poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-01 | | Înscris în bibliotecă de Mirela Zafiri
NOTÃ INTRODUCTIVÃ
Acum, după ce am făcut o scurtă expunere asupra felului cum vom privi evoluția gândirii omenești, sau mai bine zis a filozofiei europene, să ne oprim puțin asupra acestei noțiuni, „filozofie”. Să lămurim între noi doi, eu care scriu și tu, care mă citești, ce este filozofia. În înțelesul meu, bineînțeles. N-am pretenția să formulez o definiție, și mai mult ca sigur că cele ce voi spune se vor deosebi în mare măsură de formulele consacrate. Þin însă din capul locului să fac unele precizări în privința concepției mele referitoare la această problemă, pentru a nu exista neînțelegeri pe parcursul lecturii. „Concepției mele”, sigur că da! Căci oricare om care încearcă să facă „filozofie”, fie el amator sau filozof consacrat, are propria lui filozofie, felul lui unic și cu totul special de a concepe lumea, universul sau pe sine însuși. Vedeți? Parcă am și început să definesc ce este aceea „filozofie”. Că toate aceste concepții diferă de la om la om, o demonstrează și sistemele filozofice enunțate de marii gânditori ai speciei umane. Nici una din ele nu seamănă prea mult una cu alta, ba poate chiar se și contrazic. Și totuți, cei ce le-au enunþat nu încetează de a fi socotiți drept mari filozofi, posesorii celor mai luminate minți. Norocul lor este că nu mai pot purta dispute între ei. Toate gândurile lor sunt fixate pe vecie în slovele scrise de ei și nu mai pot suporta amendamente sau retractări. Fiecare rămâne ferm pe poziția lui, clipa morții pecetluind parcă convingerile lor, făcându-le de nestrămutat. Acum cu toții sunt umbre. Dar ideile lor scânteiază perpetuu pe gama lor specifică de frecvență, emanată din cărțile de pe rafturile bibliotecilor. Căci asta este soarta autorilor de texte: repetă la infinit aceleași idei! Vrei să afli ceva din gândurile unui autor? Deschizi o carte de a lui și el își începe discursul. Un discurs monoton, adresat unui public invizibil, dar ideal; căci nu întreabă și nu cere lămuriri. Dacă înțelege, dacă crede, bine! Dacă nu, poate închide cartea și se poate socoti că a părăsit sala de conferințe. Oricât ar părea de ciudat, cartea e un interlocutor cu direcție univocă. Poþi să-l asculți oricât, dar nu-l poți întreba dacă ai anumite nelămuriri, mai ales când e vorba de filozofie. Dacă faci lucrul acesta, el îți va da întotdeauna același răspuns și nu știu dacă un răspuns repetat te poate lămuri mai mult. Dacă ești un cititor inteligent, poți depăși într-o oarecare măsură această barieră, întrebând, sau mai bine zis căutând răspunsuri ce par posibile de găsit la acest autor. E la fel cu cazul celui ce știe să citească printre rânduri. Ce vreau să spun cu aceasta? Ca fiecare carte filozofică conține adevărul ei de nestrămutat, valabil din unghiul din care privești lucrurile. Să nu cauți să găsești în ea altceva decât e scris. Dacă vrei mai mult și încerci să „citești printre rânduri”, asta e interpretarea ta, și ea la fel de valabilă, dacă se sprijină pe punctul de vedere în care te situezi. Căci, așa cum spune Fichte, „ce filozofie alege cineva, atârnă de ce fel de om este el”. Așadar, cu toate contradicțiile aparente dintre sistemele filozofice, toate au valabilitatea lor și dramul lor de adevăr. Pornind de la această constatare, m-am gândit ca în cele ce voi scrie în această lucrare, să mă sprijin pe un punct de vedere dobândit într-o experiență de o viaþă, în care toate ideile filozofice, în evoluția lor, să apară în forma unui tablou închegat și părțile contrastante să se armonizeze între ele reciproc. Bazându-ne pe afirmația lui Fichte, vedem că e posibil așa ceva. Așa dar, să prezint acum punctul meu de vedere, sau postulatul, de la care pornesc la îndeplinirea sarcinii ce mi-o propun. Aș îndrăzni