu nici una nu a cimentat o familie. Unele i-au născut bastarzi, astfel că, ajuns la cincizeci de ani, palmaresul lui număra o duzină de copii extraconjugali. Ce-i drept, a avut dintotdeauna curajul să-i recunoască pe toți și în oraș i se duse vestea că are zece copii de la opt femei.
Anii treceau și el se căina că nu are o femeie care să-l iubească pătimaș, precum ar fi iubit-o și el. Când o întâlni pe Ioana din Brînza, își făcu iluzii că la vârsta lui încă mai e capabil să se îndrăgostească de o puștoaică. În cei aproape patru ani de concubinaj croise nenumărate planuri – să întemeieze o familie închegată prin lege și blagoslovită de Cel de Sus, să-i nască un copil… Acum vedea că toate iluziile lui s-au spulberat ca o ceață într-o zi cu soare. Fata pleacă de la el pentru totdeauna… Ciudat dar de fiecare dată lega relații mai de durată numai cu fete tinere, chiar domnișoare. De s-ar fi aTașcat de vreo femei de-o vârstă apropiată de a sa, poate că avea să-i fie altfel soarta. Dar acestea fie că avea deja un plod sau doi, fie că îl părăseau pentru că e evreu, fie că el nu le suporta caracterul de cum îl afla mai îndeaproape. Sau poate așa i-a fost scris de sus?
…Începu să aibă coșmaruri. Nu-și închipuia cum o va scoate la capăt cu Doroteea. Când ajunse în convalescență, a înțeles că salvarea lui este calmul și... credința în Cel de Sus. De cum se simți în stare, merse la Telenești să revadă mormintele bunicilor, străbunicilor. Se speti puțin până curăță cărarea de crengi și cosi iarba înaltă, făcând pârtie până la pietrele funerare cu inscripții abia des- lușite. Fotografiile celor înhumați demult fuseseră vandalizate. Era singurul care venea la aceste morminte, ceva mai într-o coastă a cimitirului, și de fiecare dată inima i se umplea de amărăciune. Mai des mergea la cimitirul evreiesc din orașul natal. Se așeza pe banca de lângă mormintele părinților și le cerea sfaturi, căutând dezlegarea necazurilor sale. Sâmbăta mergea uneori la sinagoga în curs de restabilire. În oraș rămăseseră puțini evrei, însă majoritatea fiind cu mult mai în vârstă decât el. La sinagogă veneau să se roage doar câțiva bătrâni în cârje, cu fețele pline de boli și suferințe. În orele cât se ruga cu Tora în față, memoria îi perinda copilăria, tinerețea, alături de părinți. Au fost unicele ființe care l-au înțeles, l-au susținut și l-au iubit. Prieteni de suflet n-a prea avut. De Ițik Mazik îl lega vioara și faptul că locuiau în apropiere, când trăia cu prima sa soție. De fapt, Bela nu o avea la inimă pe Hona. Poate de-aceea nici nu-și prea făcuse alți prieteni. De-aceea nici nu a dorit să emigreze. Fără prieteni nu are nici un rost să hoinărești prin lume în căutarea fericirii. În plus, copiii lui erau încă mici și simțea că trebuie să le fie alături, să-i călăuzească. Poate cîndva, unele dintre odraslele lui îi vor deveni prieteni apropiați, dar deocamdată trebuia să aibă grijă el de ei. Toți banii câștigați se duceau ca apa în nisipul fierbinte, adeseori din această cauză scăpa sărăcia adevărată în casă. Se întâmpla ca săptămâni întregi să trăiască fără un ban în buzunar. Care femeie și-ar fi legat destinul de un astfel de bărbat?
Și când Doroteea acceptă să împartă așternutul cu el, se crezu fericit. Mai credea într-o dragoste adevărată chiar și atunci când înțelesese că toate cuvintele dulci și mângâietoare ale Doroteei nu-s decât declarații. Și a trebuit să treacă ani ca să se convingă de acest adevăr crud. Acum nu mai credea și era târziu să regrete. Se afla în așteptarea unui eveniment crucial și nu se încumeta să prevadă consecințele în momentul când va conștientiza că ea l-a părăsit definitiv. În fiecare dimineață când ieșea sau intra în casă, punea mâna pe mezuza de coșer, șoptind Șoimer dalesei Igudim!(ocrotitorul ușii de la intrarea în casa evreiască), ce însemna ocrotitorul ușii de la intrarea în casa evreiască. În aceste zile află că se găsiseră câteva organizații neguvernamentale, finanțate din străinătate, care acceptaseră să repare sinagoga, și mormintele în delăsare totală. Se bucură întrucâtva, dar tristețea nu-l părăsea când vedea că ultimii evrei emigrau și nu era departe ziua când nu va rămâne nici o amintire despre ei în această urbe, decât poate lespezile împrăștiate printre buruieni și crengi uscate căzute peste ele. Abia acum, după atîta zbucium și atîtea interpelări, într-o bună zi veniseră la el câțiva oameni de afaceri moldoveni, unii cândva clienți pe care-i apărase în procese de judecată, și se oferiră să finanțeze repararea mormin- telor și construcția gardului ce ar despărți cimitirul de parcul de cultură și odihnă al orășenilor. Aceste noutăți au picat la timpul potrivit, abătându-l întrucâtva de la gândurile sale sumbre despre clipa când fata lui iubită va pleca în străinătate. Până atunci se gândea la ea dimineața, ziua, seara, noaptea...
Pentru a se mai abate de la gândurile grele, venea la cimitir, punea mâna pe lopată și ajuta meșterii care începuseră să construiască gardul. A muncit dezinteresat, crezând că-și va găsi astfel un refugiu și liniștea sufletească. Dar când descoperi într-o zi că meșterii folosesc lespezile de morminte părăsite la repararea gardului, se îngrozi. Bani ajungeau doar pentru construirea gardului. Mormintele vandaliza- te trebuiau să aștepte încă multă vreme în voia sorții – reparația sinagogii decurgea încet, cele două-trei ONG-uri se aflau încă în negocieri cu donatorii.
La toate acestea în ultimele zile se mai adăugă un necaz: descoperi că papagalul pe care îl cumpăraseră pentru Doroteea, zburase din colivia pe care o uitase deschisă. Canarul profitase probabil de faptul că ferestruica de la odaie era deschisă și dispăruse fără urmă. Acum tăcerea îi vuia și mai tare în urechi.
Trată dispariția păsării exotice ca un semn rău. Ce necazuri oare-l mai așteap- tă? Considera că trebuie să se țină dârz. Are copii și atâtea obligații în acest oraș, cine altul în afară de el putea să le rezolve. „Trebuie să fiu cât mai atent și corect cu oamenii”, își zicea el tot mai des.
În ajun împrumută bani ca să-i organizeze Doroteei o masă în cinstea plecării.
40.
Până sosi Doroteea de la Brânza, făcu toate cumpărăturile. Adună tot ce-i trebuia pentru masă, iar din banii rămași procură un lănțișor de aur, cu un gherdan ce simboliza zodia taurului. De cum intră pe ușă, se apropie de Doroteea și-i prinse podoaba la gât. Plăcut surprinsă, fericită, se privi câteva clipe în oglindă – era un dar inimaginabil, de care nu avusese parte vreodată – după care încercă să-l mustre:
– De ce ți-ai permis așa scumpete? Știu că nu ai acum bani pentru asemenea cadouri.
Doroteea mai avea multe de făcut. Trebuia să se frizeze și să-și procure o geantă de călătorie. Fata vru să plece de una singură în oraș, dar când văzu că Naum insistă, cedă. „Are ea și alte planuri, dar măcar aceste două zile voi face să fie numai ale mele, își zise în sinea lui. De poimâine va proceda cum dorește, va aparține cui o vrea...”
Mai întâi au mers la frizeria de lângă cafeneaua „ La plăcinte”, unde ea se întâlnea câteodată cu prietenele sale. În sala de așteptare, pe două măsuțe, erau împrăștiate reviste americane.
– Începe a te deprinde cu atmosfera din Washington, zise Naum.
Avea fața gravă, ochii absenți și i se părea că plutește într-un vis neclar și obositor. Doroteea însă părea veselă, radia de bucurie și glumea, îi povestea cât de amabili și de ospitalieri, a citit ea, sunt americanii. Același lucru l-a aflat corespondând prin internet cu toate prietenele sale care lucrează deja în SUA. Avea o voce oficială, ca de diplomat. Ceva se schimbase radical în comportamentul ei. Și Naum încercă să o mai iscodească:
– De ce nu aștepți s-ajungi la destinație? Poate acolo sunt alte tipuri de tunsori, conform ovalului feței...
– Femeile au trei tipuri de siluiete, zise ea, fără a se uita la el, frunzărind paginile cu poze de modele din revistele de pe măsuțe. Cele înalte, cu picioarele lungi și subțiri, se numesc banane; altele mici de statură și rotunjoare, așa ca mine, se numesc prăsade...
– Iar cel de-al treilea tip..?
– Celor care se îngrașă, devenind egale atât ca statură cât și ca lățime, li se spune măr! Adică, cu cât cobori mai jos, silueta privită devine bombată în talie, fese și gambe...
După frizerie merseră la magazinul Soiuz, de unde Naum prefera să-i cum- pere întotdeauna costum, rochii. Tot aici au ales o geantă mare, de culoare gri, și alta mai mică, de culoare roșie. Doroteea fredona o melodie, pronunțând cuvinte engleze, nici să-i piese de Naum, care pășea alături îngândurat, cu fața mâhnită.
Acasă împachetară hainele, verificară actele, iar în amurg sosiră aproape toți prietenii lui Naum, să-și ia rămas-bun de la Doroteea. Au stat la masă, s-au foto- grafiat, iar când pe cer se ridică luna și stelele împânziră bolta, au mers în piața centrală, unde se desfășura Sărbătoarea Vinului. Naum făcu mai multe poze cu femeia iubită, în compania căreia se afla ultimele ore, după atâta trai în comun. Se vedea cât colo că gândurile Doroteei sunt departe, deși glumea vesel și dez- involt. Unica legătură dintre ea și Naum acum era că îl ținea la braț, tot repetând fraza ei banală: „Nu fi trist, iepurașule. Sunt alături de tine”.
Într-un târziu se despărțiră de prieteni și se întoarseră în doi acasă. Ea mai verifică o dată buclucurile adunate în cele două valize, apoi scoase din poșetă o mulțime de mărunțișuri: scrisorele, bilețele cu numere de telefoane, sticluțe mici în care fusese parfum bărbătesc, periuțe și... câteva prezervative ca să le arunce în căldarea cu gunoi.
– Ai să-mi scrii cum ajungi?
– Da, da, murmură ea, țuguind buzele și sărutându-l pe obraz. Nu fi trist, îngerașule! Chiar dacă plec, las inima și cugetul lângă tine.
– Scrie ceva în „cronica” mea, o rugă el. Pentru ultima oară...
– Fac orice dorești, căzu de acord Doroteea.
– Ne culcăm?
– Am să te iubesc în noaptea asta ca niciodată, îl asigură ea zâmbitoare, ca o mireasă fericită.
A fost o noapte zbuciumată. Locatarii de sub ei, niște lăieși, s-au certat și au urlat până în zori. Oricât a fost stimulat și îndemnat, nu reuși să fie la înălțimea așteptărilor Doroteei. Apoi fata adormi buștean, sforăind strident. Naum ieși în salon, în biroul de lucru și scrise o scrisoare de adio pentru ființa iubită, care în ore numărate avea să plece pentru totdeauna...
A trezit-o pe la orele patru dimineața. Răsună un apel telefonic și tata Mihail îi anunță că deja îi așteaptă la aerogară, împreună cu mama. Naum comandă taxiul, iar Doroteea își făcu toaleta. Când se auzi claxonul în prag, ieșiră cu valizele încărcate. O vreme păstrară tăcerea. Ea se culcase pe brațele lui, iar Naum nu știa cum să înceapă discuția... Prin geamul mașinii de afară pătrundea un vântuleț răcoros de octombrie. Călătoreau pentru ultima oară împreună. Simți că Doroteea i se culcușește și mai călduț în brațe, de parcă nu voia să se dezlipească de pe genunchii lui niciodată. Când apărură în depărtare luminile colorate ale aerogării, îi strecură scrisoarea ticluită noaptea, împăturită în opt, în gentuța neagră de pe umăr.
