Mărturisesc: îl cunosc pe Marco fiind un angajat conștiincios al Societății
X. Biroul lui era între mașina de cafea și recepție – subliniez că niciodată
nu sa
plâns de condițiile dificile de muncă și șia
îndeplinit eficient
atribuțiile. Postul său era de “internal communication assistant”, adică
distribuia corespondența, trimitea și primea colete, comanda rechizitele
necesare muncii de birou. Cu toate că poate părea o slujbă măruntă, toți
colegii îi apreciau munca – nu exista coleg pentru care să nu fi făcut un
mic serviciu. În fine un angajat și un coleg model.
Si cu toate acestea, nimeni nu șia
pus vreodată întrebarea “cine este
Marco Pellerin?”; ce filme îi plăceau, ce culoare preferă. Îi plăcea
mâncare chinezească sau fastfood?
Avea familie, copii, părinți? Unde
locuia, unde își făcea cumpărăturile? Îi plăcea cafeaua cu zahăr, fără
zahăr, cu lapte sau neagră? La toate aceste întrebări nimeni nu ar fi
putut da un răspuns, nici măcar unul vag. Paradoxal, nimic din existența
lui nu părea misterios. Nici o intrigă în jurul lui, nici o bârfă măruntă, nici
o povestire picantă. Toți îi asimilasem existența că fiind un dat. Așa cum
ni se pare natural ca frunzele unei plante să fie verzi, tot așa era și faptul
că există Marco. De abia când lucrurile au început să se precipite, să se
agite, să prindă formă am început să îl vedem pe Marco.
Pot spune cu precizie data când au început să fremete foile în dosare, să
tremure ceștile de cafea, să se încingă prizele, să se blocheze
calculatoarele și să suspine femeile fără să știe de ce.
Era dimineața zilei de 28 octombrie anul trecut. Și nu pentru că era luni,
nu pentru că inspectorii financiari ar fi debarcat în acea zi la noi în
companie, cu fețele lor serioase până la greață. Nu era nici cafeaua,
care în acea după amiază a avut un gust de metal ars. Nici faptul că un
coleg nou a rămas blocat în baie câteva ore și când a ieșit de acolo,
epuizat ca după o zi de sapă, șia
dat demisia, acuzândune
în bloc de
imaturitate și de lipsă de profesionalism. Nici că singurul cuplu oficial al
biroului sa
despărțit în public, înjurânduse
la fel de sincer cum sa
iubit.
Nici că Frumoasa Inabordabilă, după o scurtă și aparent tensionată
discuție la telefon, sa
refugiat în lift nesuportând privirile noastre.
Altceva mult mai profund se întâmpla, imaterial că o ceață și inevitabil ca
un impozit.
Asistam la toate acestea neputincios ca un copil in fața gestuilor grave
ale adulților, fără să înțeleg ce se petrece cu adevărat. Semnificația
acelor momente nea
scăpat tuturor. Mult mai târziu am înțeles toți acea
zi fatidică.
Am reconstituit toate aceste întâmplări ca un adevărat detectiv.
Întrebând vecinii, vecinele, apropiații și îndepărtații, vânzătorul de kebab,
prietenii de pahar și prietenele efemere cu care a împărțit patul,
vânzătorul de ziare din colțul străzi, barmani și ospătărițe.
Trebuie să recunosc că nu aș fi putut descifra nimic din toate acestea
fără ajutorul fostului său coleg de liceu.
***
Pe 28 octombrie Marco a trecut, că de obicei, pe la vânzătorul de ziare
de lângă biroul nostru. Ia
cerut ziarul, a plătit și a plecat. Ați putea spune
că nu este nimic neobișnuit. Dar vânzătorul de ziare avea plăcerea să
schimbe în fiecare dimineață câteva cuvinte agreabile cu Marco. Despre
victoriile sau înfrângerile echipei locale de fotbal, despre scandalurile
recente, despre cărțile apărute, citite sau necitite, și mai ales despre
trecătoarele grăbite. Vânzătorul de ziar mia
spus că Marco inventa pe
loc mici povestiri despre femeile ce defilau pe asfaltul trotuarului, ceea ce
îl amuza teribil. Până la urmă în cei cinci ani de când Marco venea la
birou se înfiripase o prietenie caldă și sinceră între clientul Marco și
Vânzătorul de ziare. Dar de data aceasta nu a vorbit cu Vânzătorul de
ziare, nu au discutat nici lucruri grave, nici banale, nu sau
privit nici
supărați, nici fericiți pentru că nu sau
privit deloc.
