4.

Neținând seama de vifornița de afară, ce viscolea urlând mai rău ca o haită de lupi, Iancu Lupu înhămă doi cai la o sanie ușoară din lemn de frasin și porni spre oraș. Deși era dis-de-dimineață, pe drumul spre oraș deja alunecau parcă, siluete încotoșmănate de oameni ce porniseră spre biserică să asculte slujba de Bobotează. Auzind clinchetul vesel de zurgălăi, siluetele se dădeau la o parte din fața saniei, salutându-l cu respect pe Iancu Lupu care, dând din cap, răspundea scurt:
– ’neața!
Căciula brumărie de pe capul lui Iancu Lupu se prefăcuse într-un morman de zăpadă la fel și cojocul. Însă lui Iancu nici că îi păsa de viscol, stătea în picioare și ținând strâns cu o mână hățurile, cu cealaltă biciuia spinarea cailor strigând:
– Di-i-i-a-a-a!...
Vroia să ajungă cât mai repede la cârciuma ”Potcoava de aur” să scape de blestemații de bani. Când i-a scos din scrin parcă îl durea sufletul după ei, parcă îi rupea din inimă, iar acum simțea că-i ardeau buzunarul ca niște cărbuni aprinși, vroia să scape cât mai repede de ei. La început vroia să plătească numai pentru patru cai ”Haralambie îmi furase un cal cu tot cu căruță, ba pe deasupra îi tăiase beregata lui Roșu, iar Roșu, singur, valora cât un cal!”, gândi Iancu însă renunță imediat la această idee, cum renunță și la ideea de a-l trimite pe Radu Geambașul cu banii la ”Potcoava de aur”. Mai bine o să ducă banii singur, iar pe Radu o să-l trimită mai spre seară când Ruben va deschide cârciuma, poate o să-și dea seama cine va veni după bani, asta dacă nu va veni chiar însuși Haralambie, cine știe?...
Gândul că Haralambie s-ar putea ivi pe la ”Potcoava de aur” îi dădu fiori. El putea fi liniștit, doar atâta vreme, cât Haralambie se afla departe de acele locuri.
”Dar acesta poate veni ca un hoț noaptea și să mă găsească dormind...”, își aduse aminte Iancu de cuvintele apostolului Pavel.
”Dar Haralambie chiar este un hoț! Un hoț și un netrebnic – un tâlhar de drumul mare, care toată viața lui furase cai, asta este – un hoț!”
”Dar tu?... Tu cine ești?...”, auzi Iancu o voce care parcă venea din înăuntrul său, striga din sufletul său. Poate era chiar vocea sufletului, sau poate vocea conștiinței. Conștiința care nu-l tulburase niciodată, poate acum se trezise și îi dădea lui Iancu de știre că ea totuși există. Sau poate nu era decât glasul fricii care se cuibări în sufletul său și acum împrăștia rădăcini prin tot corpul până-n adâncul inimii sale.
”Dar tu cine ești?... Cine ești tu Iancu Lupu?...”, nu-i dădea pace întrebarea pe care o născuseră gândurile sale. Iancu scutură puternic din cap, vrând parcă să-și alunge gândurile ce-i chinuiau sufletul, dar gândurile nu vroiau să-l părăsească, ba din contră începuseră să-l chinuie mai puternic.
”Cine ești tu Iancu Lupu?... Cine?...”
”Eu – sunt omul ce se luptă tot timpul să obțină ceva de la viață...”, încerca să-și liniștească gândurile Iancu.
”Și cum te-ai luptat omule, cu ce mijloace?... Oare aveai dreptul să poruncești uciderea fratelui tău Augustin?... Da viața lui lui Lică Zlătaru cu ce drept ai luat-o?... Și în Haralambie de ce ai tras, oare nu pentru a-l ucide ca să nu mai fi nevoit să-i plătești datoria!?... Atunci cine ești tu, Iancu Lupu? Nu cumva ești un ucigaș și un tâlhar!?... Un ucigaș și un tâlhar... un ucigaș și un tâlhar... un ucigaș și un tâlhar!...”, bătea puternic inima lui Iancu.
”Un ucigaș și un tâlhar... un ucigaș și un tâlhar... un ucigaș și un tâlhar!...” îi vâjâia în urechi.
”Un ucigaș și un tâlhar!...” a șoptit fără să vrea Iancu.
Deodată simți cum îl trec sudorile și ridicându-și căciula se uită speriat în jur, de parcă cineva ar fi putut auzi vocea gândurilor sale.
Dar oamenii mergeau îngrămădiți unul într-altul, dându-se la o parte din fața saniei.
– Ia numa’ priviți-l pe Iancu! Zici că-i fecior de lele nebună... râse o femeie tânără. Dar Iancu nu o auzi. Tot ce auzea era glasul gândurilor sale. Tot ce simțea era teama. Teama de sine însuși...
Deodată simți un pustiu fără de margini în suflet și se simți singur, îngrozitor de singur. Deși toată viața trăise singur, neîmpărțind cu nimeni tainele, bucuriile și tristețile sale, îi plăcea să trăiască însingurat și acum, deodată i se făcu frică de singurătate.

Va urma.