Dacă e miercuri, atunci sunt spectacole...


În sfârșit e miercuri și sunt liberă. Nu mai vreau să ajut pe nimeni, nu mai vreau să văd pe nimeni. Asta este o zi doar a mea. De dimineață mă trezesc așa, mai târziu, pe la ora 10.00. Nu am chef să văd pe nimeni, în afară de familia mea. Mama mea nu se duce azi la cabinet, așa că stăm împreună în bucătărie și bârfim, așa vreo două ore, în fața unei cești de cafea imense.
Îmi pun special telefonul mobil pe silențios ca să nu știu cine mă caută. Stau cu mama mea și încerc așa, fără să vreau, să-mi aduc aminte de ce groaznic a fost totul în București. Sinceră să fiu, nu știu ce s-ar mai fi întâmplat cu mine, dacă aș mai fi stat acolo doar o zi. Poate că nici nu mai existam.
Mama mea pleacă de acasă, trebuie să plătească niște facturi, trebuie să se întâlnească cu o fostă prietenă a ei din facultate, trebuie să descurce niște probleme. Eu una nu am cum să o ajut, nu avem aceleași profesii.
Stau acasă și încerc să scriu ceva pentru mine. Azi nu știu ce am, dar nu-mi iese nimic, și afară este destul de frig - să plec așa să mă plimb de una singură...
Pe la ora 13.00 primesc pe nepusă-masă un telefon. Nu cunoșteam numărul și nu prea vroiam să răspund. Nu vreau să fiu obligată de viață să mă implic în tot felul de lucruri care nu se pliază cu felul meu de a gândi, cu felul meu de a exista.
Cineva vrea să mă invite la un interviu pentru un job care nu-mi plăcea – doar denumirea îmi crea repulsii. I-am zis tipului din start că nu mă interesează. Oferte care nu sunt serioase, nu sunt pentru mine. De fapt, nu știu, ar trebui să existe o rubrică în ziar cu lucruri serioase, și acolo ar trebui să dea anunțuri numai persoanele care știu ce înseamnă acest cuvânt.
Azi ar trebui să merg la ,,Casa Mureșenilor” din Brașov. Dacă e miercuri, e ,,Recitalul de la ora cinci”. Plec de acasă cu două ore mai repede. Nu știu de ce? Intru în librării, în tot felul de magazine cu oferte tentante, dar nu-mi place nimic. Gândurile îmi zboară atât de departe. Mă simt destul de prost. Nu mă pot concentra să fac nimic. Nu mai sunt cea de altădată. Simt că îmi irosesc viața și timpul cu tot felul de nimicuri, cu tot felul de oameni care nu îmi vor binele. Nu știu cât timp o să mai pot îndura toate suferințele astea…
La ,,Casa Mureșenilor”, concertul de la ora cinci pare interesant. În program e: J. Strauss cu ,,Die Fledermaus“ – Arie Orlofski, W.A. Mozart - ,,Don Giovanni“ – Duet Don Giovanni – Zerlina, G. Bizet - ,,Carmen“ – Arie Don Jose; G. Bizet - ,,Carmen“ – Seguidilla – Duet Carmen – Don Jose, Verdi - ,,Don Carlos” – Arie Rodrigo, V. Bellini - ,,I Capuleti e I Montecchi” – Arie Romeo si iarasi G. Verdi - ,,Don Carlos” – Duet Don Carlos – Rodrigo.
Pe scenă au venit: Carmen Topciu (mezzo-soprană), Antoniu Boldan (tenor), Marian Rește (bariton) și Ana-Maria Negrea (pianistă). Toți soliștii sunt atât de tineri… Sunt încă la început de drum.
Programul este destul de scurt, iar lumea care a venit aici nu mai are loc pe scaune. Un cameraman la începutul carierei sale încearcă să filmeze tot acest spectacol, nu prea are unde să se așeze. Parcă toată lumea și toate scaunele îi stau în calea fericirii sale. De-ar ști că ăsta este de fapt începutul…
O doamnă care stă în rândul doi, încearcă să cânte cu soliștii, dar o face fals. O altă madamă de lângă mine, îmi spune între pauze că toată viața a așteptat să poată să meargă la Filarmonica din Brașov, joia, la ora 10.00, atunci când intrarea e gratuită. Nu vreau să port nicio conversație cu ea. Mă plictisește și, fără să vreau, observ că în timpul spectacolului se uită foarte insistent la mine și la cum sunt îmbrăcată. Nu vreau nici în ruptul capului să port vreo conversație cu ea, deși nu-mi e antipatică.
După ce se termină recitalul, aplaud vreo zece secunde, îmi iau rămas bun de la cucoanele din primul rând care îmi zâmbesc și mă îndrept cu pași grăbiți spre Muzeul de Artă. Nu peste multă vreme, avea să înceapă concertul de muzică clasică – dedicat zilei franco-germane.