***
Pe 28 octombrie anul trecut Marco a intrat în birou, a călcat același covor
spălăcit, a salutat aceași eternă recepționistă – ca de obicei ea a înclinat
ușor din cap. Ritualul era îndeplinit, ordinea era netulburată. Și totuși, îmi
aduc bine aminte, am simțit un curent de aer rece, am auzit un freamăt
în teancul de hârtii de pe biroul meu iar calculatorul a nechezat ca un cal
sălbatic, obligândumă
să chem depanatorul.
Isi tinea, ca intotdeauna, ziarul sub brat. Parea foarte obosit. Avea
obrazul nebarbierit, si ma gandeam ca sigur a dormit imbracat. Isi
aruncase neglijent rucsacul pe birou, ramanand in picioare.
Statea in fata biroului tinandusi
ochii in ziar, parca ar fi citit o stire
incredibila, asupra careia revenea insistent de parca toata viata sa ar fi
depins de aceea pagina. Era agatat de acel articol ca un somnambul
suspendat de o grinda la mare inaltime. Aveam certitudinea ca daca ii
voi striga numele, se va sparge in mii de bucati, casant ca un obiect
inghetat in azot.
Mil
imaginam pe Marco Pellerin ca fiind electron care are orbita sa
proprie, între distribuitorul de cafea și biroul receptionistei, in afara legilor
acestui univers, independent de orice centru gravitational.
Lam
strigat pe Marco si am fost surprins sa vad ca sunetul cuvintelor
mele nu il transforma intro
gramada de cioburi. Lam
chemat din nou un
pic iritat, a tresărit ca trezit din somn. În cele câteva zeci de secunde cât
a durat drumul său către mine iam
privit hainele mototolite impresionat
de singuratatea din jurul acestui barbat.
Preocuparea mea pentru Marco a dispărut la fel de subit cum a apărut,
aveam altele de rezolvat – computerul și controlul financiar, rapoarte și
atestari. Lam
rugat pe să sune depanatorul, să vină și să rezolve
definitiv nechezatul calculatorului meu. Apoi lam
întrebat dacă am vreo
scrisoare, mia
răspuns indiferent că nu știe. Cum am aflat mai tarziu,
Marco nu a chemat depanatorul, nu a triat corespondența, nu a vorbit la
telefon, nu a trimis nici un colet.
***
Evident, banda de inspectori financiari au găsit nereguli în contabilitatea
firmei astfel că am fost obligați să închidem pe termen nelimitat până
clarificau situația. Am avut parte de o săptămâna de concediu, timp în
care am plecat din oraș să îmi vizitez părinții.
Când mam
întors din neprevăzutul concediu am găsit biroul în ceea ce
aș numi o stare de asediu. O agitație infernală, țipete și strigăte ca pe
front, răniți și morți, comandanți neînfricați și soldați dezertori.
Documentele fugeau în toate părțile, interviuri pentru recrutare pe scări,
cafetierele clocoteau neîncetat ca boilerele trenurilor cu aburi, telefonele
nu se opreau. Era așa de mare bazarul încât nu am putut aprecia dacă
închidem, dacă ne mărim, dacă au înebunit toți sau dacă am pășit în altă
realitate.
Miam
făcut cu greu loc printre oameni și am ajuns în fața recepției. O
căutăm pe Merealbe. Bătrâna recepționistă stătea aplecată peste birou,
cu mâinile acoperinduși
capul. Femeia era așa încordată încât miau
trebuit câteva momente bune să îi descleștez brațele. Merealbe plângea
și transpira, nu reușea decât sămi
spună printre suspine că nu mai
poate.
Mam
îndreptat către biroul meu și am observat că locul lui Marco era
gol. Mam
așezat pe scaun și am privit îndelungat forfota din jurul meu,
nereușind să găsesc nici o explicație. Parcă nimeni nu mă auzea, și tare
mult aș fi vrut să știu unde e Marco. Am cerut de la colega mea care
vorbea la telefon o țigară, mia
făcut semn cu capul că mă pot servi.