să spun că filozofia începe odată cu conștiința, cu rațiunea, cu fenomenul de cunoaștere. Am putea spune că omul filozofează din momentul în care începe să gândească, indiferent de direcțiile în care își îndreaptă gândurile. De la originile lui, de la facerea lui dacă vreți, procesul acesta de cunoaștere ce constă în schimbul de mesaje între individ și mediul înconjurător se dezvoltă necontenit, generând ceea ce numim noi informație, experiență, știință. Toate la un loc nu-s altceva decât „filozofie” într-un sens general, cu mențiunea că pe măsură ce omul adună și chivernisește noianul acesta de elemente, le așează ca un bun gospodar în diferite cămăruþe și sertare, bine numerotate, pe care el le numește „științe”. Considerându-se stăpân absolut peste aceste compartimente, unde cunoștințele cumulate, aidoma unor ființe bine educate, ascultă de niște legi, el, în pofta lui nesățioasă de a cunoaște, dorește mereu sa afle și să posede ceea ce încă nu știe și nu-i aparține. Tot ceea ce s-a adunat și s-a catalogat până acum, pe omul filozof nu-l mai interesează. Pe el îl preocupă doar ceea ce nu se știe despre cele ce-l înconjoară. Dar nu numai în sens fizic, ci și ceea ce există dincolo de puterea sa de percepție. Iată că am ajuns în punctul în care pentru a merge mai departe, trebuie să ne lămurim puțin și asupra omului ca individ izolat în univers, dotat cu puterea lui de cunoaștere, bazată pe cele câteva instrumente de observație cu care este dotat de natură: văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul, precum și o structură internă, capabilă să prelucreze datele receptate de ele. Privindu-l sub acest aspect, vedem că omul este o creatură construită după o schemă asemănătoare tuturor celorlalte specii de acest gen, cel puțin în sensul că această zestre este dăruită tuturor viețuitoarelor cu un scop precis: de a sesiza toate fenomenele înconjurătoare pentru a se apăra de agresiunea lor și de a se folosi de unele din ele pentru a-ți asigura existenþa lui ți a speciei din care face parte. Atât ți nimic mai mult! Ochii vieþuitoarelor nu-s daþi pentru a se distra cu spectacole, urechile nu-s date pentru desfătările muzicii, iar papilele gustative pentru ospăþuri rafinate. Totul este distribuit judicios, cu scopul perpetuării naturii organice. Dar iată că în cazul omului, are loc o mutaþie în activitatea cerebrală, un salt brusc ce-l situează pe un plan superior, acela al fiinþei raþionale, al fiinþei conºtiente. Poate că rudimente de înþelegere se găsesc ºi la alte vieþuitoare evoluate de pe pământ, dar asta nu ne interesează, căci ele nu vizează alte scopuri decât cele programate de natură. Omul însă, odată căpătând conºtiinþă, îºi depăºeºte acest scop. Nu mai e mulþumit cu ce i s-a dat. El vrea altceva. Vrea să cunoască, să ºtie ceea ce pasămite numeºte el „adevăr”. Apoi, cele înconjurătoare părându-i-se insuficiente, va căuta să-ºi creeze o gamă de elemente noi pentru a-ºi satisface poftele mereu dornice de altceva. Ajuns în acest stadiu, el are impresia că e fiinþa cea mai perfectă din univers ºi îndrăzneºte să spună că e făcut „după chipul ºi asemănarea cu Dumnezeu”. Totuºi, din când în când, atunci când vrea să se înalþe cu gândurile undeva mai sus, el îºi dă seama că se poticneºte, că strădaniile lui filozofice intră în impas. De pildă nu poate ºti, deºi tare mult ar vrea să ºtie, cum a fost făcut Universul. Are cumva un început ºi cum a fost acesta? Are cumva un sfârºit? Există o cauză eficientă în devenirea lucrurilor? Cum poate o lume, care e făcută din fragmente finite, să fie totuºi infinită în spaþiu ºi în timp? Ce este acesta timp? Deºi e o realitate incontestabilă pentru el, iată că cu cât gândeºte mai mult, cu atât îi apare de neînþeles. ªi dacă ar fi numai atât de descurcat, încă ar fi imposibil de surmontat, dar mai sunt