Motanul nu era in cel mai fericit moment din viata lui. Lipit cu spinarea de copac, cu picioarele din fata drepte si urechile ciulite, se intreba cum naiba o sa mai iasa si din situatia asta.
Patru perechi de ochi injectati de ura stateau atintiti asupra lui, patru caini se pregateau sa-l sfasie in virtutea unei dusmanii vechi de cand lumea. Trei dintre ei erau fara stapan: masculul alfa al maidanezilor din cartier, un aghiotant de-al lui si un flocos inalt (niciodata nu le stiuse rasele pe nume si nici nu-si batuse capul cu asta).
Flocosul cel inalt avusese stapan, dar se pierduse de el sau fusese alungat. Acum, haladuia pe strazi, cersind mancare de la oameni si tovarasie celor din specia lui, dupa cunoscutul obicei al cainilor, care ar face orice sa scape de singuratate.
De astia trei nu se sinchisea Motanul. Ii stia incapabili sa atace orice fiinta, oricat de mica, dar cu ochii mai hotarati, mai metalici decat ai lor. Cu al patrulea avea o problema. Asta era un rotweiller, una din acele brute special concepute sa ucida.
Stapanul lui privea scena amuzat. Copacul de care Motanul isi lipise spinarea se afla langa un bloc, pe un teren denumit de oameni "spatiu verde", inconjurat cu un gard. Dincolo de gard, stapanul rotweiller-ului, fiu al unui om pe care ceilalti oameni il numeau "parlamentar", ar fi fost tare incantat sa asiste la un masacru. Sau cel putin asa deducea, simtea Motanul, pentru ca de privit nu isi permitea sa priveasca peste gard. Prefera sa isi mentina privirea ferma, dar calma, incercand sa elimine orice urma de agresivitate din atitudine.
Parlamentul, din care facea parte tatal stapanului cainelui, era o organizatie importanta pentru oameni, dar acum numai la asta nu i-ar fi stat gandul Motanului. Trecusera deja cateva minute de cand fusese incoltit si stia ca daca nu va actiona rapid, aventuroasa lui viata avea sa ia sfarsit in acea zi. Planuise deja ce avea sa faca: va sari pe una din cracile copacului. Dar pentru asta, va trebui sa se rasuceasca, adica sa piarda cateva fractiuni de secunda, ceea ce ii putea fi fatal. Cainii se reped de obicei la prima miscare brusca a victimei. Cum sa faci un salt de cativa metri pe spate fara sa te misti brusc? Si poate ca tocmai la fel gandeau si ei acum...
Privirea lui nu se intersecta cu niciuna din cele patru dusmanoase. Parca fixa un punct de pe blocul de vizavi. De acolo ii veni salvarea. Ridica lent ochii, tot cu urechile ciulite, ca si cum ar fi fost atent la ceva petrecut pe la etajele superioare ale acelui bloc. Tocmai in acel moment, un zgomot de tabla lovita l-ar fi indreptatit sa se uite in acea directie.
Cei patru tampiti intoarsera gaturile. Poate ca or fi fost si ei satui de incordarea asteptarii si au luat instinctiv o pauza de relaxare. In secunda urmatoare, Motanul se afla sus, pe una din cracile copacului. Ar fi putut sa sara pe acoperisul blocului, dar prefera sa mai admire cateva clipe peisajul de jos.
Fostii vanatori faceau un zgomot ingrozitor, latrand si zgariind cu ghearele scoarta copacului. Se zice ca exista caini care stau la baza copacului si fixeaza ochii pisicilor de pe craci, facandu-le sa cada printr-un fel de hipnoza. Dar poate ca asta depinde de pisici. Cu siguranta, Motanul facea parte din alta categorie. El mai privi un timp incantat acea dezlantuire galagioasa a esecului. Ii examina pe cei patru cu atentie, ca si cum ar fi vrut sa le retina mutrele. Hamaiala lor neputincioasa ii desfata urechile, dar nu suficient de mult cat sa mai piarda vremea cu ei. Le arunca un mirolait dispretuitor si isi facu drum pe acoperis. Se apropia seara si odata cu ea, o intalnire de la care nu putea lipsi.

Motanul detesta cainii si pentru ca ii era scarba de felul cum faceau sex. Niste chelalaituri de-ti spargeau timpanele, cu imbarligaturi si topaieli ca la balamuc. Ziceai ca se omoara, nu se iubesc. Cel mai tandru dintre gesturi era bagatul nasului sub coada partenerei, cu o curiozitate de detectiv si nicidecum cu romantismul indragostitului.