– Să mă contactezi pe internet de cum ajungi la destinație.
Doroteea dădu aprobator din cap și, îndreptându-se din șale, se întinse som- noroasă, fredonând ceva sub nas...
– E melodia preferată a patronului hotelului, explică ea. Am aflat-o la calculator...
În sala mare a aerogării se adunase lume multă. O jumătate plecau în străinătate, iar cealaltă jumătate îi petreceau. Tabloul acestui exod îl întristă pe Naum. Dar și mai tare i se întuneca sufletul când vedea cât de fericiți sunt cei care în sfârșit au obținut posibilitatea de a părăsi țara. Ceva mai într-o parte, un grup de preoți aștepta sosirea unei delegații monahale din Grecia, de pe muntele Athos, care urma să aducă moaștele unor sfinți canonizați și o icoană sfântă pentru cre- dincioșii din Basarabia. Pe o bancă dintr-un colț al sălii, obosiți și chinuiți, așteptau părinții Doroteei.
– A venit și băiatul de la procuratura din Căușeni să te petreacă? o întrebă mama Dina pe fată. Fiica se prefăcu a nu auzi.
– Domnul avocat Naum Vainștein îndată ne va face niște poze, pentru istorie. S-au fotografiat cu toții în grup, apoi Doroteea cu fiecare în parte. Înregistrarea la avion se amână pentru o oră. Plictisiți de așteptare, după ce s-au informat despre toate eventualele schimbări, Naum și Doroteea au pornit să se plimbe prin sala modernă a aerogării. Curând sosi o ceată de preoți de pe Muntele Athos, cu cutii mici în care se păstrau sfintele moaște și o icoană sfântă, încrustată cu pietre scumpe. Le țineau în mâini, afișându-le publicului adunat. Delegația a fost întâmpinată cu pompă de un grup de preoți basarabeni, în frunte cu parohul bisericii Sfânta Teodora de la Sihla. Tot atunci preoțimea, ca la comandă, umplu sala forfotind de lume cu evlavioase cântece bisericești.
După ce procesiunea se îndreptă spre oraș într-un convoi de limuzine, Naum se mai fotografie o dată alături de Doroteea. Reluară plimbarea prin aerogară. Mai departe de părinți, Naum aștepta să-i spună un cuvânt de adio pentru despărțirea ce se apropia. Ea însă părea că nici de gând nu are să scoată o vorbă. Fața îi radia de fericire și doar când ajungea în dreptul părinților, care-i măsurau cu priviri absente, îi încuraja cu un zâmbet. Se simți de prisos în cercul acestei familii, era trist și descumpănit.
Când se anunță îmbarcarea, au dat bagajele și Doroteea s-a apropiat mai întâi de părinți, îmbrățișându-i fără a scăpa o lacrimă. Pe neașteptate, Naum simți cum cineva îi ia fața în palmele mici și moi și îl sărută în fugă pe ambii obraji. Și tot atunci, dezmeticind-se, o văzu pe Doroteea îndepărtându-se și dispărând dincolo de barierele aparatelor de control ale vameșilor, fără a se întoarce să-i mai spună ceva. Totul se petrecu instantaneu, încât el, buimac, rămase înțepenit și mut, sfâșiat de o durere crudă și nedreaptă. În clipa următoare se întrebă, nebun și zăpăcit:
„Care dragoste, omule, dacă nici a se despărți omenește nu a fost în stare?” Privirile lui căutau, frenetic, o imagine de sprijin – nu-i venea să creadă că domnișoara sua- vă, cu chip de înger și ochii de jăratic, simbol al iubirii vieții lui, într-o clipă deveni iarăși... Ioana de la Brânza, dispărută într-un spațiu aproape inexistent cugetului său, între Curtea de Apel până în ziua când o cunoscu, și o pasăre de fier care avea să o ducă fără întoarcere peste ocean, la hotel necunoscut și străin...
Aiurit, se lăsă pe o bancă goală. Nici el nu știu de ce își aminti un caz exa- minat în instanță. Îl apăra pe un bărbat învinuit de omorîrea amantei sale... Doi ani cât a durat procesul Naum a crezut că bărbatul nu are nici o vină. Instanța în cele din urmă l-a achitat și l-a eliberat de sub arest. A fost nevoie de o singură zi să stea de vorbă cu el în libertate, ca să-și dea seama că nimeni altul decât el comisese omuciderea... Acum, în momentul despărțirii de Doroteea, avea aceeași senzație de nerozie.
41.
Acasă s-a întors împreună cu părinții fetei. Avea senzația că vin de la cimitir, unde au petrecut mortul pe ultimul drum.
– Ce fată bună am crescut! încercă să alunge tăcerea din mașină mama Dina. N-a ieșit niciodată din cuvântul nostru. Îmi pare bine că s-a găsit această posibilitate de a pleca în SUA. Știți cum e, anii trec, iar ea trebuie să-și facă un rost în viață. Păcat că n-a venit s-o petreacă și băiatul ei de la procuratura din Căușeni. Ca părinți, îți mulțumim din suflet, domnule avocat. Nu vom uita niciodată ce-ai făcut pentru fata noastră. Ne vom aminti totdeauna de dumneata numai de bine. Dumnezeu să te ocrotească și să te aibă în paza lui, pe dumneata și pe copiii care ți i-a dat... Suntem oameni cu obraz. La sărbători îți vom trimite bucate pregătite de noi... Mihail, de câte ori va veni cu mașina la oraș, are să-ți aducă câte-un sac cu cartofi, miere de albine, ceva din fruptul de vacă. Noi alt om mai bun aici în oraș n-avem... Dumnezeu să-ți dea sănătate și bucurie în familie...
– Nu am nici un merit în treaba asta, răspunse Naum îngândurat. Contează că fata a vrut să plece și a izbutit.
– Dacă nu te superi, vom ține deodată legătura cu fiica noastră prin dumitale, intră în vorbă și tata Mihail, până acum tăcut și atent la drum.
– Așa cred și eu, murmură sec Naum, când mașina ajunse în pragul blocului.
– Þi-om suna numaidecât, se grăbiră, aproape într-un glas, să-l asigure părinții Doroteei.
Urcă încet scările și intră în casă ca într-o cetate veche, cu zidurile măcinate de trecerea anilor. Simți dintr-odată un aer rece și pustiu. Se lungi pe canapeaua în care a dormit atâtea nopți cu Doroteea. Își acoperi fața cu mâinile și culese între degetele-i mari două lacrimi calde și mășcate...
...A doua zi o petrecu într-o totală descumpănire, cuprins de senzația unui ins fără valoare, a unei ființe ce nu trebuie nimănui.
42.
Avionul decolă greoi și începu să urce, scârțâind din toate încheieturile, spre tăriile cerului. Se înălța încet, ținând pasagerii într-o încordare neplăcută și o ușoară frică. Gândurile la părinți, la copii, la cei pe care-i lăsaseră acum câteva clipe la sol, unui pentru câteva zile sau săptămâni, altui pentru ani buni sau chiar pentru totdeauna, se cuibăriseră undeva în ungherele creierului, cât această pasăre de fier trecu prin golurile de aer, străbătînd norii grei și cenușii. Abia când avionul ajunse la înălțimea sa de zbor și motoarele se mai domoliră, unii pasageri începură să ur- mărească plapuma imensă de sub aripi, alții să-și potrivească pernele sub cap, sau stăteau în așteptarea bucatelor pe care aveau să le servească degrabă stewardesele.
Doroteea până acum suportase ușor zborurile cu avionul. De această dată însă se simți și ea prost până avionul ajunse la culoarul său de zbor. Avu dureri în urechi și o ușoară senzație de greață. Când păru că se mai liniști, căută un șerve- țel în geantă, să-și culeagă broboanele de sudoare. Dădu de un bilețel, împăturit în opt, de o manieră cunoscută. Asemenea bilețele găsea fie de ziua ei, fie de revelion sau întâi martie. I le strecura Naum, cu o surpriză plăcută sau cuvinte dulci de dragoste. Despături bilețelul și un val de repulsie se suprapuse peste senzațiile neplăcute de adineaori. „Doamne, bogdaproste că m-ai izbăvit de el după trei ani de chinuri! Am fost ostatică în plasele bătrâneții, o sclavă sexuală pentru o brută mangosită. Mulțumesc, Doamne, că m-ai salvat! E primul bărbat nesățios. Lasă-l să creadă că l-am iubit! Bogdaproste că am scăpat de el”.
Era de la Naum. Se sili să o citească, dar mai degrabă pentru a avea un motiv în plus să-l boscorodească decât din curiozitate. O ruga să-i telefoneze, să nu uite de clipele frumoase petrecute împreună. Dacă va avea vreodată ocazia, să-l viziteze, iar dacă el nu va mai fi în viață, să vină cu un buchețel la mormântul lui din cimitirul evreiesc. Îi mai scria că a avut cu ea cea mai frumoasă idilă de dragoste din viața lui. „Debilisme de boșorog bătrân! se revoltă ea din nou. Cum de și-a închipuit că o să-i citesc tâmpenia asta kilometrică!? Nostalgii jidovești! Basta, fii fericită, Doroteea! Ba nu, sunt Ioana, cum m-au botezat mama și tata. Adio, sclavie! Noapte bună, domnule avocăcat...”
Se cuibări mai comod și încercă să adoarmă, parcă voind să uite mai ușor trecutul. Dar somnul nu se lipea de ea. Privi o vreme prin hublou imensitatea cerului albastru, a nămeților de o albeață sinilie, dar cât poți privi același tablou monoton. Cuprinse cu privirea chipurile din jur și descoperi în toate fețe tinere, radioase, sprijinite confortabil în fotoliile moi. Toate fericite că zboară în America, își închipui ea. Și sufletul îi fu potopit deodată de bucuria realizării visului vieții sale. Exclamă aproape cu voce tare: „Bună ziua, tinerețe!”
Foaia ce zăcea pe măsuța din față, desfăcută, scrisul cunoscut păru să-i adumbrească bucuria. O boți și o înfundă în buzunărașul pentru reviste. Dar se răzgândi imediat,, o scoase de la fundul lui, se ridică din fotoliu și merse spre WC. Închise ușa, rupse scrisoarea lui în bucățele mici și le aruncă la coș. Cu acest gest consideră că a încheiat-o cu Naum Vainștein, lângă care până mai ieri jucase rolul de îndrăgostită, de soție, găzdașă, de gospodină. „Ce coșmar am trăit, Doamne!”
Pe scaunul de-alături, lângă hublou, își avea locul un tânăr chipeș și ea hotărî să intre în vorbă cu el...în engleză. Acela acceptă doialogul, dar în dulcele grai românesc...
* * *
Seara i-a telefonat Ițik Mazik de la Miami.
– Aici e raiul pe pământ, frăține, striga el în receptor. Basm oriental, nu alta!
– Cum îți merge negoțul cu potcoave? întrebă Naum cu voce stinsă.
– Þâmis! (bucate făcute din carne, fasole sau morcov. La figurat: foarte bine!). Nu glumi, frăține! Eu și cu Hona lucrăm la plajă. Desfacem, apoi strângem umbrelele sub care se dau la umbră cei ce vin să se odihnească. Și ne ajunge de un trai fericit... Lasă totul și vino aici, la adevărata civilizație. Lasă cimitirul, mormintele... Ne vom întoarce o dată pe an să le citim celor adormiți Cadișul! (molitvă religioasă în comemorarea celui decedat. Se citește la mormînt, în prezența a cel puțin 10 oameni, care stau cu fața îndreptată spre Ierusalim).
* * *

43.
Părinții, dar mai ales Naum, toți erau în așteptarea primelor vești din America.
Doroteea, de cum ajunse la hotel, descoperi cu stupoare că a uitat contractul de muncă pe care-l semnase la Ambasadă când a obținut viza. Îi telefonă imediat lui Naum, mai întâi spunându-i că acum în America e ora 3 dimineața. Apoi îl rugă să le comunice părinților să-i trimită prin poșta rapidă contractul, uitat prin- tre actele rămase acasă. A mai spuse că este foarte derutată – în cazul că nu prezintă contractul de muncă timp de o lună, americanii îi pun ștampilă în pașaport și o deportează înapoi în Moldova.
