Povestea rănii mele

De ce vine tata întristat acasă ?
De ce maică-mea nu-l mai iubește ?
Zboară în zare cearta și necazul…
Îmi vine să-mi iau câmpii, de rușine.
Iar ei stau cocoțați, pe nervii mei întinși.
S-au despărțit ? Mă-ntreabă profesoara.
Nu, dar nu mai au prea mult. Câțiva avocați prieteni îi sfătuiesc de rău…
De ce nu pot să-i dau jos din culmea disperării ? Cât aș da să se mai iubească. Nici nu mă mai văd ca pe fiul lor..., ci ca pe-un bagaj, pe care s-or feri să-l ia și unul, dar și celălalt.
Nu, din păcate nu-s la fel ca ei. Sau, poate, din fericire... Eu am fost și o să fiu altfel!
Normalitatea înspăimântă numai pe cei cruzi la suflet. Pentru cei copți, cu școala vieții absolvită, ea este mângâierea celuilalt.
Normalitatea altor părinți, nu alor mei, naște câteodată niște monștri de copii. Am văzut câțiva. I-a dat și la știrile de la ora cinci. Nu-mi plac veștile de-acest soi. Mai bine nu ar da așa ceva. Îmi aduc aminte de-o istorie petrecută destul de recent. Chiar din vina prietenilor mei de cartier.
Înainte să v-o povestesc, aș mai spune ceva pentru tata și mama: eu, unul, le-aș da, însă nu pot, inima mea. La amândoi. Ca într-un exercițiu de 8 Martie, propus totuși de mine. Le-aș da inima s-o mestece puțin. Apoi i-aș întreba, câte lacrimi, sângerări se-ascund în ea?!

Povestea mea este adevărată. Și la mine e vorba întâi de-o fată.
Și ce fată! Mă știa din copilărie. O fată cuminte.
N-o să-i creez probleme. Nu mai am cum...
Iată planul meu. Știu că n-arăt prea bine-acum. Lupt.
O s-o fac să se-ncreadă, ca și mine de altfel, în forțele pozitive. Dar să nu pierd timpul.
Mai glumesc. Pentru că și ea are fruntea încruntată.
Așa-i adolescența – incendiu ori inundație, sari mai departe! Febră mare, te ia cu amețeli. Te scoli apoi din pat. Nu-ți vine să crezi când te revezi în oglindă atât de consumat...
Vreau să-i iau mâna ușor. Iată cum. I-o sărut. Vorbesc. Ascult.
Mâine, poate, o sun. Când știu că nu deranjez pe nimeni. Iar o s-o calmez. Nu știu de ce se teme pentru mine.
Este exact ca într-o poveste. Ca în Holograf. Și Vama. Dan Bitman, Tudor Chirilă au dreptate. Noi îi ascultăm. Și ei au fost liceeni. Strigau cât îi țineau plămânii. Și-acum pretind că parcă au optsprezece ani! Numai că de m-ar vedea pe mine...

M-am bătut acum un an. Făceam parte dintr-o gașcă mai mică, dar mai periculoasă. Prietenii mei erau mai mari. Fuseseră la discotecă. Mă chemaseră să le vin în ajutor. Cică alții puseseră mâna pe amicele lor. Ajungând în cartierul rivalilor, am fost și eu înconjurat. Căram bine la pumni. Dădeam picioare în burtă, nu și-n cap sau gât, că-i nenoroceam. Erau cam de vârsta mea. Unii fuseseră la karate, alții la lupte și box. De la clubul Farul știam pe câțiva. Mi-era milă de ei. Începuseră să dea înapoi.
Atunci lui Colțos, Patronu’, Zeghe și Ghiară, prietenilor mei mai mari le-a venit un gând; nu știu care a fost cu ideea, dar au scos cuțitașele, ca să le ciopârțească fețele.
- Lașilor, ia veniți încoace, să vă crestăm urechea și nasul!
- Haideți, momâilor, luptați!
Atunci l-am recunoscut, printre cei atacați, pe văru-miu Alex. Îl călcaseră deja în picioare...
Mi-a fost frică îngrozitor. Putea să apară poliția, chemată de rudele “lașilor”, care tot nu se lăsau... luând și ei de pe jos ce nimereau. Atunci am început să-i îndepărtez pe golanii mei. M-am pus zid între ei și ceilalți, bătuți de noi. Îi credeam făcuți praf. Dacă nu făceam asta la timp, vreo doi-trei puteau fi înjunghiați. Am căutat să-i scot din încercuire; chiar am reușit! Îi împingeam pe-ai mei acum spre strada nostră. Dar nu mi-am asigurat bine spatele, iar o rangă venită din partea unui tată mecanic de locomotivă m-a făcut să mă îndoi. Parcă-mi plesnise ceva la șira spinării. De ce eu? De ce eu s-o pățesc ? Pentru că eram cel mai voinic ? Așa a fost să fie. Un părinte disperat este ca un taur muribund: își aruncă coarnele în oricine…
Așa am ajuns la urgență, chiar în mașina celui care mă lovise. Apoi am fost introdus în sala de operații, la reanimare... Am stat inconștient. Când m-am trezit, o parte din mine rămasese înțepenită. I-am mulțumit lui Dumnezeu că cealaltă parte mă asculta. Fusese plagă deschisă – ruptură de vertebre, afectarea lichidului rahidian. Am mai făcut o operație. Și-o să mai fac. Pentru că am șanse mari să merg în câțiva ani. Și-mi fac liceul la domiciliu. Cu profesor itinerant.
Sper să mă fac odată cum am fost, deși am slăbit deja douăzeci de kilograme. Fac exerciții cu greutăți, extensor, într-o minisală de recuperare. Am auzit că o să se deschidă la noi, în Constanța, și un centru terapeutic, însă n-au început nici construirea clădirii. O să merg! Vă asigur.
Și încă iubesc. Pe aceeași fată cuminte. Ea îmi aduce acasă tot ce vreau. Îmi arată cum se învață la zi, pentru că urmează liceul la care fusesem eu înscris. Alții nu înțeleg că-i așa de simplu să iubești, să ierți, să crezi !...