Dar acum trebuia sa se concentreze la altceva. Avea rendez-vous cu Biancabella, o pisica alba, cu blana pufoasa si ochi langurosi, care locuia impreuna cu o familie de intelectuali – el arhitect, ea profesoara de muzica. Motanul nu avusese niciodata stapan. Habar n-avea unde se nascuse, primele amintiri ii evocau un punct termic, locul acela de unde isi incalzesc oamenii custile-apartamente. Plecase in lumea larga si se simtea foarte bine fara tel si fara nicio conexiune de ordin social. Printre oameni, avusese un singur prieten, un student care locuia in chirie la parterul unui bloc. Uneori se catara pana la fereastra unde studentul ii punea mancare. Sa intre in cusca-garsoniera nici nu ii daduse vreodata prin gand. Ce sa caute el in aerul acela inchis, printre cutii de lemn si de carton carora nu le intelegea rostul si unde mai dormea si un om? Orasul era plin de parcuri, magazii si ziduri la umbra carora putea sa doarma linistit. De altfel, amicitia a luat sfarsit cand studentul s-a mutat in alt cartier, iar Motanul nu a regretat nicio clipa.
Nu avea deloc incredere in oameni. Erau niste animale ciudate, unii dintre ei chiar se lasau condusi de caini, ca dovada suprema a deraierii mentale. Conducatorii lor erau organizati in haite ciudate, numite guvern, parlament, partide, si extrem de straniu, masculii alfa erau chiar mai nepotriviti pentru aceste functii decat cei din specia canina. Cei mai multi dintre sefii oamenilor nu aratau deloc ca demne exemplare ale rasei. Nimic din aspectul lor nu ii recomanda ca lideri de haita. Nu pareau deloc sa se afle in drepturile naturale ale celor puternici. Pe multi dintre ei ii parasise si putina blanita pe care o mai aveau in varful capului, iar la jumatatea corpului le crescusera niste baloane dizgratioase, pe care ei le numeau burti.
Gandurile astea ii revenisera la modul somnoros, nu enervant. De altfel, greu ar mai fi putut cineva sau ceva sa ii strice seara. Era pe acoperis, admira luna si o tinea protector, cu coada lui groasa, pe incantatoarea Biancabella, care isi mangaia capul fin de umarul lui. Isi curatase minutios, cu limba, blana lui tarcata, negru cu gri, care acum lucea de parca nu ar fi fost niciodata zgariata de craci, de pietre sau de asperitatile zidurilor. Total satisfacut, narcisiac si erotic, venise momentul sa tina un discurs.
- Frumoasa Bianca, am o viziune... toarse el baritonal.
- O viziune, Mott? Ce dragut... miorlai pisica alba.
- Mmmmda, vizualizez ziua cand toti cainii vor fi exterminati si vom ramane numai noi cu oamenii sa ii conducem dupa bunul plac.
- Vai, Mott, cum poti sa vorbesti asa, dar de ce vrei tu sa extermini toti cainii? Poate ca ar trebui sa traiasca si ei...
Exista specii la care femelele se supun masculilor fara sa cracneasca. Hotarat lucru, felinele nu se numara printre acestea. Motanul stia foarte bine asta. Si mai stia ca Bianca nu il va contrazice niciodata frontal, dar nici nu isi va renega convingerile. Era una dintre cele mai respectate femele din neamul pisicesc si relatia cu ea ii conferea un prestigiu la care nu era dispus sa renunte. Totusi, ura contra cainilor il zgandarea s-o zgandare. Doar nu va lasa o femela sa ii inchida gura. Ar fi fost si contraproductiv, risca sa fie considerat un papa-lapte. Trebuia sa se impuna, dar cu multa, multa diplomatie. Mai ales ca in discutie se afla, in acceptia lui, o problema acuta.
- Si de ce crezi tu, iubi, ca ar trebui sa traiasca si ei? – intreba la fel de baritonal, dar mai mieros, accentuand pe "iubi", termen care il facea sa se simta un mascul dominator. Asta desi la feline, "mascul dominator" are o conotatie destul de vaga in relatia cu femelele, in cazul de fata cele mai orgolioase de pe planeta.