– Ajută-mă, îngerașule!
Naum telefonă la Brânza și deja a doua zi i-au expediat contractul pe care îl aruncase neglijent într-un sertar. Până a primi contractul prin poștă, Doroteea îl mai contactă o dată la telefon, dar Naum era plecat. Se angajase să țină un ciclu de prelegeri la Universitatea Umanistică. A răspuns Ester, mezina lui, care trecuse să locuiască pentru un timp la el. Doroteea le-a transmis tuturor salutări și acesta a fost cel din urmă apel telefonic după plecarea ei. În zilele următoare țineau legătura doar prin mesaje electronice. Continua să-l dezmierde cu îngeraș, iepuraș, iubițelul meu... Până să se stabilească în gazdă, să se deprindă cu atmosfera de acolo chiar și mesajele pentru părinții i le expedia lui Naum, după care el le citea la telefon. Doroteea povestea că la Washington timpul e rece, dar orășenii umblă cu mânecile scurte și în cizme. Nu-i plăcea mâncarea de la cantină. Celelalte erau superbe – a primit un costum albastru închis, puțin cam larg pe ea, o bluziță albă cu gulerul răsfrânt și o eșafă colorată pe care era obligată s-o poarte la gât, ca și ceilalți angajați ai hotelului. Colegii săi de lucru, spunea ea, sunt veseli, se salută binevoitor. Din Moldova e numai ea și îi este deja dor de casă și ...de el. Le mai scria că e recepționeră la hotelul gestionat de un manager turc, cu ea lucrează mulți negri, turci și persoane din diferite țări. A vizitat Wasingtonul, Pentagonul, Casa Albă, Capitoliul, câteva muzee și a luat masa la restaurante chinezești. Se plângea că la Wasington toate sunt scumpe și va trebui să muncească din greu ca să-i ajungă pentru cele necesare. Deocamdată administrația hotelului a pus-o să răspundă la mesajele clienților, astfel își perfecționa și limba vorbită.
Corespondau prin intermediul slide-ului „Colegii”, un program sofisticat, unde fiecare respondent putea să afișeze câte fotografii dorea, cu prietenii, părinții. Se bucură când descoperi că Doroteea plasase la rubrica „Prieteni” câteva fotografii și cu el – la poalele munților din Kemer și încă vreo două cu hramul de la Brânza, alături de părinți și prietenii familiei. În acele seri de sfârșit de octombrie telefona des și mama Dina – la Brânza nu exista nici internet, nici poștă electronică și toate noutățile de la fiică trebuia să le afle prin el. Într-o zi se trezi cu tata Mihail sunând la ușă – veni la oraș și-i lăsă o geantă cu alimente, în semn de recunoștință.
În a doua săptămână după despărțirea de Doroteea, în urma unei boli incurabile, a decedat Anatol Roșcovanu. Aflând această știre tristă, Doroteea îl rugă să aprindă o lumânare la căpătâiul talentatului muzician și din partea ei... Tot în acele zile Pavel Nică i se mărturisi că medicii i-au descoperit o maladie canceroasă, ur- mare a participării la lichidarea consecințelor catastrofei nucleare de la Cernobâl.
În prima zi a lui noiembrie, mama Dina îi spuse la telefon că la Brânza înce- puse să funcționeze internetul și nu au să-l mai deranjeze. Tot de atunci Doroteea deveni deodată mai rezervată în mesaje. Îi răspundea rece, de fiecare dată aproape cu aceleași fraze. Motivă că administrația hotelului se uită chiorâș la ea dacă își permite să abuzeze de internet. În plus, trebuie să lucreze întruna, la Washington totul e scump și are nevoie de bani.
Câteva zile nu-i scrise deloc. „În SUA e acum ziuă” se gândea Naum, chinuindu-se să adoarmă, dar de fapt așteptând următorul mesaj de la Doroteea. Din când în când maidanezii porneau un lătrat răsunător în tot cartierul, dîndu-i senzația că ceva rău se strecoară în viața lui, că un gol imens pune stăpânire pe realitatea din jur. Abia pe la sfârșitul săptămânii mai primi un mesaj prin care fata repeta că administrația hotelului nu-i permite să scrie mult și pe viitor va lua legătura cu el tot mai rar.
Se scurseră trei săptămâni. Doroteea nu-i mai scria deloc. Nici o veste de la ea. Într-o seară descoperi că Doroteea aruncase din căsuța prietenilor apropiați pozele cu el. Descoperirea îl șocă atât de tare, încât crezu că are să-și iasă din minți. Îi scrise doar două cuvinte: „De ce?” După mai multe zile catadicsi să-I răspundă: „Ah, da. Am locuit la tine trei ani”. Și restabili fotografiile în căsuța de la rubrica „Colegii”.
Fiica sa Ester îl surprinse că nu doarme nopțile, că stă ore întregi în fața calculatorului, mereu în așteptarea unui mesaj de la Doroteea.
– De ce face ea așa ceva? întrebă somnoroasă fiica sa. E oribil, tăticule. Părea atât de cuminte!
Înnebunea. Umbla încolo și încoace prin casă, la ceasuri târzii. Nu pricepea ce se întâmplă și de ce. O sună a doua zi pe prietena Tașca Lungu și o întrebă dacă Doroteea le telefonează, le scrie, nu s-o fi întâmplat ceva cu ea. Tașca confirmă că le scrie cu regularitate și că e mândră că, în sfârșit, și-a atins scopul, că în America totul e încântător și nou și că îi place acolo și va face tot posibilul să nu se mai întoarcă. „Cum așa? se întreba el, simțind cum își pierde judecata limpede. Tuturor le scrie, și numai mie nu? Doar mă numea tot timpul îngeraș, motănel, iubițelul meu! Ce se întâmplă, Doamne Tu, Cel de Sus?”
Îi telefonă și mamei Dina, dar și-a dat îndată seama că a fost o nechibzuință. Mama Dina, care până mai ieri fusese ca pâinea caldă cu el, acum îi răspunse rece:
– Fata mea nu e obligată să-ți telefoneze, domnule!
– Nu... nu-i obligată, murmură el și închise telefonul.
Acum chiar că-și ieșea din minți. Căută o sticlă cu ceva băutură tare – ar fi tras o dușcă-două și și-ar fi înecat amarul. Dar renunță. De când suportase operația la coloana vertebrală nu pusese picătură de tărie în gură.
În sfârșit! A doua zi după convorbirea cu mama Dina primi un mesaj de la Doroteea. Era laconic și supărat: „Þi-am spus că am să te contactez foarte rar. Administrația nu ne permite să ne folosim prea des de internet. Crede ce vrei, dar îți spun adevărul. La ce ți-a trebuit să-i telefonezi mamei? Te-ai compromis total în ochii mei. La urma urmei, cine ești tu? Omul la care am locuit trei ani în gazdă...”
Credea că se prăbușește cerul peste el. Nu apucă bine să-și revină, că îl sună o voce anonimă la celular.
– Cine ți-a permis, mă bășinosule, să ții ferecată în casa ta, ca pe o roabă sexuală, o fată de două ori mai tânără ca tine? Și-acum, când e plecată, de ce n-o lași în pace? Nu ți-i frică de copiii tăi, nemernicule?
Era o voce de bărbat. Suna printr-un sistem codificat, căci numărul nu se înregistră. Două zile la rând vocile anonime părea că au să-l termine cu totul. Sunau bărbați, femei… Voci agresive, vorbe urâte, indecente. În cea de-a treia seară poșta electronică îi aduse o mapă audio. Era de la o adresă necunoscută și Naum intui că e ceva compromițător asupra Doroteei. Evită câteva minute să o deschidă, dar până la urmă accesă un click… Dintr-odată în bibliotecă se rostogoli o voce veselă, atât de dragă acestor pereți și savurată atâtea seri și nopți la rând… Vorbea Doroteea la celular, chemându-l pe cineva să vină în fața circului, căci ea va ieși curînd de la serviciu. Apoi se auzi un șuierat strident de frâne de mașină și iarăși voci. Doroteea discuta cu o voce tânără, care, episodic, îi dădea instrucțiuni privind șofatul. Ea îi povestea noutățile de la serviciu, cât de mult a suferit că nu răspunde la telefon. Curând mașina se opri și se auzi cum cei doi urcă scările, intră undeva, probabil într-un apartament, căci se auzi clinchetul unei încheietori automate. Apoi ... scârțâitul canapelei și strigăte de plăcere ale femeii, ale bărbatului... Urmă o pauză nu prea lungă, apoi gâlgâitul apei în baie. Peste alte câteva minute, vocea Doroteei i se plângea bărbatului că e fată tânără, dar e supravegheată de unchiul ei, care e sever și nu-i dă voie să întîrzie pe drum de la serviciu mai mult de o oră. După pauzele scurte se înțelegea că fumează. Îl numea cu cele mai urâte cuvinte… Altă secvență audio, același scenariu, aceleași cuvinte la adresa unchiului tartor, decât că era vorba de o altă voce de bărbat, de un alt fundal, de astă dată trădând că sunt în pădure, căci desluși, printre cuvinte indecente ciripit de păsărele. Urmară apoi a treia, a patra secvență… Naum constată că de fiecare dată inițiativa întâlnirilor cu bărbații aparținea Doroteei...
Se ridică de la calculator și porni să măsoare cabinetul de la un perete la altul. Pășea mecanic, în neștiință, pașii purtându-l prin salon, în dormitor, în bucătărie… Simți o durere acută în ceafă, apoi în tâmple. O bătaie ritmică începu să-i răsune în creier tot mai puternic și mai puternic. Erau bătăile propriei inimi. „ O asemenea „surpriză”, gândea el cu înfrigurare, poate veni numai de la niște servicii speciale, înzestrate cu aparatură sofisticată...” Îi veni ideea să facă o copie a mapei electronice și să o expedieze Doroteei. Dar de cum apăsă „Copy”, calculatorul îi afișă o fereastră cu cerculeț roșu și semnul refuzului. „E cu parolă” se gândi și încercă alte metode. La un moment dat mapa dispăru cu totul. Zadarnice i-au fost căutările – foarte curând realiză că sunt implicate forțe oculte! „Sau poate e agentura SIS-ului? făcu el o presupunere aiurită. Să fi fost Doroteea agentul lor? Ce potlogărie! Dar la ce bun s-ar interesa SIS-ul de persoana lui? Doar nu prezintă vreo valoare pentru serviciile secrete nici ca scriitor, nici ca avocat, nici ca tată cu mulți copii. Atunci care-i sensul, care-i scopul spionării?!”. Se apropiau alegerile parlamentare și poate serviciile secrete ale statului o fac special pentru ca el să nu adere la vreo forță politică. Aberații! Niciodată nu s-a implicat în activitatea vreunui partid…
Se perindau zilele, nopțile. Naum nu voia să creadă că toate ce i se întâmplă în ultimele zile au vreo explicație din partea fetei. Dar convingerea că Doroteea știe despre aceste provocări punea tot mai hotărât stăpânire pe el. La sigur, încerca să-l distrugă moral, să scape de un trecut incomod.
Adună toate fotografiile cu Doroteea și răsfoia de zeci de ori clipele pe care le imortalizase, amintindu-și momentele petrecute împreună. Apoi deschidea „cronica”, netezind minute la rând scrisul ei mărunt. Un dor neașteptat, un dor nebun îi cuprinse din nou ființa, crescând și copleșindu-l până la durere fizică în tâmple, în creier. Dar fata tăcea pe toate canalele. Părea că-l obligă să o uite, să nu-și amintească de ea niciodată. Se gândi să-i scrie despre „atacurile” de pe internet, dar ce rost ar avea să o facă fără probe? Decât să înrăutățească și mai mult relațiile cu ea. Era o provocare și mai mult nimic! Și tot în acele zile se trezi că nu mai poate accesa căsuța Doroteei la domeniul „Colegii” – pusese cum se vede o parolă. Își zise că trebuie să rabde, să se calmeze, timpul le va dezlega pe toate. Aștepta să afle dezlegarea acestor mistere, apoi să tragă concluziile cores- punzătoare.