Erau țigări lungi, subțiri și parfumate.
Cât am fumat pe terasă mam
întrebat neîncetat dacă nu am aerul
caraghios datorită lipsei mele de îndemânare în manipularea țigaretei.
Printre altele am aflat că situația noastră e neclară, că societatea ba
fuzionează, ba se închide. De fapt nimeni nu știa nimic. Proaspeții recruți
îi privesc neîncrezători pe cei vechi, iar angajații veterani privesc cu ură
pe toată lumea.
Nu găseam altceva de făcut decât să vorbesc cu șeful meu, să mă
luminez întrun
fel. „Până la noi indicații nu știu nimic. Da, poți să îți iei
ziua liberă!” Acesta a fost răspunsul său.
Planul era simplu: merg cu Merealbe la o cafea – de altfel cred că iar
face bine – și îmi va explica totul. Odată iluminat am voie să mă duc
acasă și să îmi văd liniștit de treburi, eventual să acționez în funcție de
circumstanțe.
***
Planul meu simplu a căpătat dintro
dată dimensiunea unei operațiuni
complexe care cerea forță și tact. Cert este că Merealbe nu mă auzea,
nu mă vedea. Gesticula că o persoană gata să se înece.
Agitația sa, cât și insistența mea au atras atenția celor din jur.
Eram atât de penibil încât am auzit oftaturi indignate, mă simțeam ca un
escroc care încearcă să profite de neajutorata Merealbe. De oprit nu mă
puteam opri. Cu un ultim efort am ajuns cu ea în fața liftului și am împinso
destul de brutal înăuntru – enervat din cauza situației jenante și
rezistenței sale care mă epuizase. În ascensor am avut timp să îi șterg
fața de lacrimi și să îi curăț machiajul întins peste obraji. Am mers vreo
15 minute până în Portul Vechi unde am intrat în primă cafenea pe care
am găsito.
Drumul pe jos cât și aerul rece o mai treziseră. Începuse să mă audă, să
mă privească. Înainte să comandăm cafelele îmi mulțumi respirând greu.
La a doua cafea aveam din nou o poftă teribilă să fumez, așa ca iam
cerut o țigară – și ea avea țigări lungi și parfumate. Cum nu eram
obișnuit să fumez și mai ales pentru că mă găseam superficial și ridicol,
am strivit jumătatea rămasă în scrumieră.
Păi ce se întâmplă?! Păi se întâmplă că inspectorii financiari au
găsit mari nereguli, că patronul a sunat pe cineva la Minister și a
avem o săptămâna la dispoziție – de fapt el mai avea o săptămâna
să recupereze din pierderi. Ce nereguli? Evaziune fiscală; mulți
bani, foarte mulți că erau atâtea zerouri încât nu a ținut minte. Se
fac angajări ca să se dea impresia că nu vom fi închiși. O
săptămâna infernală, infernală! Frumoasa Inabordabilă a demisionat
de lunea trecută. Majoritatea, ca și mine, nu erau la birou, risipți pe
la casele lor, probabil căutând de muncă. A, și Marco? Păi el a venit
în fiecare zi la serviciu până joi. Erau în firmă patronul, contabilii,
inspectorii financiari, Merealbe și Marco. De ce venea nu știe,
rămânea priponit la biroul lui, mut ca un pește. Ca un semn
prevestitor. Dar de ce venea? Nu înțelegi, domne', că nu știu! Azi nu
apăruse și nici nu anunțase că va lipsi – oricum nu avea nici o
importanță. Recepționista numai la Marco nu se gândea.
***
Concluziile erau cât se poate de clare: trebuie să încep să caut altceva
de muncă, e recomandabil să îmi dau demisa înainte de a fi prea târziu
și poate prea periculos. Vroiam să vorbesc și cu ceilalți colegi, nu pentru
alte explicații, ci pur și simplu să despicăm firul în patru de amorul artei.
Atunci, pe loc, mă gândeam chiar să îl caut pe Marco din moment ce
părea destul de afectat. Merealbe nu știa unde locuiește. Nu avea nici
numărul de telefon. Eram obligat să mă întorc la birou și să caut în
doasarele angajaților adresa. Am conduso
pe Merealbe acasă,
recunosc că mă simțeam un pic vinovat față de ea. Ce va face? Va muri
cu inspectorii de gât. Apoi a râs.