- Nu inteleg de unde atata inversunare, mieuna Biancabella, fara sa il mai numeasca in vreun fel, ca si cum ar fi sugerat ca daca nu o va respecta, e dispusa la o distantare. A venit la noi in vizita o familie cu un pudel, sa-l fi vazut, era atat de dragutel... toata seara m-am jucat cu el...
Motanul era dispus sa rabde multe pentru a-si pastra privilegiul erotic asupra reginei neincoronate a pisicilor. Dar acum se infuriase de-a binelea. Un caine sa fie pomenit in context cu "dragutel", ba mai mult, sa-si auda femeia povestind cum s-a harjonit cu reprezentantul speciei inferioare... era prea mult pentru amorul lui propriu.
- Ia asculta, draga, eu iti vorbesc despre o viziune si tu imi spui povesti cu un puradel?
Isi arcuise spinarea, zvarlise capul in sus cu botul spre luna si mustatile zburlite. Coada cea groasa se misca triumfal, la stanga si la dreapta.
- Un pudel, Mott, mieuna iar Biancabella, lipindu-se infiorata de el.
O amuza furia lui, maiestuoasa si comica in acelasi timp. Ii placea sa-l starneasca, sa-i admire masculinitatea izbucnita odata cu revolta. Dar avea grija sa nu intinda coarda prea tare. Si din punctul ei de vedere dadea bine relatia cu acest haiduc al acoperisurilor.
- Noi suntem pisici! – urla Motanul in noapte, simtind ca nu mai intampina dezaprobare. Noi suntem pisici, noi suntem motani, noi existam pentru ca planeta asta stramba si proasta are si ea dreptul la un etalon de Eleganta, Frumusete si Stil. Cine ne-a lovit asa de rau, cine ne-a urat atat de mult ca am ajuns sa ne lipim de ziduri cand iesim pe afara, sa ne ascundem ca niste creaturi hidoase, sa cautam intunericul pentru a ne proteja? De ce, pentru ce?
Vocea ii devenise mai joasa, mai plansa, dar la fel de hotarata.
- Pentru ce dusmanii nostri rai si urati haladuie in voie, iar noi trebuie sa ne cuibarim speriati prin cotloane? Noi nu am fost intotdeauna asa, soarta noastra nu e sa ne furisam ca netrebnicii. Am avut glorie, am avut si vom avea! In jungla, regele animalelor este o felina de-a noastra, dusmanii se aduna in haite mari ca sa aiba curaj sa circule. Dar si asa, e vai de viata lor si vai de carnea lor daca intra in coltii Regelui! Cel mai vechi dintre popoarele oamenilor a sanctificat Pisica si pedepsea cu moartea orice om care ucidea o pisica, desi era om de-al lor! Cei mai mari dintre artistii oamenilor au cantat pentru eternitate acest adevar absolut, perceput si recunoscut, cu voce tare sau macar in adancul gandurilor, de oricine a trait macar o secunda pe planeta asta: Everybody Wants To Be a Cat. Da! Everybody wants to be a cat, toata lumea vrea sa fie pisica, dar numai noi avem privilegiul asta. Si de-aia ne urati si ne haituiti, de invidie si de ciuda, fir-ati voi ai dracului sa fiti cu javrele voastre cu tot!
Biancabella il linse usor pe mustati:
- Te iubesc, Mott, dar trebuie sa plec, te iubesc mult. Ma asteapta doamna profesoara, te iubesc, pisi.
Se strecura alba in noapte cu ochii in lacrimi si inima batand puternic.
- Dar lasa, ca nu ramane asa. Nu vor reusi sa ne ingroape. Vom lupta si va fi cum vrem noi, sopti Motanul, printre mustatile stralucind de saliva pisicii albe.

Ratacea ingandurat pe acoperisuri. Se lumina de ziua si nu putea dormi, nu reusea sa isi puna ordine in cap. Ce ciudat! Oamenii se cred stapanii acestor locuri. Si totusi, sunt condusi de caini. Cei care tin caini in casa, sunt practic sclavii lor, pentru ca javrele trebuie scoase la plimbare la ore fixe, practic ele fac programul oamenilor. In cazul pisicilor, problema nu exista. Unele pisici pot sta in casa luni intregi, iar cele care vor sa iasa, oricum nu suporta compania oamenilor atunci cand se relaxeaza prin oras. Relatia dintre om si pisica e mult mai decenta, se bazeaza pe egalitate, pe respect. O fiinta esentialmente libera, ca pisica, nu concepe sa rupa din libertatea altuia, asa cum nu permite nimanui sa ii stirbeasca propria libertate.