atâtea ºi atâtea mistere, care apar ca dintr-un izvor inepuizabil. Fi-va posibil ca filozofia să dea de capăt tuturor acestor întrebări? Cu siguranþă că nu! Pentru că e o sarcină peste puterile lui. E o perpetuă muncă de Sisif, de care, ceea ce e mai curios, omul începe să-ºi dea seama, dar nu se va astâmpăra niciodată să persevereze în ea. ªi nu va reuºi niciodată sa rezolve această problematică, din simplul motiv, enunþat de mine la început, că e o fiinþă limitată, imperfectă, dotată cu o aparatură senzorială ºi raþională create pentru alte scopuri decât acela de a pătrunde în transcendent. Singurul mare merit al raþiunii este că a descoperit că lumea din care face parte e cu totul altfel decât ºi-o reprezintă sau ºi-o imaginează. Dacă e convins de acest lucru, ar trebui să se mulþumească cu atât, căci ºi aºa e prea destul pentru el. Atitudinea cea mai înþeleaptă în această privinþă mi se pare cea a lui Auguste Comte, cu teza sa pozitivistă, care spune în esenþă: să ne mulþumim doar cu ceea ce putem înþelege, ºi pe aceste date să ne construim toate ºtiinþele ºi acþiunile noastre, spre binele nostru ºi al tuturor. Restul sunt ºi vor fi numai speculaþii, fie ele oricât de savante, dar tot speculaþii vor rămâne, chiar dacă se vor fundamenta pe structuri logice ºi se va demonstra că fac parte cel mult din domeniul posibilului, dar problematic din cel al realului. Pentru a folosi o imagine plastică, în această aventură a cunoaºterii ºi explorării transcendentului — înþelegând prin transcendent lumea, universul, natura, în realitatea lor ºi nu aºa cum ne apare proiectată în sistemul nostru de referinþă sensorial — omul e ca un muncitor dotat cu niºte unelte primitive, pe care n-are cum să le perfecþioneze, dar cu care ar vrea să construiască o maºinărie fină, al cărei mecanism nici nu-l cunoaºte bine. O situaþie deloc de invidiat, dar e singurul punct de vedere sănătos, de care trebuie să þinem seamă de-a lungul acestui periplu prin peisajul filozofic. Da! Nici pomeneală ca omul să fi fost creat după chipul ºi asemănarea cu Dumnezeu. Dacă ar fi fost aºa, am fi văzut că în Univers nu există nici lumină, nici întuneric, nici timp ºi nici spaþiu, poate doar particule elementare în stare mai mică sau mai mare de agitaþie! Cred mai curând în acel geniu rău despre care amintea Descartes că ar vrea să ne joace renghiuri, dar pe care el îl reneagă ºi-l înfăþiºează doar ca o ipoteză spre a demonstra existenþa lui Dumnezeu. Înainte de a intra în povestire, aº vrea să subliniez, dacă mai este nevoie, importanþa pe care o atribui istoriei, în orice ramură a cunoºtinþelor omeneºti. Am mai spus-o cândva, că pentru înþelegerea mai bună ºi fixarea la locul potrivit a fenomenului sau subiectului studiat, eºti mult mai avantajat dacă cunoºti istoria acestei ramuri. Până ºi în ºtiinþele exacte, cum sunt matematica ºi fizica, istoria joacă un rol, e drept nebăgat în seamă de mulþi dar care deschide perspective pentru cel cu adevărat interesat, arătându-i căile mai mult sau mai puþin sinuoase prin care aceste cunoºtinþe ºi-au făcut loc. Eu mi-aº croi povestirea nu intrând ºcolăreºte în materia filozofiei, ci aº lua-o altfel. Mi-l închipui pe omul primitiv, înþelegând prin primitiv prima fiinþă raþională, capabilă de a înþelege, de a judeca, dar care n-a mai fost niciodată în situaþia să primească prin educaþie o teorie, o ºtiinþă cât de primitivă de la predecesorii săi, decât deprinderile practice pentru a-ºi conserva fiinþa proprie. Ei bine, în acest prim moment de conºtientizare, asemenea copilului care vede pentru prima oară lumina zilei, el este adânc impresioat de spectacolul lumii exterioare. Este uimit de multitudinea fenomenelor fizice care-l înonjoară. Dacă ar putea să-ºi reprezinte într-un fel „realitatea”, apoi asta este realitatea pentru el: ce vede cu ochii. El