Balamucul se mai domolise, rămăseseră doar supraviețuitorii.
Șeful ma
văzut intrând și ma
întrebat ce caut acolo. Am inventat rapid o
scuză și ma
lăsat în pace. Am găsit relativ ușor adresa lui Marco, fapt
ce ma
scutit de neplăcerea de a mai sta pe lângă șeful meu care mă
privea suspicios.
***
Mam
îndreptat emoționat către casa lui Marco. Motivul vizitei?!
Mâncăm ceva împreună, era deja ora șapte, bem o bere, bârfim – nimic
special. Noi colegii trebuie să fim uniți în astfel de momente, nui
așa?
Încercam să îmi fac o imagine cu apartamentul lui Marco, să mil
imaginez în spațiul acela. Miam
dat seama că e un efort lipsit de
rezulatate, pentru că nu îl cunoșteam suficient cât să îmi fac o idee
despre cum ar putea fi îmbrăcat când ajung la el, de exemplu.
Stăteam în fața ușii sale și ciocăneam timid. Trecuseră deja vreo 5
minute. O vecină, cu capul în ușa întredeschisă,
mia
spus secretos că
Marco nu e acasă. De fapt nu am înțeles din prima ce vroia, așa că mam
apropiat de ea. Am văzut cum ușa se închide rapid, lăsând afară
doar nasul vecinei. Am rugato
să repete. Marco nu e acasă. De câteva
zile. Da, sunt un coleg de serviciu, suntem prieteni buni. Nu vam
văzut
niciodată. Baba asta curioasă făcea pe inteligenta cu mine și mă
exaspera. Am întrebat dacă știe ceva despre Marco. Spațiul dintre ușă și
tocul ușii a mai câștigat câțiva centimetri. Acum tot capul îi ieșea afară.
Mia
povestit cu lux de amănunte evenimentele. Am stat în fața ușii sale
mai bine de oră. Nu vorbea tare așa că uneori îi ceream să se repete. În
linii mari istoria se prezenta cam asa:
Joi după amiază, săptămâna trecută, un prieten deal
lui Marco a trecut
pe la el. A ciocănit de mai multe ori la ușă, a strigat de afară, dar nimic.
După aceea la
căutat pe portarul clădirii pentru ai
cere dublura cheii să
intre în apartament. Portarul era și el de negăsit. Prietenul îngrijorat a
încercat să spargă ușa, și chiar în momentul acela a apăsat și pe clanță,
iar ușa sa
deschis. Nu știm în ce stare era apartamentul. După vreo 20
de minute au apărut 34
polițiști. Doamna nu a auzit decât cuvintele
cheie – ucis/răpit/sinucis. După ce au plecat polițiștii, prietenul a mai
rămas în apartament. Vecina zicea că la
auzit plângând.
După toată discuția aceasta eram indispus dea
binelea. Nici măcar
situația mea de viitor șomer nu ma
întors pe dos așa de tare.
De ce a continuat să vină la serviciu? Nu avea funcția necesară.
Știa de evaziunea fiscală? Luni 28 octombrie sa
purtat ca și când...
De ce au venit polițiștii? Te pomenești că plecase cu banii firmei.
Cine dracu’ e Marco ăsta? Ce învârte? De unde vine până la urmă?
Cine la
angajat? Eram obosit.
*
A doua zi miam
dat demisia. Șeful a acceptat fără alte explicații.
Toată noaptea am făcut scenarii în care Marco stătea lungit sub
palmieri cu câteva brunete în jurul său – eram sigur că bătrâna
exagera! Un altul în care îl vizitam la închisoare și îmi dezvăluia
unde a ascuns milioanele. Sau că sunt chemat să fiu martor în ceea
ce ar fi fost procesul anului, milenuiului – erau multe zerouri până la
urmă. În fine eram tare curios să aflu cum era Marco implicat în
toată această poveste. În plus mam
decis să îmi ofer o săptămâna
să descifrez afacerea. Nu aveam în cap nici o activitate
polițienească, eram mânat de vagul sentiment că universul a fost
ireversibil perturbat.