Diferenta de raportare la om se vede din cele mai elementare obiceiuri. Cand un om da de mancare unui caine, cainele incepe sa dea din coada, se agita, latra. N-are nici un pic de demnitate, se injoseste cu ochii deschisi pentru hrana pe care o primeste. Pisica, oricat de flamanda ar fi, se intinde, priveste mancarea, o adumelca si abia apoi se serveste. Este constienta ca merita ceea ce a primit fara sa faca vreun efort. O pisicia trebuie sa fie hranita pentru ca este un animal frumos, distins. Cand primeste mancare, nu inseamna ca i-ar fi cazut norocul pe cap. Este dovada ca i se recunoaste superioritatea estetica. Si i se ofera acea mancare drept omagiu.
O multime de caini vagabonzi musca oameni ziua in amiaza mare, dupa care dispar in multime si nimeni nu se sinchiseste sa-i prinda si sa ii pedepseasca. Culmea, daca un om ucide sau macar loveste un caine, acel om este pedepsit si asta chiar in virtutea unor legi date de oameni! Sunt extrem de rare, poate chiar inexistente, cazurile cand o pisica ataca un om in plina strada. Dar nici un om nu s-a gandit la masuri de protectie pentru pisici, haituite de caini prin tot orasul, nevoite sa se ascunda, sa se furiseze...
Stia de multa vreme toate astea, dar acum ii revenisera mai pregnant in minte, dupa episodul cu cei patru atacatori, in care ar fi putut sa-si piarda viata.
Pe scurt, cainii sunt adevaratii stapani ai locurilor, iar oamenii – slugile lor supuse, fara ca macar sa-si dea seama. Pisicile – victime ale sistemului. Iar el, motanul cel tarcat, era o pisica. Aparent, nimerise in tabara invinsilor. Dar interiorul lui ii spunea altceva. Toata viata, fara sa isi dea seama de ce, se considerase un invingator. Si n-avea de gand sa isi petreaca zilele care ii mai ramasesera de trait fara sa lupte.

Isi facu somnul de dimineata. Totdeauna ii placea sa doarma dimineata, mai ales dupa o noapte plina. Recapitularea evenimentelor placute (in special daca implicau feline frumoase) functiona ca un bun somnifer. Se trezi cu mintea limpede. Cobori de pe acoperis, isi arcui spinarea, intinse coada si se freca de scoarta unui copac. Furia din ajun ii trecuse. Acum putea sa treaca la actiune fara teama ca nervii i-ar juca vreo festa.
Poate va amintiti ca printre cei patru atacatori ai Motanului era si un catel inalt si flocanos, care se pierduse mai demult de stapan. Acel catel se plimba in acea dimineata pe trotuar. Frecandu-se de scoarta copacului, Motanul il zarise. Isi miji ochii si daca pisicile ar fi stiut sa zambeasca, botul lui ar fi schitat un zambet atat de prietenos, ca nimeni nu ar fi ghicit ce se ascunde in spatele lui.
Motanul sari peste gardul care delimita spatiul verde, la un metru sau doi in fata catelului flocos. Rasfatat in copilarie, acesta nu fusese crescut ca un caine fioros, ranchiunos, ci definea perfect notiunea de "pet". Dar asta nu avea sa-l ajute catusi de putin. Incapabil de stari conflictuale, de ura sau furie, se alaturase celor trei colegi de vanatoare mai mult ca sa socializeze, sa fie si el in randul cainilor.
Incepu sa topaie in urmarirea Motanului, crezand probabil ca se joaca. Motanul nu se juca. La scoala pisicilor nu se preda fizica sau geometrie (nici nu exista o astfel de scoala), dar un simt al miscarii, al pozitionarii corpurilor exista in creierul fiecarei feline. Motanul topaia in fata atacatorului, avand grija sa lase de fiecare data o distanta minima de siguranta. La un moment dat, sari pe carosabil, cu Flocanosul dupa el. Urma un sprint scurt pana pe trotuarul celalalt, de o maniera care in cursele de atletism se numeste "rupere de ritm". Surprins, Flocanosul incerca sa acelereze si el, dar se trezise prea tarziu. O masina venita in viteza ii puse capat cursei, dar si vietii.