nu se gândeºte deloc la sine. Nu-i trece prin minte că e o fiinþă gânditoare, că tot ce vede el e doar reflectarea fenomenelor exterioare în gândirea sa. Aº numi faza aceasta, prima perioadă istorică a gândirii omeneºti. O perioadă dominată doar de observarea fenomenelor materiale ale lumii. Aº mai numi această fază perioada „materialismului primitiv”. Acum încep să se contureze metode de investigaþie ºi înþelegere, bazate pe „observaþie” ºi mai puþin pe „experienþă”, care se iveºte doar întâmplător. E o fază în care „empirismul” este atotstăpânitor. Cunoºtinþele acumulate încep de bine de rău să fie sistematizate. Cele explicate cât de cât sunt grupate ºi încep să constituie un nucleu de ºtiinþă: „fizica”, i-am putea spune. Cele neexplicate ºi misterioase, într-un număr covârºitor de mare, sunt cele ce vor provoca în permanenþă gândirea omului ºi ele se vor constitui în „cele de după”, în „cele de dincolo”. Grecii, folosind pentru această situaþie prepoziþia „meta”, le-au grupat în ceea ce se numeºte „metafizică”, adică dincolo de, sau după „fizică”. Toate obiectele ºi fenomenele grupate în această imensă mulþime conþine în ea ºi principala întrebare, la care încă de atunci ºi până astăzi, mintea omenească nu a putut răspunde: dar cine a făcut toate aceste lucruri minunate ce întrec în perfecþiune oriºice închipuire? Primii filozofi au început să-ºi bată capul în fel ºi chip să găsească un răspuns, dar omul simplu, dotat cu „bunul simþ”, călăuzit de o intuiþie instinctivă, derivată însăºi din structura sănătoasă cu care l-a înzestrat natura, i-a găsit răspunsul, fără a simþi nevoia unei explicaþii: Dumnezeu! Filozofii, de atunci ºi până astăzi, se chinuie în continuare, frământaþi de această întrebare, la care s-au mai adăugat pe parcurs alte câteva. Ceilalþi, religioºii, ºi-au găsit liniºtea încă de atunci ºi îºi văd de treabă netulburaþi, Dumnezeu neprovocându-le nicio nedumerire sau contradicþie în sistemul lor de viaþă ºi în felul lor de a vedea lucrurile, ba mai mult, fiindu-le de un mare ajutor. Dar nu despre religie ºi despre credincioºi ne vom ocupa în cele ce urmează. Aceste probleme vor face poate obiectul unei alte povestiri. Anjunsesem la momentul când s-a putut face o separaþie mai clară în filozofie, între fenomenele ce pot fi explicate ºtiinþific ºi cele ce depăºesc puterea de pătrundere a minþii omeneºti. Atunci omul îºi dă bine seama că există o natură, un univers care-l înconjoară, ºi că el posedă un instrument de investigaþie al acestui tot din afara lui, care este conºtiinþa sa. Mirat ºi încântat de descoperirile lui, îºi face convingeri ferme asupra lor, atât în privinþa fenomenelor fizice, cât ºi asupra modalităþilor sale de percepere. Minþile ascuþite, care au făcut aceste revelaþii, capătă autoritate de necontestat. Un Aristotel, un Platon, domină secolele cu concepþiile lor, din litera cărora, aproape nimănui nu-i trece prin minte să iasă. A trebuit să treacă multă vreme pană când omul să-ºi dea seama că lucrurile nu stau tocmai aºa. Descoperirile acumulate în domeniul ºtiinþelor naturii au început să scoată la iveală inadvertenþe în aceste concepþii ºi să strecoare îndoieli. A fost nevoie de mult curaj ºi sacrificiu pentru ca filozofii să enunþe teorii mai avansate. Dar ceea ce vreau eu să subliniez aici este această îndoială, care pune pe gânduri pe orice filozof. Deocamdată pe el, căci omul de ºtiinþă, înþelegând prin acesta pe naturalist, el n-are bătăi de cap. Filozoful începe să se îndoiască asupra felului cum îi apare lumea în conºtiinþa lui. Se îndoieºte până ºi de propria lui existenþă. Vrea să păºească pe pământ sigur. Pornind de la acest punct, care mai de care vine cu păreri proprii asupra „realităþii”, asupra metodelor necesare dobândirii unor certitudini, unor idei în afara oricărui dubiu. Lucrurile par