Reglare de conturi la școală

MOTTO :

« A lupta contra violenței școlare înseamnă a ameliora calitatea relațiilor și a comunicării între toate persoanele angrenate în actul educațional.”
Dardel Jaouadi

Violența nu ține cont de istețimea, vârsta, sufletul celui care o suportă. Numai pentru o fată, curtată de doi liceeni, se poate ajunge și la moarte de om. Și indiferent de cât de mult rănește, violența nu-i face riduri atentatorului și se hrănește din viciile, slăbiciunea, rănile interioare.
Din păcate, violența reușește să spargă și pereții groși ai realității din școlile și liceele actuale, unde copiii ar trebui să fie în siguranță. Din acest spațiu oglindă, al educației școlare ar trebui să se proiecteze toate lucrurile bune.
Dar vom lăsa adevărul să vorbească, dintr-un caz real întâmplat chiar la noi în liceu :

- Cum s-a întâmplat ? Cum s-a ajuns aici ?
- Totul a pornit când Max a crezut că l-aș fi înjurat…
- L-ai deranjat pe Max? Sau fusese el enervat dinainte ?
- În ziua aceea nu. Avea el un motiv !
- Explică-mi cu amănunte, te rog. Unde erai, când și-a dat în petic?
- Eram la bibliotecă când m-a chemat afară. Era foarte mâniat. Îmi zice: “Vino pe scară, sau jos!”. Eu m-am încrezut în vorbele lui Max. Nu credeam c-o să-l găsesc ieșit afară, în curtea liceului.
- Ce fel de personă este acest Max?
- Este un coleg mai mare cu doi-trei ani decât mine. Dintr-o clasă de-a X-a, la fel de numeroasă ca a mea. Mulți dintre colegii lui îl ascultă orbește. Îi pune să-i facă servicii. E o namilă de om, având deja optsprezece ani. Are un chip ciudat. Ba se încruntă, dă pumni pe hol, îmbrâncește fetele, ba râde, ascultă muzică, zice glume. N-aș fi avut nici în clin, nici în mânecă vreodată cu el. El m-a provocat în acea zi...
- Am auzit că ai fost internat în spital după ce te-a pocnit.
- Da, numai o zi. Părinții mei n-au vrut să agraveze situația. Însă au venit la noi la liceu niște polițiști.
- Dar cum a explicat Max, în fața consiliului profesoral acest incident?
- Cum să recunoască adevărul! Nu-l cunoști pe Max. Mereu iese basma curată.
- Ce-a zis, de fapt, că ți-a făcut ?
- A mințit că mi-a dat o palmă în curtea școlii, iar eu am căzut ca secerat la pământ. A mai spus că nu mi-a mai făcut nimic altceva. Nici n-a fost o palmă, ci pumn în toată regula! Eu am rămas atunci inconștient, câteva minute. Iar Max are curajul să afirme în gura mare că abia m-a atins și că m-aș fi lovit de-o mașină parcată afară.
- Cum te simți acum? Din punct de vedere fizic ești bine? Te-ai refăcut complet ?
- Cei doi doctori de la spital, care m-au tratat, mi-au făcut radiografie și mi-au zis că n-am ceva foarte grav. O doctoriță de la parter, de la urgență, propusese să fiu internat măcar o zi la Spitalul Județean. Dar am scăpat. Pe fișă s-a specificat că merg acasă. Am stat două săptămâni.
- Dar din punct de vedere sufletește cum te simți acum?
- Destul de stresat. Abia am revenit la cursuri, acum, pe 18 noiembrie 2009. Chiar astăzi Max a venit spre mine, când stăteam în pauză, lângă sala clasei mele.
- Nu știam. Am văzut ceva, nu tot. Ce ți-a spus Max ?
- M-a întrebat de la început de ce nu-i cer iertare : « Ai revenit la școală, nu ? Vrei să-mi ceri iertare, nu-i așa ? »
- Crede că ești tu de vină ?
- Până la urmă nu știu ce gândește el. Și mă întreb care ar fi motivul să-i cer eu iertare ? Doar că l-am ascultat, coborând atunci, de la bibliotecă? Ori poate vrea să schimb complet versiunea acestui incident...
- Nu te lăsa. Susține adevărul! Minciuna are picioare scurte. Dar va ieși odată la iveală.

Timpul va avea răbdare... În timp, prietenia va lua locul certurilor. Liniștea se instalează în sufletele adolescenților.
Seara la Constanța este atât de liniștită. Zborul pescărușilor argintii, deasupra plajei Modern și pe cerul negru pare de catifea albă. Razele care vin de la discoteca Two, dinspre statuia lui Ovidiu, le trec prin pene, însă răzbat până la stelele înghețate, care s-or crede la Serbările Mării vedete de cinema. În miezul nopții, apoi în unele momente ale luminii diurne pescărușii argintii parcă înnebunesc: țipă în avanposturile de pe acoperișe, se bat pentru mâncare, mai ales pe cea din balcoane, ori lăsată în plină stradă.
Exact așa sunt și adolescenții noștri, guralivi, sensibili, maiestoși. Paradoxal, ei se bat, se urăsc, înjură. Dar tot ei își adâncesc spre cer zborul, cunoașterea lumii. Faptele mari, de mai târziu, provin din excesele temperamentale din epoca adolescenței de acum.