Oamenii pot fi la fel de cinici ca si cainii. Soferul acelei masini isi continua drumul, fara sa ii pese ca tocmai curmase o viata. In ultimele sale clipe, Flocanosul se bucurase doar de compania ucigasului sau, care se intorsese de pe trotuar si urmarea cu nesat, de la cativa metri, spasmele mortii. Cand acestea incetara, Motanul se indeparta si constata ca nu e pe deplin multumit de ce facuse. "Oare asta a fost destul de destept ca sa inteleaga de ce a murit?"

Al doilea dintre cei patru atacatori era masculul alfa al maidanezilor din cartier. Astuia Motanul ii pregatise o soarta similara cu cea a Flocanosului, dar mult mai dramatica si mai umilitoare.
Printre oameni exista o categorie numita "interlopi". Astia sunt niste tipi certati cu legea, in sensul ca fura, bat sau chiar omoara alti oameni, dar au grija sa ofere celor pusi sa apere legea bani (niste hartii care folosesc la schimbul de produse) sau alte daruri, pentru a fi lasati sa-si faca mendrele in continuare.
Interlopilor le place sa epateze, adica sa iasa in evidenta cu niste lucruri pe care oamenii obisnuiti nu si le permit. Interlopul-sef al cartierului unde se petrece actiunea era cunoscut de toata lumea sub numele de Birandi si putini ii stiau adevaratul nume. Birandi avea la picior o rana urata, de la muscatura unui caine, si din acest motiv deloc, dar chiar deloc nu-i placeau cainii.
Ca demonstratie de forta, Birandi scotea in fata blocului, in timpul zilei, o masuta si un scaun si isi manca tacticos friptura. La piciorul scaunului avea o frapiera cu o sticla de vin, iar din masina lasata cu usa deschisa, rasuna un gen de muzica drag interlopilor. Asta era "damblaua" lui, cum obisnuia sa zica si ar fi fost vai de pielea oricui ar fi indraznit sa ii strice tabietul.
Si acum sa ne imaginam scena cu Motanul urmarit de Flocanos, dar cu maidanezul-sef in locul Flocanosului. Iar scena nu se termina la mijlocul carosabilului, ci pe masa unde Birandi isi savura tacticos friptura. Motanul a intarziat pe acea masa cateva secunde. Sa nu uitam insa ca o pisica nu se repede sa infulece orice ii gadila narile intr-un mod placut si ca poate sa dispara urgent dintr-un loc unde nu are interesul sa zaboveasca, fie si cu pretul salivarii indelungate. Pe cand un caine, ajuns cu intarziere pe aceeasi masa, nu-si poate stapani la fel de bine pornirile gustative.
Si acum sa studiem datele problemei. Interlopul-sef fata in fata cu maidanezul-sef. Interlopul-sef, care uraste foarte mult cainii, are in mana furculita si cutitul, iar maidanezul-sef, catarat pe masa, tocmai a inhatat halca de friptura si nu se decide sa mestece. Cei doi se privesc ochi in ochi. Dar asta dureaza o perioada foarte scurta de timp. Pentru ca Birandi insfaca puternic musafirul nepoftit de ceafa (de cand avea o problema cu aceste animale stia sa se poarte cu ele) si il duce intr-un anume loc. Locul acela anume este un batator de covoare, o bara metalica suspendata pe doi stalpi, unde agata oamenii covoarele pentru a le curata. Birandi ii pune maidanezului o zgarda si il agata de bara. Apoi incepe sa il gadile cu un bat de electrosocuri, adica un fel de bastonas care trece curent electric prin corpul cainelui. Acesta schelalaie ingrozitor, ridicand tot cartierul in picioare. Dar nimeni nu se gandeste sa ia atitudine, pentru ca harmalaia este facuta de temutul Birandi, cel care nu se sfieste sa chinuie oameni, daramite caini. Cu atat mai putin i-ar veni Motanului vreo idee sa intervina. El tocmai s-a suit intr-un copac, de unde priveste scena la fel de extaziat precum asistase la moartea Flocanosului. Intr-un sfarsit, Birandi se plictiseste de joaca (pesemne ca il dureau si urechile de la schelalaituri), astfel ca scoate un pistol, trage cateva gloante in corpul patrupedului, dupa care racneste incruntat:
- Sa vina cineva sa ia mortaciunea de-aici!

Doi dintre cei patru atacatori fusesera pedepsiti. Al treilea, maidanezul-subaltern, putea fi lasat in viata, ca un ultim supravietuitor al invinsilor, ca sa isi aminteasca mereu ce li se intampla celor care starnesc furtuna. Al patrulea insa, rotweiller-ul, nu avea voie sa scape, iar moartea lui trebuia sa aiba si alte urmari. Asa gandi Motanul si asa isi facuse planul.