Ar mai fi tolerat o săptămână-două, dacă într-o seară una din acele voci ano- nime nu i-ar fi telefonat să-i spună parola Doroteei de la „Colegii”. Nerăbdător, se grăbi să intre în fișierele din poșta Doroteei. Găsi toată corespondența ei de zi cu zi, purtată cu toți prietenii, cunoștințele, în afară de el. Era fericită, le scria tuturor că a ajuns la Washington, că aici e civilizație, viață adevărată, că numai aici există un trai decent pentru un om normal. Coresponda cu foștii prieteni, cu amanți, cu rudele din Rusia. Încântarea și admirația ei nu aveau margini. Le scria că aici oamenii îi zâmbesc, sunt binevoitori și-i doresc numai binele... Acum înțelese că fata îl mințea cu nerușinare când motiva că nu-i poate scrie deoarece administrația hotelului…
Toamna se sfârșea, iar Naum nu-și putea afla liniștea. În ultima zi de noiembrie veni la mormântul părinților săi și stătu la căpătâiul lor până se lăsă întunericul.
44.
Chiar din primele zile de aflare la Washington Doroteea avu senzația că a nimerit în lumea fantasticului și miracolelor. Hotelul unde lucra era de un lux nemaipomenit. Cele cunoscute pe litoralul din Kemer avea impresia că pot fi considerate niște cocioabe. Realitatea capitalei americane o înnebunise prin fru- musețea și arhitectura ei. Era dornică să afle și să vadă cât mai multe.
Exact la o săptămână se mută într-o gazdă, dintr-un cartier liniștit, comod și plăcut, unde locuia împreună cu o turcoaică modestă, dar cam morocănoasă la prima vedere. La cel dintîi salariu, pe care aici îl primea săptămânal, își revizui garderoba, își schimbă lookul – începuse a se farda ca un top- model și se prezenta la serviciu făcînd grații, atrăgând din primele clipe atenția tuturor bărbaților tineri, inclusiv a proprietarului de hotel. I se părea că a devenit steaua de vineri, accentua numele său luat de-acasă, iar americanii, neobișnuiți cu un asemenea nume, îi ziseră Jonathana.
Printre bărbații cu care făcu cunoștință la o zi de la sosire era un tânăr pe nume Dany, jumătate turc, jumătate român, din câte avea să afle mai târziu și care făcea parte din personalul de deservire al cantinei. Foarte degrabă se împrieteni însă cu Hassan, un turc de o vârstă cu ea, despre care aflase că mai e și nepotul proprietarului hotelului, și Dany nu se mai bucura decât de obișnuitul Hello! sau Hay!” și zâmbetul de serviciu când se vedeau la cantină. Hassan se oferi să o plimbe, după orele de lucru, prin metropola americană cu mașina sa luxoasă. Tâ- nărul era venit mai demult la Washington și mereu îi corecta greșelile comise în engleză. Ea îi zâmbea senin și larg și-l lua la braț când se plimbau pe străzile largi și pline de mașini de lux. Nu trecu nici o lună și jumătate că deja învăță repede ce înseamnă sex în stilul turcilor pe continentul descoperit de Cristofor Columb! Proaspătul ei prieten Hassan o uimi prin virilitate, astfel că ajunse să uite pentru o săptămână chiar de corespondența cu părinții.
Între timp și patronul hotelului, unchiul lui Hassan, un bărbat bine, între două vârste, se interesă de tânăra Union of Soviet lady ( domnița din Uniunea Sovietică (engl.). O invită în biroul său spațios, dorind să afle cum s-a aranjat domnișoara venită dintr-o țară îndepărtată și aproape necunoscută. Patronul îi dădu îndrumări prețioase – la postul ei de la recepție tre- buie să fie liberă, elegantă, sexy, independentă și descătușată, cu zâmbetul pe buze chiar și cu clienți care părăsesc hotelul sau refuză serviciile lui. Astfel îi vor avea în permanență. Ioana de la Brânza asculta toate indicațiile patronului zâmbind sedu- cător, deloc jenată, ceea ce-l făcu să-i amintească că o domnișoară ca ea trebuie să fie ascultătoare și să înțeleagă o dată pentru totdeauna că banii și sexul guvernează universul! Nu trecu mult timp și patronul se oferi și el să-i facă vreo două excursii prin oraș, apoi o invită la patinoarul de lângă Pentagon. Într-una din seri îi arătă că hotelul lui are tot timpul camere libere și cu ajutorul unor domnișoare elegante, selectate de pe toate meridianele globului, izbutește să prospere chiar și în această perioadă de criză economică mondială. Și dacă lady Jonathana se va prezenta la nivelul cerințelor administrației, patronul îi va prelungi termenul de ședere cu con- tract de muncă la Washington sau chiar îi va perfecta, pe viitor, actele de stabilire în SUA. Ș-apoi las’ pe lady Jonathana: n-ar fi fost ea Ioana de la Brânza dacă în scurt timp nu l-ar fi cunoscut în așternut și pe acest respectabil domn, stăpânul tuturor camerelor libere și confortabile din luxosul hotel situat în inima celui mai puternic stat din lume. „Uite-așa se cucerește America!” își zise ea după prima seară petrecută cu patronul. Se simțea fericită că a găsit potecuțele de trecere spre persoanele cheie din acea unitate hotelieră din vecinătatea Pentagonului și a Casei Albe. Prea puțin conta faptul că pentru Hassan și patronul hotelului performanța ei nu constituia decât o statistică ordinară – aproape fiecare domnișoară ce se angaja la hotel trecea prin așternuturile nepotului și ale unchiului său turc! La o întâlnire confidențială a turcilor din administrația hotelului pe care aceștia o numeau de ochii angajaților „O cafea la ibric”, toți căzură de acord în privința Ioanei de la Brânza:
– This is a classic whore disguised in the style of prostitutes coming here from the former Soviet Union. (Este o curvă clasică sub acoperire, în stilul tuturor prostituatelor venite aici din fosta Uniune Sovietică (engl.).
Conta că i s-a împlinit visul și că degrabă va deveni bogată.
Curând patronul o lăsă în pace. Între timp, veniseră domnișoare noi și se angajaseră la hotel. Și doar Hassan mai avea grijă să o plimbe prin locurile isto- rice ale Washingtonului, cunoscute în toată lumea: Capitoliul, Galeria de Arte, Cimitirul Arlington, pe la cafenele chinezești, europene ce împânzeau împrejurimile. Hassan nu avea complexe că se culcase și cu unchiul său – o poseda unde se nimerea, inclusiv în salonul mașinii. Ioana uitase de tot ce lăsase acasă, doar când stătea la locul de muncă mai trimitea câte un mesaj cunoștințelor, părinților. Pe Naum îl aruncă din memorie, apoi și din poșta electronică cum ai șterge cu buretele o urmă de cretă pe o tablă neagră. Uită ușor chipul îngerașului, apartamentul, biblioteca cu tablourile lui Sezanne și Modigliani, nucul din fața balconului, vorbele de dragoste ale domnului avocat, faptele lui… În fața ei era acum Washingtonul, hotelul Cristal, un patron căruia îi câștigase predispunerea, Hassan, colaboratorii amabili, zâmbăreți. Dar cel mai mult o bucurau sumele ce se adunau cu fiecare săptămână de lucru în contul ei bancar. Dolari americani, care deveneau din ce în ce mai mulți. Potrivit condițiilor contractului și socote- lilor ei, curând își dădu seama că zilnic acumula realmente un salariu lunar pe care-l avea la Asociația Spiru Haret.
Și încă un lucru foarte important pentru o tânără domnișoară: serviciul ei era unul vesel și atractiv. Patronul obliga colaboratorii, la începutul orelor de muncă, să intoneze imnul pe care Doroteea îl învățase încă acasă, de pe internet. În rest, ziua de lucru puteai zice ce era tot un cântec. Dorul de casă o apuca doar când își amintea de părinți.
45.
Când se externă de la Spitalul de Neurologie, părea că se mai liniștise, deși o stare de apatie și ușoară depresie îl mai stăpânea. Câteva săptămâni de nesomn și suferință neomenească îl aduseră iar pe mâna medicilor. Tensiune arterială, depresie, surmenare psihică și încă multe altele de-ale medicinei – i se constatase un buchet întreg de boli, care să-i fi servit drept motiv de a fi internat. Spera acum să se refacă – va urma sfatul medicului curant și va încerca să uite, să șteargă din memorie cei trei ani, a căror pierdere l-a și adus într-o stare aproape de alienare. Medicii au confirmat unanim că îmbolnăvirea lui ține de atitudinea nihilistă a Doroteei față de el. Refuzul ei de a rămîne la niște elementare relații de comunicare...
Acasă însă găsi din nou apartamentul pustiu și rece. Amintirile începură iarăși să-l asedieze. Ester încerca să-l liniștească, fiind alarmată de starea sănătății lui. Cel mai mult se temea să nu revină la nopțile sale de coșmar dinaintea internării.
– Ne-am înțeles doar să-mi scrie, să mă deprind treptat cu lipsa ei. Dar ea tace deja de-o lună și ceva! Ce rău i-am făcut că să-și bată joc de mine în halul ăsta? se întreba el mai mult pe sine decât se dezvinovățea în fața fiicei sale că iar nu-și poate stăpîni emoțiile.
– Tată, Doroteea nu te-a iubit când era cu tine, acum, cu atât mai mult, încerca ea să-l liniștească. Uit-o…
Naum își privi fiica – se făcuse deja fată mare, poate că a cunoscut și ea deja fiorul dragostei. La sigur, se gândi în sinea lui, fetele se maturizaseră mai repede decât băieții, deși le făcuse cu mult mai devreme batmițva ( fetele care au împlinit 12 ani și o zi, conform ritualului religios evreiesc, sunt obligate să respecte toate poruncile torei, prescrise femeilor). Și îi răspunse des- cumpănit: – Dac-aș putea, draga tatei. Dar gândurile singure mă poartă spre ea și nu am nici o putere asupra lor.
Și iar veniră nopți de nesomn și zbucium sufletesc. O avea mereu în față pe fata pe care o iubise și o mai iubea. Nu pe cea pe care o petrecuse acum două luni în America, nici pe cea care-l dezmierdase tei ani și mai bine cu diminutive false, ci pe cea care-l urma cu pași mărunți, pe un ger cumplit, de la Curtea de Apel spre Liceul Spiru Haret, pe cea care îi dăruise primul sărut aici, în bibliotecă, în fotoliul de sub tabloul lui Sezanne, pe cea care îl potopise cu îmbrățișări și sărutări fierbinți în prima lor noapte de iubire, pe cea care... Pe cine oare, Doamne? Simți că iar își pierde echilibrul psihic și făcu o sforțare să alunge vedeniile ce prinseră a se învârti ca în roata Dracului în închipuirile lui. Ca să scape mai repede de ele, trecu în camera fiicei. O găsi aplecată asupra temelor – se încheia primul semestru al ultimului ei an școlar și Ester avea grijă să-și mai repare notele la câte vreo materie. O netezi pe cap, o sărută pe frunte și-i încuviință silința cu obișnuitul lui „Lasă, fata tatii, totul va fi bine!”.
Căzuse iar într-o depresie adâncă. În două săptămâni slăbi cu șaptesprezece kilograme! Noaptea, ziua îi transpira tot corpul. Vedenia iubitei de altădată deveni o obsesie. Se apropiau sărbătorile de iarnă, se apropia seara de revelion. Naum se simțea singur, părăsit. O talancă știrbă părea că sună mereu a deșert în sufletul lui. Și de fapt nu o talancă adevărată, ci o simplă tinichea ruginită.
În seara de revelion hotărî să-i mai scrie, precum îi scrisese în fiecare din zilele de până la internare la Dispensarul Neurologic. Nu i-a răspuns, nu i-a telefonat, nu i-a urat tradiționalul La Mulți Ani… Nici părinții ei de la Brânza nu l-au sunat, nu i-au urat sărbători fericite, deși se juraseră că n-au să-l uite niciodată.