să se mai liniºtească, până când, cineva îºi dă seama cu mai multă claritate că această lume, aºa cum e ea reflectată în conºtiinþa noastră, depinde în cea mai mare măsură de instrumentul cu care facem observaþiile asupra fenomenelor percepute. Acela este „raþiunea” noastră. Ca să fac o comparaþie, putem asemui raþiunea cu un aparat optic, ce ni l-a dăruit cineva — în cazul nostru să-i zicem Dumnezeu sau Natura — dar căruia, din păcate nu-i putem aduce nici o perfecþionare. Cu el putem să vedem ºi să interpretăm lumea ce ne înconjoară. Acel cineva, care ºi-a dat seama de imperfecþiunea acestui instrument, a căutat atunci să-i analizeze puterea de rezoluþie, pentru ca să-i determine limitele de utilizare. Cu alte cuvinte a făcut „critica raþiunii”. Ajuns pe această culme a înþelegerii, omul ce învăþătură poate să tragă? În primul rând, că raþiunea lui nu este un organ absolut de înþelegere a fenomenelor; că, ºi alte vieþuitoare însufleþite au fost înzestrate cu rudimente de inteligenþă, cu unicul scop practic de a-ºi asigura supravieþuirea într-un mediu exterior agresiv; că în cazul omului, al fiinþei conºtiente, acest organ s-a hipertrofiat, devenind raþiune. Dar asta nu înseamnă, că funcþiile acestei raþiuni nu sunt îndreptate spre aceleaºi scopuri practice iniþiale ale individului. Toate elementele limbajului ºi ale logicii umane sunt structurate pe această moºtenire ancestrală. În nenumărate domenii ale fenomenelor ce ne înconjoară, ne comportăm asemeni unor cârtiþe oarbe, deºi extrem de inteligente, nevoite să interpreteze, să zicem lumina, bazându-se doar pe datele oferite de sistemul lor senzorial. Tot angrenajul logicii noastre ºi modul lui de funcþionare în cele mai abstracte probleme ale gândirii folosesc doar acest instrumentar primitiv cu care am fost înzestraþi. În această situaþie, nu e de mirare că raþiunea omului va avea mereu în faþă probleme insurmontabile: infinit, creaþie ºi altele din această categorie. În al doilea rând, lumea exterioară ce părea atât de bine înþeleasă, datorită ºtiinþelor exacte clasice, pare a nu mai fi atât de exact interpretată prin aceste criterii cu reziduri primitive, persistente în raþiune. De aici, apariþia nenumăratelor sisteme, proces ce continuă si în zilele noastre, căutând să găsească căi cât mai sigure ºi mai originale în semiobscuritatea aceasta în care trăim ºi vom continua să trăim. În al treilea rând, că acest suflet al omului ce înglobează în el senzații, percepții, credințe, rațiune, așa cum este el, cu toate imperfecțiunile lui, este el însuși un univers puțin explorat, care merită cu prisosință să fie studiat cu minuțiozitate. De aici, apariția unor discipline filozofice preocupate în special de aceste probleme: psihologie, psihanaliză, psihologie experimentală și altele. Știinþa modernă l-a adus pe om la ultimul stadiu al filozofiei, în care datele experimentale oferite de laboratoarele ultraperfecționate o obligă pe aceasta să abordeze atât problemele fizice, cât și pe cele metafizice, de pe alte poziții, să folosească noi concepte în totală contradicție cu cele ale bunului simț, dar perfect valabile și, mai mult decât atât, dovedindu-și utilitatea în progresul omenirii. Cam acesta este în câteva cuvinte cadrul în care acționează filozofia, cu toate teoriile ei. Dar limitele ei, care au fost enunțate de acel care a făcut critica instrumentului rațional de înțelegere a lumii, nu vor putea fi niciodată depășite. Teorii filozofice au fost nenumărate și, cu siguranță că, se vor mai naște și de acum înainte. Dar toate s-au izbit și se vor izbi de această barieră de netrecut. Toate vor fi doar presupuneri, oricât de atrăgătoare ar fi ele. Numai experimentul singur poate să le confirme, dar atunci nu mai facem filozofie, ci facem știință! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate