Piese de muzeu

Lutero apucă cu un gest mecanic prosopul din cui și începu să-și șteargă cu mișcări iuți toată suprafața capului. La un moment dat avu o senzație ciudată când observă că întreg prosopul se contopi, pur și simplu, cu corpul său. Privi nedumerit în oglinda pătrată din baie, dar nu observă decât chipul său mai nedumerit ca niciodată, cu părul ciufulit și gura căscâtă.
“Cum naiba, înainte cu câteva secunde aveam prosopul în mâini și acum parcă a intrat în …capul meu!” medita tânărul.
“ De fapt acela nu era prosopul tău…” auzi Lutro o voce în gând. Se opri brusc și pentru puțin timp avu sentimentul că a înnebunit.
«Cred că am ceva la cap.»
« Lutero ești cât se poate de normal » auzi același glas.
-Cine-mi vorbește ? întrebă cu glas tare.
“ Este suficient să-mi vorbești în gând. Stai liniștit și ai să vezi că nu-ți vrea nimeni răul. Ascultă-mă cu răbdare.” Lutero simți cum o liniște interioară pune stăpânire pe el și o curiozitate nefirească îl ațâță tot mai mult.
“Bine te ascult”
« Așaa…Prosopul care a dispărut este de fapt un costum inteligent. În momentul în care l-ai mulat pe capul tău, a luat forma și dimensiunea ta. Adevaratul tău prosop este în dulap. »
«Cred ca visez… Mă rog sa fie totul un vis …Și tu ce ești de fapt ? »
« Este mai greu de înțeles ce sunt eu. Sunt o creație a unor ființe inteligente și civilizate. Un fel de hibrid, cred că ăsta este cuvântul cel mai potivit pe care l-am găsit în vocabularul tău. Da, un hibrid între un computer și un robot cu autonomie nelimitată. Sunt capabil sa iau forme și dimensiuni variate, să străbat timpul și spațiul aproape instantaneu. Toate acestea doar pentru a-i sluji pe creatorii mei. Pot explora atât Lumea Cunoscută – peste 50 de galaxii- dar și universul tău mental. Observ că îți vine greu să pricepi unele aspecte legate de posibilitățile mele. Vei înțelege pe parcurs toate detaliile …Acum câteva …zile a fost descoperită această planetă, Terra, iar deblanii – creatorii mei- au nevoie de informații cât mai exacte despre potențialul Terrei. Eu asta fac aici : culeg informații cât mai diverse. Am o memorie care îmi permite să fac acest lucru înt-o manieră de neconceput pentru tine și semenii tăi.»
«Mai exact?»
«Mai exact voi duce cu mine pe Debla unul sau mai multe exemplare din cât mai multe specii vegetale și animale, imagini naturale cu peisaje din diferite puncte ale planetei, o situație preliminară a resurselor natuale și multe altele.»
«Vei să spui că ai cu tine toate astea?”
“ Da. De ce te miri? Uite de exemplu o piramida. Este a lui Keops…»
Lutero se trezi deodată la baza monumentului egiptean sub un soare fierbinte…
«…Sau cea mai mare cascada : Angel cu o cădere de 911, 6 metri, de pe continentul sud american. Am o amintire placută de aici. Era sa captez și o …
Lutero se pomeni acum într-un loc umed, spectaculos și gălăgios. În fața sa se desfășură o splendidă cădere de apă de aproape un kilometru atât de naturală încât nu știa ce să mai creadă.
« Mă aflu în Venezuela sau în apartamentul meu ? »
« Stai liniștit, îți prezint o mică parte din memoria mea. Privește o competiție sportivă foarte cunoscută aici: fotbalul! »
Lutero mai fusese pe stadioane de câteva ori, chiar la meciuri de fotbal dar ceea ce era acum în jurul său depășea orice imaginație: tribune pline până la refuz cu 100.000 de spectatori care țipă și se agită necontenit. Când un fotbalist reuși să înscrie un gol…
Lutero parcă visa. Descoperi aproape toată planeta de la polul nord la polul sud. Nu mai știa nimic de el. Nici nu-l mai interesa. O dorință de a explora alte și alte ținuturi interesante îl făceau mai mult decât curios.
