TBC, spital, bolnavi, paturi de spital. Generalele la un loc cu tablagii de rând. Fantome, umbre ale celor care au fost, cu gâjuri, cu supape în gât, pătimind pentru păcatele lor și pentru vina de a fi făcut parte dintr-un sistem odios. Băieți simpli de la țară, adunați cu toptanul de prin fabrici și uzine, deveniți ulterior cozile de topor pe care s-a bizuit regimul. Vorbesc de Dumnezeu, în timp ce-și scuipă care plămânul, care ficatul. Domnul general vorbește atât de frumos despre pacea eternă (sper din tot sufletul să fie așa cum și-o imaginează el) visează la aleea cu trandafiri de la Belu, la ostașii patrulând printre cripte, veghindu-le somnul veșnic. Vorbește despre moarte cu lejeritatea cu care ar pomeni democrat-liberalii despre sediul lor din Modrogan.
Unde-s caralii de altădată care ar fi fost în stare s-alerge și după bunul Dumnezeu dacă se primea ordin să-l umfle, să-l vâre la bulău? Acum sunt ca niște pisoiași simpatici, pioși când le bate-n poartă fatidica. Se amăgesc cu copiii lor până în ultima clipă povestind cum și i-au realizat, ăla doctor, ăla inginer, celălalt profesor doctor. Hee, taică, taică... delira bietul de el, avea să se prăpădească după numai o zi și fără de sămânță de copil la cap, pe care nu mai contenea să-i cocoloșească la orice vorbă a sa. S-a stins sorbind oxigen dintr-un borcan. A îngăimat de căteva ori "dof... cheamă doftoru"
am plecat după asistente, le-am rugat să vină, ele mi-au spus să stau liniștit: "stai liniștit copile", am revenit, dar deloc liniștit cum îmi recomandaseră ele. Bula aia de oxigen parcă sfârâia în cap la mine, nicidecum în borcanul bătrânului care agoniza, respirația gâtuindu-se tot mai mult și transformându-se într-un șuier prelung terifiant... când deodată, tăcere ,bula își încetase agitația haotică în borcan. M-am așezat pe pat pe spate prinzându-mă cu ambele mâini de margini și fixând îndelung cu ochii larg deschiși
un punct din tavan. Să fi stat două, trei minute, hai maxim cinci, știu că încă tremuram când m-am dat jos din pat să anunț pe cineva. Un bun creștin (chiar și cel mai prost) s-ar fi repezit s-aprindă o lumânare la cap bătrânului, eu ce făcusem, mă adâncisem în pat paralizat de frică. Rușine, mai devreme sau mai târziu o să-mi iasă pe nas acest păcat, acum e deja prea târziu pentru mustrări. A venit o infirmieră pătrățoasă
cu un mers aproape robotizat și i-a aprins în sfârșit o lumânare care a prins pe drum sufletul mortului (oare l-o mai fi prins?). Oare mai ajunge sufletul lui în locurile despre care cu atâta însuflețire ne vorbise cu o zi înainte dacă eu, nemernicul, l-am lăsat să plece fără lumină?
S-a încheiat, s-a tras cortina mi-am spus, după ce infirmiera l-a îmbrăcat și l-a scos afară din salon. A murit frumos. A murit frumos pentru c-a fost o moarte la termen. De asta nu catadicseau asistentele să vină. Bătrânul era așteptat dincolo iar ele știau asta și de aceea mi-au cerut să stau liniștit, "stai liniștit copile".
Și ce dacă nu i-au venit copiii, poate că el le-a dat telefon să nu vină pentru a nu-i vedea îndurerați. Incomparabil cu o moarte-n somn, de pildă, a celor sufocați cu propria lor vomă. Și totul ar fi ieșit perfect culminând cu aprinderea lumânării de nu m-aș fi nimerit eu, netotul, să trimit totul în neant.