Cu o cutie de bomboane și un buchet de flori cumpărate mam
întors la
vecina lui Marco. A fost plăcut surprinsă când ma
văzut. Iam
spus că
eram îngrijorat de soarta amicului meu și credeam că ea mă va ajuta să
aflu mai multe. Sincer, cred că vecina lui Marco nu prea socializa. Un
chef monstruos de taclalele, care îți secătuia toate rezervele de energie.
Nu cred că am asistat vreodată la revărsarea unui astfel de debit de
vocale, consoane, semne de exclamație sau onomatopee.
Mia
cerut detalii despre ce fac, cine mie
șef, care e rolul meu în
companie – cred că e singură persoană care sa
interesat cu adevărat.
Am fost obligat să trec în revistă de asemenea toate relațiile reușite sau
nereușite pe care leam
avute cu femeile.
La rândul ei mia
împărtășit neajunsurile de a fi văduvă, de a suporta
ingratitudinea copiilor, de a fi constrânsă să rămână în spațiul
apartamentului. Pușcăria bătrâneții – îmi spuse ea – e apartamentul și
trupul asta neascultător. Apoi a revenit la amintirile ei. Cum șia
cunoscut
soțul – era iubire, nu ca acum – greutățile pe care leau
avut – dar se
iubeau, asta conta.
Accidentul de mașină al soțului, cum la
îngrijit cu dragoste, cum la
înmormântat cu dragoste și cu o ceată de preoți. Botezurile și nunțiile
copiilor, botezul și prima zi de școală a nepoților. Nu există moment
important al vieții sale pe care să nu îl fi menționat.
Dupa câteva ore de efort supraomenesc
în care am încercat să fiu
atent, să interacționez fără să îmi ies din minți – Și copiii la ce școală au
fost? Vișinata asta de unde o aveți? E scumpă întreținerea? am
ajuns
la subiectul care mă interesa, Marco.
La început a crezut că e zugrav, mereu cu hainele murdare de vopsea,
unghiile întotdeauna pătate. Căra tot felul de ustensile bizare, pensule,
șindrile, saci. Asta a durat câteva luni, acum vreo 6 ani. De multe ori fost
nevoită să se plângă administrației pentru că făcea un zgomot teribil la
ore incredibile. Ce zgomot?! Bocănit de ciocan, gălăgie, uneori chiar
înjurături. Administratorul ia
vorbit de multe ori fără succes, așa că au
fost nevoiți să cheme poliția, care, doamnemulțumește,
șiau
făcut
datoria. Zgomotele au încetat.
Dar de zugrăvit tot zugrăvea. După primul an sa
dat pe brazdă, a văzut
că în bloc sunt numai oameni serioși! Îl vedea dimineața aranjat, așa
cum îi șade bine unui tânăr. Apoi au început să se înțeleagă mai bine. Ați
văzut băncile de lemn din fața blocului?! El le a făcut. Au mai avut unele
dispute totuși – din cauza femeilor.
Fetele din ziua de azi...Ea ia
spus că nu e bine ce face; că el, un tânăr
așa drăguț ar trebui să fie mai statornic; că face impresie proastă; că e
păcat; că în ziua de azi cu toate bolile astea nu știi niciodată. Toate
astea nu au avut nici un rezultat, continua să păcătuiască. În cele din
urmă toți sau
obișnuit și lau
lăsat în pace. Prieteni bărbați nu prea a
văzut pe la el. Domne, cel puțin era normal, acum, știți cum umblă lumea
pe invers, că mie
și rușine!
Anul acesta, de prin mai, locatarul Marco a început să nu mai doarmă
acasă. La început vecina sa
îngrijorat. În prima noapte când Marco nu a
dormit acasă – 7 mai, își aduce aminte cu precizie – sa
speriat așa de
tare încât a sunat la poliție de două ori, și de fiecare dată a închis
receptorul înainte să răspundă operatorul. Sa
liniștit repede când a doua
zi la
văzut venind acasă. Nopțile sau
înmulțit. A bănuit că este vorba
despre, din nou, o femeie.
Instinctul său desăvârșit nu a înșelato
nici de data asta.
Fata lui Marco din luna mai era... straniu de frumoasă, adică nu
frumoasă cum vezi în reviste... frumoasă, dragul meu, că și Marco
devenea frumos. Ea era mulțumită sufletește că Marco în sfârșit avea pe
cineva. Calea cea dreaptă îi era deschisă și păcătosului Marco.