Era în pragul unei stări de agonie. Nu-și putea controla acțiunile. Pentru a se mai calma, încercă să-și răsfoiască amintirile – scoase din sertar „cronica” vieții și o deschise de la 1 martie 200... Se gândi că o recapitulare a celor mai importante evenimente de atunci i-ar ameliora atmosfera de necaz și amărăciune. Ester plecase cu gașca să petreacă revelionul la liceu. Rămăsese singur. Doar cu masa pe care aștepta bătaia orologiului un tort , o șampanie și două lumânări aprinse. După trei revelioane fericite, sărbătorea de unul singur sosirea noului an. Doroteea era departe, în America, și el, cu gândurile la ea, prinse a răsfoi „cronica”, răscolind amintirile anilor trecuți.
„Îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de mine și am întâlnit un om minunat ca tine! Cu adevărat este extraordinar și am să-l respect și am să-l iubesc! Sunt multe lucruri de spus, poate cândva am să ți le spun pe toate, dar vreau să știi că ești cel mai drag suflet din câte există pe pământ.
E noapte. Te sărut. 28.10.200..”
.... „Vreau multe! Un lucru bun, un salariu bun, vreau să fii lângă mine, să mă ajuți, să mă susții. Am nevoie de susținerea și iubirea ta. Te pup dulce, dulce!
15 noiembrie 200....”
Dar iată și o notă a lui, de la 1 martie 200... „Seara, după ce am revenit de la saună, Doroteea a recunoscut că m-a înșelat cu alți bărbați...Cu Toma, deși nu sunt sigur că-i chiar așa... Am întrebat-o dacă nu se teme să mă molipsească de vreo boală și ea a recunoscut că face sex protejat...”
În același an, la 2 aprilie, Doroteea: „Iubitule! Sau soțiorul meu! Știu că greșesc foarte mult prin faptele mele nechibzuite, dar acum la 2.04.200.., ora 14 și 30 de minute îți spun cu mâna pe inimă că nu te înșel și mă simt fericită cu tine. Sper că și tu ești un pic fericit cu mine. Totul va fi bine și voi pune și eu mai multe pietre la zidirea cetății noastre! Te pup și te iubesc!”
Dar iată și însemnările din 28 mai 200.., după ce își sărbători ziua de naștere la Vadul lui Vodă. „Katerina, prietena lui Rahela, mi-a făcut niște destăinuiri oribile! S-a aflat în gașca fiicei mele la sindrofia de la Vadul lui Vodă. Doroteea... a înnoptat în mașina lui Costic. A surprins-o dezbrăcată, cu picioarele sprijinindu- se în parbriz și un bărbat deasupra ei... Când am întrebat-o de ce m-a înșelat, a negat totul desul de confuz. Zicea că bărbatul era în stare avansată de ebrietate și nu i-a putut face nimic. Dar că era în mașina lui Costic, dezbrăcată?!...”
O senzație de dezgust îi învălui toracele. Lăsă „cronica” și se apropie de cal- culator, mai verificând o dată dacă Doroteea nu i-a expediat vreun mesaj. Nici un cuvânt... Nici de consolare, nici de felicitare...
Atunci o alungase de-acasă... O chemă înapoi în a treia zi... Era oare convins că va aprecia gestul lui pe care nu l-ar fi făcut nici un bărbat care se respectă? A căzut pradă jurămintelor ei?
„Știu! E foarte complicat și dificil, dar sunt sigură că totul va fi bine. Vreau să te liniștești, să fii împăcat sufletește. Sunt cu tine alături, te iubesc și te susțin în toate!” Cât de mult ar avea nevoie acum de aceste cuvinte! Fie și mincinoase, fie doar un singur rând!
„Te stimez, te respect, oricât ar părea de banal, te iubesc! Vreau să te ajut, dar nu știu cum, pot doar să te susțin și să sperăm împreună că totul va fi bine. Să ne ajute Dumnezeu.”
3 decembrie 200... „Azi vorbim de păcate! Da, am multe, dar nu e cazul să mă judeci. Cel puțin, sunt corectă față de tine, chiar dacă ai multe suspiciuni. Nu mă presa, te rog! În rest, cred că totul va fi bine. Peste mai puțin de o lună vom serba trecerea a încă unui an și vom petrece bine! Cu speranță că anul ce vine va fi și mai bun, a ta Doroteea.”
„Ce-a fost la 3 decembrie 200...?” se încordă el să-și amintească. Și întoarse fila, dar următoarea notă era deja făcută după aproape jumătate de an, la prima odihnă a lor în Turcia, la Kemer: „Ești bărbatul vieții mele și niciodată nu am avut tendința de a fi cu tine pentru bani, avere sau altceva. Mersi mult pentru cea mai plăcută surpriză pe care o am la 25 de ani. Sunt la mare cu tine! 21 mai 200.., Turcia, Kemer, Doroteea”….31 decembrie 200... Masa de revelion: „Mâine va fi o altă zi, posibil mai bună sau mai rea, vom vedea. Important e să știi că ai susținerea mea în tot ce vei face! La mulți ani, puiule! Cu dragoste, a ta Doroteea, ora 18 și 35 minute”.
Încetul cu încetul Doroteea devenea parcă o părticică din viața lui. Copiii săi au prins a se apropia de ea și a o stima. La finele anului începuse a insista să plece la muncă în SUA. Naum a considerat că orice s-ar întâmpla, totuna vor fi împreună. Și o rugă pe Bela, prima lui soție, să o ajute...
Mai întoarse o filă. „Zi de duminică. Tristețea mă copleșește. Nu știu ce se întâmplă, dar mă îndepărtez tot mai mult de tine, nu te mai simt alături. Scuze dacă ți-am greșit cu ceva. E destul de târziu, nu știu dacă vei înțelege ce am vrut să-ți zic... Am să dispar din viața ta și nu vei mai auzi de mine. Vreau să vezi în mine o personalitate. Cineva, care e gata mereu să te ajute și să te susțină. Întotdeauna am încercat să nu-ți cer mai mult decât ai fost în stare să-mi dai. Și nu vreau absolut nimic de la tine, decât să simt că sunt iubită și că îți faci griji să mă aștepți. Scuză-mă pentru prea multă sinceritate, știu doar că nu voi avea curajul să-ți spun asta în față. Vreau doar un lucru, să mă ierți pentru tot. 24 mai 200.”
La acea dată reveniseră recent din cea de-a doua călătorie făcută la Kemer. Textul pare să fi fost scris înainte de operația la coloana vertebrală sau poate când se afla în spital...
Ce-a urmat? Ah, da, aventura cu Felix și alt conflict, alte jurăminte... Și din nou iertare... Socoti că e tânără și... De fapt, de ce s-ar minți? O iubea totuși, deși nu mai credea că ea îl iubește ca la început. Că nu va cădea iar în păcat...
Ce crudă este viața cîteodată, se gândi el. De multe ori îți calci pe inimă și mergi mai departe prin viață batjocorit și înjosit. Oare de asta tot dragostea e de vină? O iubea, adevărat, dar oare dragostea pentru ea îl orbea, îl făcea să o ierte, să-și nesocoteasacă demnitatea și orgoliul de bărbat? Cum a ajuns să nu-i mai pese de aventurile ei și să o țină în casă, să împartă așternutul cu ea? Dar de ce oare Doroteea nu pleca de la el? se întrebă el deodată și-i păru că făcu o descoperire. Cum nu s-a întrebat atunci când îi punea coarne? Și își aminti că în ultima jumătate de an, în pofida tuturor zvonurilor, nu-i mai cerea nici o socoteală.
…Ultima filă, ultima notă. Era a Doroteei.
„Salut, îngerașule! Aș vrea să nu fii trist și să te pot bucura cu ceva. Ești cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l ofere soarta și să știi că au fost niște ani frumoși trăiți alături de tine. Mi-ai fost și tată, și învățător, și soț în același timp. Și asta n-are să poată să mi-o ia nimeni... Îngerașule! Tu ai fost (?!) totul pentru mine și mă bucur că Dumnezeu mi-a dat să am un asemenea înger păzitor alături.
Crezi sau nu, dar îmi va fi greu fără tine. Mă bucur că plec. Lume nouă, ori- zonturi noi, însă mi-e și trist pentru că știu că un bărbat ca tine nu voi mai avea niciodată. Dar nu cred că distanța trebuie să ne despartă, să rupă orice legătură dintre noi. Mereu vei rămâne acela care mă ceartă, mă laudă, mă compătimește, și asta deocamdată nu o poate schimba nimeni. Persiști în sufletul meu și vei persista mereu, chiar dacă ne vor despărți mii de kilometri. Și nu fi trist, fiindcă voi fi mereu alături în amintiri și nu numai. Să ai grijă de tine, iar eu o să mă rog lui Dumnezeu să ai parte numai de bucurii și fericire. Te pupăcesc dulce! P.S. Scuze că nu ți-am scris mult, dar e sincer și cu toată dragostea! 12.10.200...”
Termină de răsfoit „cronica”. Mai departe nu era nici o notă. După plecarea ei nu a mai scris nici el nici un rând. După acel sărut din aerogară, ultimul, pur și simplu, nu a mai fost în stare. Să fi fost sărutul …lui Iuda?
…Privi îngândurat cum sfârâie cele două lumânări, care nu mai semănau să fie totuna. Doroteea era departe, în altă lume și nu mai dorea să audă de numele lui. Iar chipul ei îi cotropise sufletul, cugetul, inima, creierul. Toate celelalte din realitatea din jur nu mai aveau loc. Devenise dominanta psihicului său și medicii îl diagnosticaseră cu o maladie paranoică...Și totuși purta în amintire o filă frumoasă și de neuitat a vieții, fiindcă a iubit-o. Pe planeta dragostei nu există vârstă, ani, depărtări, opreliști.
46.
Ieși pe balcon să mai ia o gură de aer proaspăt. Seara începu să ningă lin, acoperind asfaltul plin de noroi – decembrie fusese o lună cu vreme urâtă, moină și țâșpoacă. Ramurile copacilor se înveleau cu un tul alb. Printre cartiere se mai auzeau cete întârziate de urători, la toate geamurile ardeau lumini. Câte un maidanez rătăcit lătra, de dragul lătratului, la lună… Un avion se auzea înălțîndu-se greoi deasupra orașului. Probabil se îndrepta spre Moscova sau Washington, spre cine știe care alte colțuri îndepărtate ale lumii. „Pleacă lumea, se gândi cu amărăciune Naum. Avem o țară frumoasă și oamenii pleacă, își părăsesc meleagurile natale ca să afle un alt trai, mai decent sau mai frumos, pe alte tărâmuri. Cei mai mulți n-au să mai revină. Se lipsesc benevol de vatra pe care le-a hărăzit-o Dum- nezeu… Ce va lăsa acest exod generațiilor viitoare? Nu-l vor fura alte popoare, invadând acest colț de rai, după cei toți băștinașii vor apuca calea străinătății? Cum s-a întâmplat și cu poporul evreu acum un mileniu... Acum neamul său s-a împrăștiat prin toată lumea, iar pe vetrele străvechi hălăduiesc seminții străine. Exoduri peste mări și pustiuri, prigoniri, exterminări și holocausturi – iată de ce au avut parte strămoșii lui de-a lungul secolelor, după ce pe meleagurile lor, tot niște străini l-au răstignit pe cruce pe Fiul Celui de Sus. Și acum pleacă de pe unde le-a fost bine și unde au găsit limbaj comun cu băștinașii – câți au rămas în Basarabia? Și, ca să vezi, cei mai mulți pleacă nu spre celălalt țărm al Mediteranei, ci pe cealaltă emisferă – în Canada, în America. În cel mai rău caz, în Germania, acolo de unde a început exterminarea lor în epoca modernă. De ce se întâmplă oare așa? Nu cumva pentru că pământul făgăduinței nu ar fi fost al lor? Decât în legende, în suflet, în buchea Torei? Acolo au prins rădăcini alte semin- ții, care nici nu doresc să știe acum că e pământul strămoșilor evrei. Huiduieli, acte de terorism e tot ce-a moștenit generația de azi și de mâine de la strămoșii neamului lor. Cât de ușor, ah! cât de ușor își pot pierde țara! Și cât de greu, o cît de greu și-o recapătă un popor nedemn de ea. Peste veacuri, basarabenii nu-și vor revendica, pe la înaltele curți, vatra, pierdută acum atât de ușor?”