Aici, am ajuns cu jumate de oră înaintea recitalului. Până să mă așez pe scaunul din primul rând, am văzut și expoziția de artă fotografică a lui Constantin Brâncuși. Mi se pare oarecum ciudat că aceste poze înrămate după lucrările sale provin ori din donația oferită de Muzeul Național de Artă al României, ori de către Muzeul Național de Artă Modernă – Centrul Georges Pompidou, prin intermediul Ministerului Culturii și Comunicării din Franța.
Ajung la concluzia că francezii sunt mai interesați de Constantin Brâncuși decât românii. Ce mai popor? Să nu ne intereseze deloc de valorile autohtone? Fotografiile lui Constantin Brâncuși au ajuns să fie expuse în Brașov la ziua franco-germană?
Mai rămâne ca un scriitor francez să-și găsească faima la noi în țară și cu asta am cam zis tot...
Programul ne-a fost prezentat de o doamnă doctor, nu a zis în ce, care nu știa să vorbească corect românește și de directorul de la Alianța Franceză din Brașov. Multe fâstâceli, multe nereușite, așa ca pe bandă rulantă.
Până la urmă a început și concertul de muzică clasică. Tocmai din Franța a venit Marie Atger (soprană), care a făcut tot posibilul să fie în ton cu timpurile actuale. L-a cântat pe Franz Schubert cu: ,,Ständchen”, ,,Der Doppelgänger”, ,,Die Stadt”, ,,Die Krähe“ în limba germană.
La pian, mi-am revăzut un fost coleg de la Honterus, Paul Cristian, care încerca să treacă seara și să se facă neobservat. A cântat alături de soția lui Elena Cristian, și alături de Anca Spireanu (la violoncel). Programul a fost destul de lung și fără pauze. Destul de monoton. Un domn de lângă mine făcea poze cu zecile, dar nu-și nota nimic. Ziarist nu avea cum să fie. Să fi fost vreun ageamiu, care vroia să facă impresie, dar m-a înnebunit aparatul lui foto, care să fi costat vreo trei mii de euro. Era foarte performant. Să vândă el oare pozele făcute aici, prin vreo țară străină? Din păcate, foarte puțină lume este interesată de cultură și de ce se va întâmpla cu cultura?
În program au mai fost: Henri Puparc, Johann Pachhelbel, Robert Schumann cu ,,Sechs Lieder aus der Dichterliebe”, Claude Debussy, Richard Strauss, Paul Lacombe și Ernest Chausson. Lume a fost destulă, organizatorii au mai trebuit să aducă scaune. Am impresia că lumea a fost mulțumită. Directorul de la Alianța Franceză a adus din greșeală mai repede florile pentru soliști (decât ar fi trebuit). Eh, se mai întâmplă și pe la case mari. Și-a cerut scuze și cu ochii în pământ s-a îndreptat spre locul lui din rândul al șaselea. Între timp, în timpul spectacolului, deși s-a zis să se închidă telefoanele mobile, ele sunau așa, în prostie. Mă tot gândeam cât de nesimțit poți să fii, ca să-ți lași telefonul deschis în timpul unui concert. De parcă nici nu ți-ar păsa de efortul artiștilor. Mi-e silă de oameni din ăștia, dar majoritari, ei sunt.
În sfârșit, se încheie și concertul. Lumea aplaudă și totuși nu se încumetă să se ridice și să plece acasă. De parcă și-ar dori să rămână la muzeu și peste noapte. Din păcate, aici nu este hotel, așa că nu ai cum să înnoptezi aici nici în ruptul capului.
Mă îmbrac cât pot eu de repede, și având în vedere că sunt singură, dau să plec din muzeu. La intrare, o doamnă grăsuță și fardată strident îmi zice să mai stau și să servesc și un pahar cu șampanie. Nu refuz oferta, iau paharul și când dau să pun mâna pe el, îmi dau seama că era din plastic. Nu prea dă bine la imagine, dar cred că asta o fi fost ideea românilor.
Beau paharul de șampanie care este umplut de un deget, ca nu cumva să plecăm beți de la concert și mai mănânc și vreo cinci pișcoturi. Azi am cam fost toată ziua pe drumuri și mi-e foame.
Mă uit la oamenii care au venit aici și îmi dau seama în ce țără trăiesc. Pensionari doctori, profesori care își iau la pachet pișcoturi. Și unii dintre invitați beau chiar și câte trei pahare de șampanie.
Cât de dezolant e totul și fără puterea de a interveni. De ce nu face nimeni nimic să promoveze valorile țării? De ce aproape toată lumea crede că tinerii sunt o serie de proști care ies din facultăți pe bandă rulantă și care nu știu ce vor? Așa este, când trăim într-o țară pentru care valorile culturale sunt aproape nule… Ce să cerem unora care n-au nicio școală, sau și aia este făcută pe apucate? Să mai fie timp de căutat soluții? Să mai fie oare timp de căutat răspunsuri?
Numai Dumnezeu o ști care este adevărul. Deși sunt impersonală, se zice că după foarte multe lucruri rele va veni și o perioadă bună. Depinde însă cât ești dispus să aștepți…


Raluca Oana Helgiu