Văzu în mediul lor natural specii de animale terestre, aeriene, acvatice și subpământene, frumuseți ale naturii de a căror existență nici nu bănuise…dar și opere de artă ale speciei umane culese din toate marile muzee ale lumii. Când auzise iar glasul costumului inteligent parcă se trezise dintr-un somn adânc și bun.
« Mda, asta este o mica parte din memoria mea alocată Terrei.. »
« Pot să văd… »
Costumul inteligent îi citi cu ușurință gândurile:
“Sigur, Debla ocupa apoape 25% din capacitatea memoriei mele și este cea mai ușor de accesat și de călătorit prin ea, mai ales că ai posibilitatea de a te transfea instantaneu acolo. Ai ce vedea, te asigur.
Acum Lutero simți că se descompune în milioane de particule care se îndreaptă cu foarte mare viteză prin spațiul cosmic. Apăru în fața sa o planeta mare, cenusie. Știa că este Debla. Se apropia tot mai mult de suprafața ei pe care se conturau forme regulate, cubice.
« Debla este de 28 de ori mai mare decât Pamantul. Tu nu vei simti diferența asta niciodată. Deblanii s-au adaptat la aceasta gravitație…Au o formă un pic mai altfel decât a voastră. Clădirea asta roșie este Centrul de Cercetare a Speciilor din Lumea Cunoscută, pe scurt CCSLC. Aici lucrează 40.000 de deblani și 100.000 de costume inteligente. Au o arhiva imensă!
« Koh, bine că ai venit !» auzi Lutero o voce necunoscută. « Þi-am studiat cu mare atenție sectorul T din memorie și pot spune că ai făcut o treabă bună. Te aștept la Muzeu.
« Vezi, deja înțelegi și limba deblanilor. Numele meu aici este Koh, iar cel ce mi-a vorbit este Tok, conducătorul muzeului. Vezi, cubul acela galben. Hai să mergem repede. »
“Acum suntem pe Debla sau..”
“M-a chemat Tok, trebuie să mergem”
Lutero pășea grăbit pe drumul din piatră gri din fața Muzeului, de parcă ar fi cunoscut aceste locuri de o veșnicie. Simți că ceva nu este în regulă cu el dar nu putu face nimic. Se opri în fața unui zid verde și așteptă. Sub picioarele sale se aprinse un dreptunghi mic de doua ori. Zidul coborâ cu iuțeală iar tânărul pătrunse în încăpere.
-El este Tok.
Privi nedumerit la creatura din fața sa. O ființă asemanatoare cu o broască țestoasă uriașă, lungă de peste un metru, cu un cap de om turtit și alungit pe spate sub carapacea neagră și solzoasă. Doi ochi mari și galbeni îl priveau curioși în timp ce mâinile sale mici și groase țineau un pahar cu o bautură roșie. Se deplasa aparent greoi pe cele patru membre, apoi sub Tok aparu un veritabil « covor zburator » cu care se mișca rapid de la un pupitu la altul.
-Bine ai venit la noi, Lutero!
-Mă bucur că sunt aici, vorbi absent …
-Hai să-ți arăt Muzeul și locul tău în pavilionul central…
-De abia aștept.
Pierduse de mult noțiunea timpului. De fapt în muzeu timpul era inexistent. Se aflau aici fragmente din atâtea lumi încât ți-ar fi trebuit zece vieți omenești ca să le vezi pe toate în grabă cea mai mare. Ființe dinte cele mai ciudate, de dimensiuni incredibil de mari, toate în mediul lor natural sub sori de mai mică sau mai mare intensitate, sub ceruri de de toate culorile…
Undeva în departare, Lutero își recunoscu orașul. Același dintotdeauna. Parcul în centru, magazinele pline de oameni, cinematogaful, biserica, liceul, spitalul, blocurile de pe strada sa, apartamentul lui…
-Luteo, vrei să rămâi la noi ?
Ar fi vrut din tot sufletul să zică NU, să țipe VREAU ÎNAPOI !, dar altcineva din el răspunse prompt:
-Vreau! De-abia aștept.
Rene Tinescu