Dar el, Naum Vainștein, cine este el? Avocat sau scriitor? Evreu sau român basarabean naturalizat? Care e rostul vieții lui? Ce a luat bun de la viață și ce a dat în loc lumii acesteia rătăcite?
Peste un sfert de ceas omenirea va măsura timpul cu altă cifră. Pleacă un an vechi și sosește altul nou. Pentru el, nu ca scriitor, ci ca om, anii trăiți cu Doroteea însemnau enorm de mult. Poate chiar o viață de om, adevărată. Pentru ea nimic n-au însemnat. Marele lui regret este convingerea că ea, Ioana de la Brânza, nicio- dată nu va înțelege, nu va conștientiza care a fost vina ei în relațiile cu dânsul…
Se întoarse în casă. Degerase. Spre marea lui dezamăgire, una din lumânările de pe masă abia se stinsese. Fumega. Cealaltă continua să ardă. Va păși curând în noul an, dintr-un decembrie trist va trece într-un ianuarie frumos, cu multă zăpadă. Mai verifică o dată poșta, dar… aceeași tăcere dușmană. Poate într-un târziu, își va aduce aminte totuși de îngeraș și îi va scrie o felicitare, urându-i sincer „La mulți ani și multă fericire în anul boului, domnule avocat!”
Bătu orologiul miezul nopții la ruși. Mai era o oră până să înceapă o nouă filă de calendar. Nu deschise șampania, nu avea pentru cine. „Poetul și șampania, ce titlu minunat de nuvelă, zâmbi el sarcastic. Și deodată cuvintele prinseră a se înșirui, ușor și unduios, direct în căsuța poștei electronice:

Te-ai dus, te-ai dus din anii mei,
Ca cea mai dulce din femei.
Te-ai dus spre iad sau paradis,
„La revedere!” nu mi-ai zis.

Þi-e rău, ți-e bine, nu mai știu,
Nu te întrebi de-s mort, de-s viu,
Luat-ai tot de la-nceput,
Al nostru-ai sfărâmat trecut.

Prin ani de mână amândoi,
Prin viscole-am trecut și ploi...
Ai devenit un ghem de nervi,
Nu mă mai vezi, nu mă observi.

Va trece viața ca un vânt
Precum trec toate pe pământ,
De nimeni însă niciodată
Nu vei fi-așa zeificată.

Când împreună noi am fost,
Doar acel timp avuse-un rost,
Erai atunci, sub crengi de tei,
Cea mai iubită din femei.

Și undeva, într-un târziu,
Vei căuta ca-ntr-un pustiu
Acea tăcere-nfiorată
Ce ne umpluse altădată.

Cine în vis dă cu piciorul
Ca pasărea-i ce-și uită zborul,
Dispare-n unde de uitări:
Ca-n valurile unei mări.

Făcu click pe adresa cunoscută, și când pendulul virtual desenă un cerc rotund și negru, iar cadranul dispăru, semn că mesajul a plecat către destinatar, Naum auzi din nou bătăile orologiului. Sosise Anul Nou, 200… În cartierele orașului luminau focuri de artificii și răsunau petarde. Speriați, maidanezii schelălăiau înfricoșați și se doseau pe după blocuri.

47.
…Nici a doua zi, nici peste o săptămână, nici peste o lună Doroteea nu a mai dat nici un semn de răspuns. Nu o mai interesa persoana lui, nu o atingea durerea lui. Amintirile despre domnul avocat demult le fărâmițase bucățele și le aruncase…la coș. Avea în față o realitate nouă, oameni noi, perspective și principii de viață noi. „Trecutul romantic, moralitatea excesivă este un teritoriu agreat de naivi și proști, lipsiți de voința de a trăi viața din plin”, își zicea atunci când vreo zdreanță de amintire îi făcea din degetul arătător.
După aventura cu Hassan și patronul hotelului, la jumătate de an de la sosirea ei la Arlington, Ioana de la Brânza se lipi din nou de Dany. Nu se atașă prea tare și-l avea ca simplu concubin, până la o nouă aventură. Bărbatul avea familie în România, dar îi spuse că se află în proces de divorț. Locuiau într-un apartament închiriat într-o margine de oraș. În fiecare dimineață și seară se deplasau la serviciu cu mașinile. Ioana se pricopsise cu un Rower scund și simpatic, al cărui salon îl umplu cu multe păpuși de diferite culori. La început Dany i se păru un bărbat atent, dar curînd descoperi că e un zgârciob – o ferecase în aceleași canoane ca și Toma cândva. Fiecare își avea bugetul lui, principiu devenit obișnuință la perechile din Occident, deși, să recunoaștem, foarte incomod. De sărbători nu i-a făcut nici un cadou, până și la ziua ei de naștere îi dărui doar un buchet de gladiole. În scurt timp se plictisise cu el și începuse a înțelege că și într-o lume modernă, prosperă există oamenii fără calități. O lume care îți schimbă viziunea, principiile, dar care duce totuși un trai calculat. Calculate mișcările, gesturile, zâmbetul. Și banii, firește. Poate chiar în primul rând banii.
Inconștient, căuta un alt bărbat. Bogat, pe care l-ar fi putut acapara, asigu- rându-și astfel viitorul. La locul ei de muncă era ca un manechin într-o vitrină scumpă în fața cumpărătorilor cotidieni. Sobrietate, atenție, vigilență, zâmbete și putea să-și atingă ușor scopul. Deocamdată va pluti în corabia pe care i-o oferă momentul. E tânără, are nevoie de bărbat, de dragoste.
Rar de tot amintirile îi lunecau spre Naum. Descoperi că e un om cu viziuni patriarhale, inacceptabile pentru principiile ei de viață, neinteresant. Cu atât mai mult cu cît nu l-a iubit niciodată. Dacă în Moldova era mai greu să trăiești alături de un om pe care nu-l iubești, aici poți trăi și cu un cimpanzeu, numai să fie bogat. Mai descoperi că în jurul ei, deși toți zâmbeau și aveau un comportament amabil, persistau invidia crasă, ura, trufia, fățărnicia… Răbdătoare, se închistă, fiind mereu cu gândul cum să găsească o variantă oportună de a ieși din această încercuire a unui singur bărbat, care cu fiece zi îi tot dădea de înțeles că ea trebuie să se împace cu gândul că este posesiunea lui. Deprinderile de acasă, camuflate pe o vreme, nu-i dădeau astâmpăr. Pe lângă recepția din hotelul Cristal bărbații curgeau gârlă. Completând formularele, vedea că la Wasington vin în vizită din toate colțurile țării ingineri, militari, businessmeni, artiști, turiști de diferite confesiuni religioase. Toți îi zâmbeau și toți se dădeau la ea, sugerîndu-i că nu ar fi împotrivă să o cunoască mai îndeaproape. Se nimereau bărbați pe gustul ei, dar ea potrivi că mai bun dintre toți părea a fi Dany, care era mai precaut. Blând la vorbă, atent, avansase în scurtă vreme de la cantină la șef de recepție și părea că e amorezat de Doroteea. Nu o slăbea din ochi nici pentru un ceas, iar ea continua să-l trateze cu... tăcerea... Încă de pe când era studentă, locuind la cămin, învățase să tacă și să facă ce îi dorea sufletul. Își aminti de mai mulți colegi pe care i-a avut și au avut-o, apoi de Toma, de flăcăii din Brânza ce-i avea când mergea în vizită la părinți, de Naum, Costic, Felix și de încă mulți alții. Nu-i convenea s-o numească cineva curvă sau whore, precum le zic americanii rusoaicelor și celorlalte prostituate venite din fosta Uniune, dar nici nu era deprinsă să fie constantă, să fie așa cum vrea un bărbat.
Odată se încurcă cu un marinar din Los Angeles și profitând de ocazia că Dany era plecat la Pittsburg într-o deplasare de serviciu, se culcă cu flăcăul într-o cameră de hotel. Peste câteva zile, când marinarul plecă și-i lăsă ca plată câteva sute de dolari, se simți pustiită și părăsită. Promisiunile că va căuta orice posibili- tate de a reveni la Arlington cât mai curând, când își va petrece familia la odihnă în Florida, nu o măguleau. Se bucură când se revăzu cu Dany, el însă o chemă chiar a doua zi în biroul lui de serviciu și o pofti să privească în monitor. Ioana se văzu filmată cu marinarul din Los Angeles… Comisese o imprudență, uitase că toate camerele de hotel sunt dotate cu aparatură video.
Ruptura fu iminentă. Însă tinerețea nu o lăsă de izbeliște – își găsi curînd refugiu în brațele unui turc, care avea deja vreo cinci ani de ședere în SUA. Era o fire colerică și când avea vreo neplăcere la serviciu, obișnuia să intre în WC-ul de la subsol și vreo jumătate de oră să se certe în gura mare, turcește, cu pereții. Kemal, așa se numea, nu ascundea că are acasă, la Izmir, încă două soții, cărora le trimitea sistematic bani să educe cei patru copii. Era inginer și avea un salariu impunător. Nu era zgârcit ca Dany, îi procură bijuterii turcești scumpe. Ea își dădea seama că giuvaierele pot fi și contrafăcute, dar îi făcea plăcere să le pună când pe ale lui Kemal, când pe cele dăruite de Naum. Se împăcau bine pe malul Potomak river. Locuiau la hotel, într-o cameră luxoasă, pe care o achita bărbatul. Când sosi timpul ca Kemal să plece în concediu, îi ceru să-l însoțească în Turcia cu o singură condiție: să se convertească la islam și să-și pună hainele tradiționale ale femeilor din seminția lui. Ioana respinse propunerea turcului.
În luna octombrie se împlinea un an de la aflarea ei la Arlington și fiind- că își îndeplinea disciplinat obligațiile, învățase la perfecție engleza, patronul hotelului Cristal îi prelungi contractul de muncă. Ioana de la Brânza decise să nu mai conviețuiască cu nimeni, ci să-și caute de treabă. Adunase deja în cont o sumă frumușică. Nu mai voia să se întoarcă la baștină și peste un an și ceva din dorul de casă nu mai rămăsese decât o amintire subțire și vagă. Dorea doar să-și vadă părinții. Nu avea nici un chef să se gândească la trecut, care nu însemna nimic pentru ea. Aici, în SUA, oricât de multe dezamăgiri sentimentale o năvăleau, totuna avea un viitor sigur. Hotărî să se ocupe de afaceri la modul cel mai serios. Urmă cursuri de manager și foarte curând patronul îi încredință să gestioneze grupul de recepționere, compus din domnișoare ce veneau din diferite țări ale lumii. Câștigurile ei deveneau substanțiale. Putea să-și procure un apartament la oraș ca să-și aducă părinții. Nu mai dorea să aibă alături pe nimeni, dacă persoana nu-i aducea profit. Nu avea sentimente, nu avea alte scopuri decât cariera, întocmai cum o au persoanele obsedate de business din Occident, unde toate sunt privite prin prisma banului. Viața adevărată este in- teresul material, își formulă ea cu timpul principiul ei propriu de viață. Pentru ea nu exista trecut. O interesa doar viitorul. Despre Naum nu-și mai amintea. El nu avea loc nici măcar în visele ei de noapte. Era decisă să nu-și întemeieze o familie, să nu aibă copii. Nu a iubit niciodată copiii. A iubit bărbații. Con- cubinajele din trecut i se păreau niște iluzii irosite, crâmpeie accidentale ale biografiei sale. Nu avea nici prieteni, decât colegi de serviciu. Se bucura că se află în societatea americană, unde-ți sunt garantate toate drepturile, unde poți trăi cum îți place și unde viața este o luptă perpetuă pentru supraviețuire. Și supraviețuiește doar acela care nu cade pradă sentimentelor profunde și curate, slăbiciunilor mărunte…
48.
