Era trecut de miezul nopții, când cei doi încercau să se furișeze afară din dormitoarele lor.
- Ssst, mai ușor că îi trezești pe toți, îi șopti Radu.
- Gata frățioare. Scuze ...
- Hai mișcă-te azi ! Ai luat totul?
- Da măh ... hai să mergem.
Traversară culoarul și coborâră etajul în liniște deplină. Ușa cabanei se închise cu un scârțâit în urma lor și asta le dădu o senzație de teamă. Afară se lăsase și un pic de ceață. Aerul din preajma pădurii era rece și îi lovea în față asemeni unui bici de foc.
- Crezi că vor observa lipsa noastră? îl întrebă Marius pe Radu.
- Nu au cum, oricum nu lipsim decât o oră sau două. Până se face dimineață suntem înapoi.
Radu o luă înainte.
- Haide... mărește pasul, sau îți este frică să umbli prin pădure pe ceața asta?
Mihai se conformă, dar nu spuse nimic. În mintea sa îl înjură pe prietenul lui, care degaja un aer de superioritate în voce. Aveau ceva de mers până la locul stabilit și se aflau destul de departe acuma. Noaptea era rece și cruntă, pe cât avansau mai adânc în pădure pe atâta devenea din ce în ce mai frig. Umezeala frunzișului des îi pălmuia ușor, crengile uscate pe care călcau tronseau ca niște gloanțe trase pe front. Deodată, Radu se întoarse brusc către Marius și îi făcu semn să tacă. Se lăsară ușor pe vine și ascultau.
- Ce e măh?
- Sssst... taci ! Am auzit ceva.
Un stol de păsări își luară zborul împrăștiindu-se deasupra pădurii. Se auziră trosnet de crengi, ca și cum cineva ar călca pe ele. Acestea începeau să se audă din ce în ce mai aproape. Undeva în depărtare observară o umbră care se mișca destul de rapid. Deja inimile lor începură a bate cu putere.
- Trebuie să ne ascundem undeva, îi șopti Radu cu voce tremurândă.
Văzură un buștean dărâmat și se îndreptară către el. Un mârâit furios spulberă suflarea pădurii înnegurate și se aruncară imediat la adăpostul desișului care înconjura bușteanul. Se acoperiră repede cu niște crengi și frunze de pe jos. Stăteau ghemuiți așteptând în liniște cu respirația întretăiată de spaimă. Mârâitul se auzi din nou, cert era că acel sunet nu părea a fi al vreunui animal, părea mai degrabă scos din filmele de groază. Vaporii de sudoare se scurgeau lent pe chipurile lor. Liniște deplină în pădure, nu se mai auzea nimic acuma. Radu rupse tăcerea și spuse:
- O fi plecat, omule?
Nu apucă să termine bine ce avea de spus că, undeva în apropierea lor se auzi o lovitură urmată de un mic scrâncet. Apoi sunete animalice începură să se audă ca un tril de gloanțe trase. Crengi și izbituri urmate de icnete populau întreaga pădure. După un timp, își făcură puțin curaj și scoaseră capul din ascunzătoare. Undeva la zece metri în fața lor observară două creaturi ce se luptau pe viață și pe moarte. Mirosul de sânge și carne sfâșiată le invadă imediat căile nazale. Nu își puteau crede ochilor ce văd, erau foarte speriați. Asistau la o lupta între un vârcolac și un vampir? Dar așa ceva nu există, este imposibil. Radu aruncă o privire spre cer și văzu că este Lună Plină, înțelese imediat că legendele pe care le citise când era mai mic erau povești adevărate. Bătălia era pe sfârșite, vârcolacul își decapită adversarul dintr-o singură lovitură de gheară. Capul vampirului ateriză exact lângă ei. Câțiva stropi de sânge cald le mânji chipurile. Ochii acestuia roșii zăceau umflați în carapacea lor, iar maxilarul cu caninii ieșiți în evindență se mișcă în sus și în jos pentru ultima dată. Scoaseră amândoi un urlet de spaimă și o porniră în fugă spre cabană.