Parlamentarii sunt mai puternici decat interlopii, chiar daca nu isi manifesta forta in mod direct si in vazul lumii. Asa functioneaza regulile ciudate ale oamenilor. Motanul nu incerca sa isi explice acele reguli, dar vroia sa traga maxim de folos de pe urma lor.
Copiii oamenilor puternici au de multe ori impresia ca totul li se cuvine si rareori isi trateaza semenii ca pe fiinte egale. Cu atat mai mult pe animalele care nu le apartin. Cand un astfel de copil razgaiat are un caine, i se pare normal ca acel caine sa ucida tot ce ii iese in cale si ar lua drept un afront observatia ca strazile, gradinile si parcurile nu apartin lui si cainelui lui.
Cam asa gandea si tanarul om si nu banuia ca o asemenea conceptie ii va fi fatala, in timp ce isi plimba cainele prin parc. Motanul a luat atunci una din cele mai grele decizii din viata lui si s-a lansat intr-o actiune de un curaj nebun, o actiune aproape sinucigasa, dar absolut necesara in lupta dura si inegala pe care o incepuse.
In momentul cand a aterizat din copac fix in fata rotweiller-ului, pe acea alee pustie, Motanul avea tot atatea sanse sa plece teafar de acolo cate ar fi avut o caprioara care ar fi dat iama in mijlocul unei haite de lupi. Privirile lui se intersectau acum cu cele ale rotweiller-ului asa cum maidanezul-sef se zgaise in ochii lui Birandi. Daca nascutul ucigas nu a atacat instantaneu, este pentru ca acea mostra de tupeu total il uluise, la fel ca si pe stapanul lui, de altfel.
Intr-un fel, se repeta istoria cu atacul celor patru, dar cu doua mici-mari diferente. De data asta, Motanul era cel care provocase conflictul. Iar iesirea din scena avea sa si-o faca tot printr-un salt, dar fara rasucire pe spate.
"Tu vei muri!" – spuneau ochii Motanului, iar vocea omului-stapan, care gesticula cu bratele prin aer, exasperat de teribila obraznicie, suiera turbat din spate: "rupe-l!"
Sunt momente cand pana si cei mai perfectionati vanatori isi pierd controlul asupra propriilor actiuni. Motanul sari peste capul rotweiller-ului, pe sub bratul fiului-de-parlamentar, iar rotweiiler-ul trebui sa faca el saltul pe spate, cu "twist". Nervos la culme, cu ochii injectati de furie. Coltii lui muscara. Dar nu din Motanul care deja se pierduse prin iarba parcului, ci din partea stanga a corpului stapanului.
Cand un om moare, vin alti oameni care cerceteaza cauza mortii. Sunt pregatiti pentru aceasta treaba. Cei sositi la fata locului in acest caz, au gasit acolo cadavrul baiatului, cainele acestuia si desigur, nicio pisica. Analizele ulterioare au stabilit ca moartea a survenit ca urmare a muscaturii rotweiller-ului. "Vinovatul" a fost executat prin eutanasiere.
Protejarea cainilor merge pana la un anumit punct. Daca tatal tanarului ucis ar fi fost medic, instalator sau cofetar, e foarte posibil ca tragicul deces sa nu fi schimbat prea multe.
Un parlamentar este insa un om care face legile dupa care se ghideaza oamenii. De cele mai multe ori, parlamentarilor nu le pasa daca legile stabilite de ei sunt bune sau rele pentru ceilalti oameni. Dar atunci cand le moare un copil, oamenii devin foarte sensibili. Parlamentarii, care si ei sunt oameni, nu fac exceptie.
Tatal tanarului ucis se gandi ca si alti oameni au copii, care ar putea sa sfarseasca sub coltii cainilor. Poate pare ciudat, dar multi oameni au aceasta tendinta – cand le moare cineva drag, se straduiesc sa faca tot ce le sta in putinta pentru a impiedica alte morti similare.
"Nu mai trebuie sa moara copii ucisi de caini", isi zise parlamentarul printre lacrimi si din acea zi, se hotari sa puna la bataie toata energia de care era capabil pentru a schimba legile care ii favorizau pe caini in fata oamenilor.
Motanul nu riscase degeaba.