Toamnele în Moldova se lasă cu mult soare, cu multe fructe și cu vin nou. Naum venea la cimitirul evreiesc, la mormintele părinților săi împreună cu o parte din copiii lui care încă nu plecaseră în străinătate. Datele de naștere și cele de deces ale părinților aproape coincideau. Conform datinilor și legilor Torei, în aceste zile se vine la morminte pentru a aprinde niște lumânări. Le cerea sfatul în tăcere, le comemora amintirea și-i deprindea și pe copii să poarte cinstea strămoșilor, se întorceau cu toții cu fața spre Ierusalim și citeau din Tora. În oraș, sinagoga se mai reconstruia și el îl chema pe rabinul Mendele Iacov-Șneer să citească Cadișul... Odată cu barmvița, Naum dărui relicva sfântă a familiei lui, Tora veche de la bunicul său Moshe, fiului Aizik, băiatul din gemeni, care era o fire ingenioasă, își dădea străduința să afle toate tradițiile poporului evreu, frecventând de sărbători sinagoga. Deprinsese ca de Iom Kipur (sărbătoare religioasă; se mai numește sărbătoarea celor 10 zile) să scoată sunete sacre la șofar (corn de capră sau berbec cu care se emit sunete la sărbătoarea hanukia). Naum, care se străduia ca urmașii lui să nu uite nicicând că sunt evrei și să învețe a citi Tora, se bucura de interesul vădit al fiului său, ce părea să preia ștafeta neamului și să o ducă mai departe. Deja având un susținător, încerca să le cultive același sentiment și celorlalți copii. În apartamentul lui făcu loc pentru harta Israelului și nu scăpa nici o ocazie să le spună cât de frumoasă este această țară atât de mică cu o istorie atât de zbuciumată. Copiii învățaseră a citi Tora în ivrit, respectau sărbătorile de Pesah și Hanuchia (paștele și sărbătoare religioasă când se aprind 8 lumânări). În casele mamelor mai toți aveau în ușorul ușii mezuze coșer (mezuze purificate în stil coșer), Venerau Kubbud ov voem (ritual al copiilor evrei de stimă neasemuită față de părinți), respectul copiilor față de părinți. Cu trecerea timpului se bucura că a reușit să-i consolideze în jurul său.
În zilele de sărbători religioase ale creștinilor obișnuia să meargă la prietenii lui, nea Ion și tanti Maria Roibu de la Grătiești. De fiecare dată lua cu el pe cineva dintre copii, fie gemenii Aizik și Ester, fie Dorin sau Golda și Freida. Treceau de obicei și pe la sectorul evreiesc din cimitirul „Sfântul Lazăr” să se închine celora plecați din viață, care în decursul anilor i-au fost buni prieteni. Naum era un om sociabil, avea cunoștințe, prieteni între români, ruși, ucraineni, găgăuzi, cu care se întâlnea mereu, se sfătuia. Dar cea mai mare bucurie îi erau copiii, pe care îi apropia și cu care se mângâia acum, când starea sănătății lui era cam proastă. Îl deranjau ficatul, inima, dar cel mai des îl chinuiau depresiile. Medicii îl sfătuiau să se debaraseze de Ioana de la Brânza, dominanta psihicului său, să arunce din casă tot ce-i provoca amintiri despre ea. Naum însă nu se grăbea să o facă. Într- un timp porni să scrie o nuvelă, poate cea mai bună nuvelă de dragoste scrisă de el vreodată. După primele zeci de pagini ajunse iar la dispensarul neurologic. Revenit acasă, găsi un teanc de fotografii cu femeia viselor și coșmarurilor sale, adunate de Ester, pe care fiica lui insistă să le arunce sau să le dea foc. Le mai frunzări câteva zile, ca să descopere cu nedumerire că a trăit în casă cu un om absolut străin, pe care nu l-a cunoscut deloc. Și nici mare lucru despre trecutul ei nu știa. Își aminti atunci de presupunerea făcută de soția anesteziologului Paladi, precum că Doroteea și mama ei i-au făcut farmece, ca fata să-l folosească. Acum era înclinat să creadă că vecina avusese dreptate. Fata nu i-a fost nici soție, nici concubină, ci mai degrabă o ființă vicleană, cinică, a dormit cu el într-un așternut, contaminându-l de disperare și depresie. Îi nimicise nu numai dragostea, ci și încrederea în viață.
Aruncă fotografiile adunate ca pe niște lucruri străine. În aceeași zi Naum duse „cronica” în care avea notele Doroteei la Arhiva de Stat în calitate de ma- nuscris scriitoricesc. Își lăsă doar începutul de nuvelă ascuns la fundul ultimului sertar al mesei de scris.
– Complicat lucru e viața omului, îl consolă Pavel Nică, pe care Naum îl vizită în acele zile la patul de suferințe. Oamenii sunt ca niște figuri pe o tablă de șah. Oricât de iscusit ai juca, una și aceeași ecuație nu-ți asigură succesul de fiecare dată.
– Trebuie să recunosc, căzu de acord Naum cu bunul său prieten. Poate că unul din cele mai mari neajunsuri ale mele este că mereu mă grăbesc să trăiesc.
…Timpul prinse a-i netezi rănile, a-i netezi suferințele și treptat-treptat durerea sufletească se mai ostoi. Rămaseră în urmă sărbătorile de iarnă, precum și cel de-al cincizeci și cincilea februarie al lui Naum. În curtea blocului iată-iată se va instaura primăvara. Iarna care-și trăia ultimele zile zgudui Basarabia cu un accident rutier stupid în care a murit poetul național Grigore Vieru. La doar două săptămâni, răpus de cancer, trecu în lumea celor drepți și prietenul lui cel mai bun Pavel Nică... Răvășit de aceste două pierderi și de vechile-i chinuri sufletești, Naum mai urmă un tratament. De astă dată reveni acasă parcă mai împăcat cu sine și cu viața, mai liniștit.
Se scurse un an – sau poate mai bine? – când într-o seară licări în poșta-i electronică o adresă pe care atât de mult o căuta mai înainte și de patru-cinci ori pe zi. Un fior aproape uitat îi săgetă ființa și se grăbi să facă clic pe adresa cunoscută. Citi o frază scurtă de tot, dar care emana un parfum din cele mai fin mirositoare.
Nu ți-am scris demult, poate prea demult ca să nu te întreb dacă îți pot solicita un ajutor. De fapt e mai degrabă un gest. Și dacă nu mai ții mânie pe mine...
Aceeași, Droteea.
Nu-i venea să creadă. Mai citi o dată adresa, închise, apoi deschise iar poșta... Era adevărat. Doroteea îi expediase mesajul...
Nu judeca ce face. Scrise dintr-o răsuflare câteva cuvinte, care veneau de undeva, din niște amintiri înmormântate acum câteva luni. Degetul arătător apăsă mecanic pe adresa de la care așteptă atâta vreme măcar un semn...
Trecuse deja de miezul nopții, dar adresa cunoscută întârzia să apară. Cu presimțiri din cele mai confuze adormi îmbrăcat și toată noaptea avu un somn tulbure. Când se trezi dimineață, afară era deja ziuă. Primul lucru care-i veni în gând, să facă iar click pe net. Era! Venise mesajul!
Mulțumesc enorm. Mă crezi sau nu, am început sa plâng când am citit mesajul tău. Niciodată nu am crezut ca îmi vei oferi ajutor după toate cele întâmplate între noi. Nu credeam să-mi răspunzi atât de repede și chiar cu greu m-am decis să apelez la ajutorul tău, dar acuma tu ești unica mea speranță. Þii minte, m-ai ajutat cu scrisoarea de recomandare de la hotel (am anexat-o). Cred ca ai originalul, daca l-ai păstrat... Acuma am nevoie de o scrisoare similară, care ar confirma ca am lucrat acolo. Eu am să-ți trimit scrisoarea gata scrisă, daca poți, sa o semnezi. Daca poți, desigur. Voi fi recunoscătoare.
Scuză-mă pentru toate.... bune si rele. Mulțumesc.
De data aceasta nu reciti mesajul. Se ridică de la calculator, se plimbă ca un sfert de ceas prin toate odăile, căutând cu nările parcă un parfum dispărut. Nu-l găsi. Trecu în revistă visele din noaptea aceasta, căznindu-se să le găsească o tălmăcire, o justificare a gestului său mecanic. Din clipă în clipă hotărârea de a-i scrie tot ce crede el despre ea, acum, după un an de tăcere și după chinurile pe care le-a suportat, se întărea tot mai mult. Se așeză hotărât în fața calculatorului și se ridică abia după ce termină ultima frază. După care fu sigur că nu mai are ce-i scrie. Se gândi să o mai recitească o dată, dar refuză în același moment. O expedie și merse să-și facă un duș.
Nu trecu nici jumătate de oră că îi veni un nou mesaj.
Ca întotdeauna, ai dreptate. Te înțeleg de ce crezi așa despre mine. Dar hai sa zicem ca am procedat amândoi urât. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, nu ai cum întoarce toate și le șterge, ca urmele de cretă pe tablă. Ce zici să începem o relație pe o pagina nouă? Doar putem rămâne prieteni, nu? Ioana din Brânza.
Schimbarea numelui îl înfurie. Îi răspunse scut și sec: Am să încerc să obțin scrisoarea de care ai nevoie... Și expedie mesajul fără să îl semneze...
I-au fost de ajuns două trei zile ca să decidă hotărât să o uite. În seara celei de-a treia îi scrise ultimul mesaj. Ioana.
Fiindcă am fost totdeauna cinstit cu tine, iți spun cum este. Am mers la prie- tenul meu Sergiu Busuioc, fiindcă el m-a ajutat data trecută. Știind câte am avut a suferi din cauza ta, cu toată stima față de mine, a refuzat să mă ajute. Deși, a spus el, ar putea ușor să facă o asemenea scrisoare. A fost categoric, când i-am spus că de fapt pe tine te ajută.
Am mers atunci eu singur la patronul hotelului, cunoscându-l pentru în- tâia dată. M-a primit amabil, dar a spus ca nu poate face nimic, fiindcă s-au descoperit mai multe cazuri de corupție, că a făcut ceva similar și pentru alte persoane, care au emigrat in Canada. Acum este cercetat, are probleme grave.
M-a rugat chiar să nu facem careva trimiteri la el, fiindcă de la ambasada SUA pot veni ofițerii de cercetare penală sa verifice chiar ei în registre daca persoana a fost angajata hotelului. M-a sfătuit că ar fi bine nici să nu divulgam cuiva că ți-a făcut asemenea serviciu, fiindcă e periculos nu numai pentru el...
Asta-i situația cu scrisoarea.
În ceea ce privește propunerea să rămânem prieteni... Dororteea, m-ai lovit prea dureros prin comportamentul tău de până a pleca și după ce ai plecat. Rana va sângera încă multa vreme. Nu poți ști cât de dureros ai lovit în mine. Si nici nu doresc să știi vreodată. De ce ai procedat așa cum ai procedat numai tu poți ști... Dar nu mai cred că am nevoie de explicații. Rămân deocamdată la dorința ca să nu te întâlnesc în această viață niciodată. Este singurul lucru pe care ți-l cer la moment. Am putea să rămânem la nivel de comunicare, poate, dar nu știu, zău...
Al tău fost stăpân al gazdei...
...Zilele însorite erau tot mai frecvente, primăvara intra în drepturile sale. În- mugurise salcia, ici-colo își desfăceau primele flori caișii. Timpul parcă îl pregătea pentru un nou ciclu al vieții. „Toate-s trecătoare pe pământ, își spuse Naum. Trebuie s-o șterg din memorie. Va fi greu, dar trebuie. Pentru mine Doroteea a murit. Pentru lume ...să trăiască veșnic!”
* * *
După doi ani de aflare în America, s-a întors acasă Ițik Mazik. Cu tot cu nevastă, pentru totdeauna. Veni la Naum, îmbrăcat ca un prinț, însoțit de Hona, la fel îmbrăcată elegant. Nu o mai ținea de mână, nici Hona părea să nu mai aibă ochii tulburi, privirile rătăcite.
– De ce nu te-ai stabilit acolo definitiv, frăține? se miră Naum.
– La Miami, nu mi-am aflat locul. Acolo, pe Miami beach mișună atâ- ția tineri... Și tinere... Mă uitam la ele și mă prăpădeam. Numai cu ochii mă uitam, ca în cele din urmă să fiu învinuit de patronul plajei că prin comportamentul meu comit... hărțuieli sexuale. Cum îți place, ha?Dar Hona mea mi-i martor – să mă ferească Cel de Sus! Eu știu doar a cânta la vioară și atâta tot. Iar acolo, în America nu sunt moldoveni să facă cumetrii, nunți, să înmormânteze morții cu muzică! Acolo eu sunt nimic, iar aici sînt Ițik Mazik!