- Fugi Mihaie! Fugi!
Deveniseră pradă vie pentru vârcolac, care deja aflat în patru labe, porni în urmărirea prăzii fragede. Trofeul pentru lupta purtată i se ivise mândru în fața ochilor săi sticloși. Cu un mârâit aspru se năpusti asupra lui Radu care, tocmai se împiedicase de rădăcina unui copac bătrân. În zadar se zbătu acesta, vârcolacul îi spintecă carnea de pe spate ajungând cu ghearele pe șira spinării. Măduva începuse să se scurgă când îi smulse șira dintr-o singură lovitură. Zbiaretele și urletele lui Radu se încheiaseră după ce gura lui se înnecă cu propriul sânge ce-i șiroia acum din tot corpul. Creatura ucigașă îi zdrobi capul de trunchiul unui copac, pielea feței rămânându-i atârnată de scoarța lipicioasă a stejarului. Făcu câteva ture în jurul leșului sfârtecat, mușcând din carnea însângerată cu poftă, după care se pierdu în întunericul pădurii dese.
Luna lumina puternic poteca cu pietre pe care apucase Mihai, astfel încât acesta avu impresia că era dimineață. Privi înspăimântat în spate la întunericul pădurii ucigașe care îi înghițise prietenul cel mai drag. Înțelese că nu-l va mai putea vedea niciodată. Zgârieturile de pe față produse de ramurile copacilor îl usturau îngrozitor. Se opri un pic pentru a-și trage sufletul. Se ridică și o porni la goană cu lacrimile șiroindu-i pe față asemeni unui izvor. Undeva la capătul potecii observă o persoană stând așezată pe un bolovan cu capul în jos. Părea a fi un vânător. Dar de ce stătea acolo și ce aștepta?
- Ajutor ! Vă rog ajutor, strigă în disperarea sa Mihai.
Nici un răspuns. O luă la fugă către acea ființă. Ajuns în dreptul lui îi puse o mână pe umăr.
- Sss ss s-a întâmplat ceva îngrozitor acolo... i se adresă printre lacrimi. Trebuie să mă ajuți.
Vântul rece îl păli foarte aspru, chinuindu-l și mai mult pe Mihai. În acel moment capul ființei se mișcă înăltându-se mândru și privindu-l fix. Mihai îngheță instantaneu și se prăbuși la pământ, fără a putea nici măcar să țipe. Ochii roșii ai creaturii zâmbeau înfometați de setea sângelui fierbinte cu care avea să se ospăteze. Foarte rapid simții cum caninii puternici îi străpung pielea gâtului, și imediat avu acea senzație că ceva din el începe să se golească. Trupul îi vibra, înmuindu-se din ce în ce mai mult. Ospățul dură câteva minute și trupul neînsuflețit fu aruncat în paragină pe pietrele reci ale potecii. Vampirul așteptă un pic ca sângele proaspăt să-l revigoreze, dupa care îi rupse cămașa însângerată dezvelindu-i pieptul mic. Ghearele sale ascuțite se îndreptară asupra cutiei toracice, de unde sfârtecă carnea și scoase bucata mică de inimă. O prinse în palmă smulgând-o cu tot cu artere, o mirosi un pic și o linse curătând-o de sânge. Scoase un urlet prelung al victoriei uitându-se la Lună, și imediat înghiți inima care îl făcu să dispară printre copacii pădurii.
Pe potecă rămăsese un pachet de țigări strivit iar lânga el trupul lui Mihai, zăcând întins pe pietrele potecii într-o baltă de sânge. Doi vulturi își făcură apariția și acum se înfruptau cu poftă din trupul nevinovat al micuțului. Ciocurile lor ascuțite parcă alintau suferința dinaintea morți, ciugulindu-i carnea. Din când în când mai își clăteau ciocurile în balta de sânge.
Zorii dimineții aveau să se ivească în curând și o ușoară ploaie își făcu apariția , arătându-și și dânsa condoleanțele.