– La Miami și eu am suferit de pe urma unor hărțuieli sexuale. Bărbații mă mâncau din ochi, se amestecă Hona în vorbă, potrivindu-și peruca.
Ițik o trase de mână, semn să tacă. Hona smiorcăi un pic, dar nu mai scoase o vorbă.
– Și unde ți-i vioara?
– A trebuit să o vând, să scap de proces. Vreau să-ți spun că am vândut-o mai pe nimic…
– Păcat, oftă Naum sincer. Să-ți cumperi alta Ițik, că aici în Moldova viorile răsună frumos.
– Mie-mi spui? Eu sunt scripcar din tată-n fiu, parcă nu știi? Aici în Moldova și omenia-i omenie, și scripca-i scripcă adevărată. Acolo, amice, nu-i omenia noastră! Nici cimitirele nu-s ca la noi... Tu ce-ai mai reușit cu zidul acela ?
– Reușit, măi Ițik. Am reușit…
După ce a tras o dușcă din coniacul preferat „Călărași”, făcu o mișcare, ca și cum ar fi dus vioara sub bărbie, dar dădu a lehamite din mână. Ca să încheie mai apoi:
– De mai stăteam o vară la Miami, o pierdeam pe Hona, aurașul meu! Hărțuieli sexuale ca în America nu am văzut de când mă știu pe lume! Ș-apoi eu, chiar dacă mă uitam la cele tinere, cu voia Honei, eram doar cu... văzutul! Că, vorba ceea, nu mă mai slujește râma...
* * *
49.
Ioana de la Brânza se afla în SUA deja al zecelea an. Se îmbogățise, își cumpărase un hotel la Detroit. Se împlinise la corp, ochii i se scăldau în grăsime– devenise tipul de femeie măr. Sosise în vizită la părinți, care de ceva vreme zăceau la pat. Avea mult de lucru la Detroit – era sezonul estival și venise în Moldova pentru o perioadă scurtă. În mahala nu mai era nimeni de seama ei – care plecase la învățătură, care la muncă în străinătate. Cei de o vârstă cu părinții ei decedaseră în cea mai mare parte. Era primăvară, înfloreau salcâmii și în poarta casei părintești, unde ardea singurul bec din tot satul, plutea un miros sălbatic de îmbietor. Că Doroteea sosise în vizită la părinți Naum află de la copiii lui. Nu dorea să o vadă.
Când copiii îl anunțară, un tic abia perceptibil îi săgetă obrazul stâng din bărbie până sub streașina tâmplei, peste care se instauraseră de mult vifornițele. Ieși afară, se retrase în dosul stației de unde o urmărise cu mulți ani în urmă, să nu-l vadă copiii cum îi saltă umerii. Un deceniu întreg vântoaicele i-au spulberat nămeți în plete, primăverile îi troieneau amintirile cu petale de cireș și de măr, cu flori de tei, iar verile îi mai topeau din tristețile ce răscoleau o iubire pe cât de fulgerătoare, pe atât de falsă, ce nu-i mai lăsă loc pentru nici o femeie în suflet. Nici mai tânără, nici măcar de-o vârstă cu el. Și doar toamnele, cu nesăbuita lor paletă de culori, îi mângâiau nostalgiile și-l îmbiau la masa de scris. Scrisese în acești zece ani două romane, mai multe nuvele scurte, văzură lumina tiparului, în condiții grele pentru editorii de carte, vreo cinci cărți. Și doar o singură nuvelă, începută într-un târziu de toamnă, zăcea smerită în ultimul sertar de la masa lui de scris, așteptându-și continuarea sau sfârșitul. În octombrie al fiecărui an autorul ei, cel mai bun scriitor printre avocați și cel mai bun avocat printre scriitori, scoate din sertar cele vreo cincizeci-șaizeci de pagini scrise, șterge praful de pe ele, încearcă a mai rotunji câteva fraze, dar numai atât. Când se apleacă mai adânc asupra imașului alb, un arcuș invizibil trece peste cea dintâi strună a sufletului, scoate un sunet dulce și amar, iar când notele prind a suna fals și a-i scrijela simțirile, le ascunde iar la fundul sertarului până în următorul brumărel. Când o va termina, nici el nu știe. Și oare o va termina vreodată?
Aizik, Ester, Dorin, Golda și Freida au fost cei care, fără a-i spune tatălui lor, plecară într-o zi cu mașina în satul de pe malul Prutului. Voiau să o vadă, să înțeleagă de ce tatăl lor, când aude de numele ei, tresare și le interzice să-și amintească de ea. Poate vor avea noroc să stea de vorbă cu ea, să descuie vreun lacăt din tainele de pe care nu dorește să tragă vălul părintele lor. Luaseră cu ei chiar și un dictafon, o cameră de filmat și sperau să-i facă o surpriză nu numai tatălui lor, dar și acelei femei pe care el a iubit-o pătimaș, din câte știu ei de la frații și surorile lor mai mari.
Era o seară întunecoasă, cu cerul împânzit de nori. La poarta de culoare albastră a casei din cărămidă roșie au văzut o limuzină neagră, luxoasă. La chemarea lor ieși o femeie mică de statură, dolofană, cu fața cam lătăreață. Pe mâini și la gât purta podoabe scumpe, masive, ce împrăștiau luciri de raze de lumina becului de pe stâlpul din poartă. La cea mai mică mișcare a stăpânei, razele jucau în toate părțile, ca ale unui girofar. Părul ei lung cădea dezordonat peste umeri și costumul de un albastru-siniliu. Îi privi cu mirare și un fel de teamă, de parcă veniseră la ea să o aresteze sau să o tâlhărească. Se vedea cât colo că nu se bucură de apariția celor cinci în poartă. Domnișoarele însă o priveau cu zâmbetul pe buze, îndemnând-o parcă să priceapă de unde vin și ai cui copii sunt.
În față ieși Aizik, cel mai mare dintre ei și care era leit tatăl său în tinerețe. Din spusele și suferințele tatălui său dînsul știa toate amănuntele dragostei lor și băiatul dorea să clarifice meritele acestei femei trecute și ea prin ani, care l-a făcut pe tatăl lui să sufere atît de pătimaș la o vârstă înaintată. Spre deosebire de ceilalți veniți, el se apropie cu totul de ea și o aținti cu privirile parcă dorind să-i pătrundă în esența sufletului, fără să o hipnotizeze. Oricît de mult s-a străduit, nu a putut desluși nimic important, nimic deosebit. Femeia avea o față scăldată în grăsime, dar absentă și rece. Voia, voia s-o întrebe multe, dar nu se încumeta, fiind sigur că nu este capabilă de a porni pe un făgaș al dialogului, al reculegerilor și lăsa să domine tăcerea între ei. În aceeași clipă femeia grăsană tresări – pricepu, precum se vede, cine sunt tinerii care o vizitează. Își trecu mâinile prin păr, apoi le lăsă încrucișate pe piept.
– Bună seara, copii, zise ea cu voce tremurătoare.
– Sunteți Doroteea?
– Tanti Ioana?
Nu răspunse la nici un nume. Privi spre casa cu pereții de cărămidă roșie, apoi îi mai măsură o dată pe oaspeții nepoftiți, duse mâna la gură și tuși sec, ca să-și dreagă glasul.
– Am venit acasă, zise ea în loc de răspuns, spulberând acea pauză confuză. Părinții mei sunt pe moarte și...
Le dădu de înțeles printr-un semn că se grăbește să intre în casă, de unde se auzi un vaiet de om bolnav. .
– Să plecăm? întrebă Aizik. Și cum răspunsul întârzia, îi mai adresă o întrebare: Îți mai amintești vreodată de tata?
Femeia din poartă interpretă întrebarea ca pe o avertizare, ca pe o insultă. Îi păru că acești tineri obraznici veniseră să-i ceară socoteală pentru un trecut îndepărtat, față de care nu purta nici o vină. Clătină din cap a dojană și-i măsură din nou cu o privire deja încruntată.
Aizik întinse brațele, își grămădi surorile și fratele, gata parcă să-i apere de orice pericol, și-i sili să urce în mașină. Nu mai avea nici un rost să mai stea la această casă cu pereți din cărămidă roșie, cu o femeie descumpănită în poarta vopsită în albastru.” Da, gîndi atunci Aizik. Probabil că în viață i-a fost mai ușor să fie târfă decît să găsească împreună cu tata o cale de dialog, al simplei și omeneștei comunicări după ce s-au despărțit pentru totdeauna.... Da, se vede că a fost o curvă șireată, avînd scopuri viclene... Deși eu nu am dreptul s-o condamn. Așa a dorit să procedeze ea. Cum i-a dictat inima, și sunt sigur că niciodată nu va conștientiza ce năpastă i-a adus tatălui meu. Niciodată! Ea n-a fost capabilă să înțeleagă bărbatul care a iubit-o cu adevărat, fiindcă n-a avut nevoie de asemenea iubire.. Ea n-a fost și nici nu va fi capabilă nicicînd să iubească. Ea barem nu dorește să-și amintească de niște vremuri plăcute petrecute cu un bărbat care o stima și o iubea. Nu are nevoie. Pentru dînsa era un timp care trebuie uitat... Nu în zadar i-a scris odată tatei: „ Dacă ți-i greu a-ți aminti de anii petrecuți împreu nă cu mine, șterge-i din memorie! Uită-i! O să-ți fie mai ușor....” Acestea au fost ultimele ei vorbe scrise cîndva tatălui său și împreună cu ele Aizik a înțeles de ce tatăl lui a simțit atunci că această ființă cu numele de „ În tacu zace Dracu” i-a nimicit nu numai dragostea, cu o proverbială brutalitate, ci i-a știrbit și încrederea în oameni...”
Cu aceste gînduri, privind la figura ei bondoacă, clădită parcă din lut ca un monument, Aizik urcă în mașină. „Ce socoteală îi poți cere unui mort?” le zise el celora din mașină și îi aruncă o ultimă căutătură femeii cu mîna sprijinită de gard. În ochii ei parcă se aprinseră câteva scântei de aduceri-aminte. Dar era târziu. Închise portiera cu un pocnet rece și sec. Când porni motorul, Aizik și ceilalți auziră din urmă un reproș căruia nu-i înțeleseră sensul și rostul:
– Domnilor! În viață nu trebuie să te conduci de trecut. Omul procedează corect doar gîndindu-se la viitor!
Pe șleaul Brînzei se făcuse întuneric. Câinii satului urlau a sărăcie și pustiu. La o poartă albastră rămăsese o femeie semănând cu o frunză ce continua să hăulească prin văzduh, în căutarea zbenguielii. Părea că i-a reușit.

* * *
Este greșit să se creadă că toți oamenii, indiferent de culoarea ochilor și a părului, sunt aceiași, trăiesc aceleași sentimente. Viața are și metamorfozele ei. Unii trăiesc ca niște materialiști, fără a lăsa vreo urmă după ei, însă cum rămîne cu afirmația care spune că dragostea nu este o invenție a poeților? Că ea nu recunoaște hotare, diferențe de vîrstă?
Este o afirmație care nu poate generaliza lucrurile. Sunt cazuri unice, rar întîlnite. Poate rar de tot, pe care oamenii le imortalizează imediat în balade frumoase, pentru încîntarea generațiilor care vin. În cazul dat, însă, nu a fost vorba de o baladă, ci de o tragedie.

50.
Naum a supraviețuit dramei. Natura totuși nu suportă golul.
Deodată în fața ochilor lui apăru ca aievea un tablou de demult, când a trecut pe la cimitirul evreiesc din Telenești, unde se odihneau bunicii lui. Cimitirul era total părăsit, lespezile strămutate – se vedea că de foarte multă vreme nu călcase picior de evreu pe acolo. Dar o minune îl surprinse totuși – din câteva morminte se ridicaseră trei pruni rămuroși. Era luna iulie și fructele dădeau în pârg. De culoare chihlimbarie, de departe aminteau trei candelabre uriașe cu lumânările aprinse.
Peste Basarabia vântoaicele continuau să bată. „Până când, Doamne?”, se întrebă Naum Vainștein și își făcu cruce, creștinește.