În ultimul timp nu mai înțelegea nimic din ce se întâmplă cu vecinul ei.
Era sigură că totul se datora amicului său – cel care a chemat joi poliția.
Individul ăsta a apărut pe la sfârșitul lunii august, a locuit și el câteva zile
alături. Apoi a plecat. Mai îl vizita pe Marco din când în când. La
întâlnit
o data pe scări – bună ziua, frumoaso. Știi cine sunt eu?! Dacă nu știi ia
cartea mea de vizită! Râdea ca prostul și
ia
dat cartea de vizită. A
păstrato,
firește. De dat nu mio
putea da, dar ma
lăsat să copiez
informațiile scrise pe dreptungiul de hârtie.
Efortul a fost răsplătit. Speram că acea carte de vizită mă va conduce
către informații mult mai concrete. Aș fi vrut să aflu și cine era femeia din
vină căreia Marco nu dormea acasă. Am plecat istovit. Mai mult fugind,
inventând o întâlnire importantă. Vecina curtenitoare ma
invitat să mai
trec pe la ea.
Zâmbeam forțat. Tot ce vroiam era să ies de acolo.
În acea zi nu miam
mai continuat cercetările. Miam
pierdut timpul întrun
bar de lângă piață, jucând Darts. De fapt mam
îndreptat către acel
bar crezând că voi da peste foștii colegi. Nu era nimeni. Analizam cele
aflate și chiar reușisem să fac următorul scenariu: Marco venea din
provincie – văzusem în dosarul lui că nu era născut în Oraș. Până să se
angajeze la noi, a lucrat ce a apucat – zugrav, vopsitor sau ceva de
genul ăsta. Sa
angajat la noi. Marco era un cuceritor, dacă ne luăm
după cele spuse de vecina lui, și în mai sa
pricopsit cu o relație mai
serioasă. Bun! A, și tipul ăsta de este prietenul lui trebuie sunat. Când
am încercat să concluzionez întrun
fel sau altul, am realizat că nimic
extraordinar nu se întâmplase cu acest om. Era un “caz” ca atâția alții.
Tinerii vin în Oraș, lucrează, se căsătoresc și mor aici până la urmă. Am
rămas în barul acela până târziu.
***
Mai aveam puțină cafea în casă, așa că mam
decis să ies. Deși era frig,
era o dimineață plăcută. Se simțea Crăciunul în respirația trecătorilor.
Ospătarul ma
privit bizar când iam
cerut să beau ceașca de capuccino
pe terasă. Eram nesperat de binedispus,
chiar am glumit cu un client de
la bar.
Treceam în revistă opțiunile profesionale pe care le aveam. Eram
încrezător. Tot răul spre bine. Poate găsesc o slujbă care îmi place,
poate mai bine plătită, poate în sfârșit fac și eu o carieră.
Reflectam asupra relațiilor pe care le am, cine mar
fi ajutat și cine nu,
unde și cum. Aș fi vrut să văd ce progrese au făcut colegii mei. Poate îi
sun, poate mă vor suna ei. Și Marco pe unde o fi?
Povestea asta cu Marco era anormal de banală. Dacă în urma vizitei
mele aș fi aflat ce de fapt e un acloolic, că își bătea nevasta, că umbla cu
indivizi dubioși, sau știu eu ce altceva, aș fi fost liniștit. Și tocmai liniștea
din jurul lui mă determina să îmi continui cercetările.
Lam
sunat pe Boris Ambrozie, așa se numea prietenul lui Marco.
După mai multe apeluri nereușite, am ajuns să îi las un mesaj. Mă
numesc... Aș dori să vă vorbesc... despre o cunoștință comună. Credeți
că putem stabili o întâlnire? O zi bună. Eram încântat de progresul pe
care îl făcusem.
Toată ziuă am petrecuto
în casă. Nu ma
sunat nimeni și nu am
telefonat la nimeni. Am citit ziarele, mam
uitat la televizor, am mâncat,
am băut. Și seara miam
dat seama că sunt deprimat. Aș fi vrut să îmi
împart timpul cu o ființă umană, chiar în cea mai anodină activitate. Eram
hotărât să nu mă las pradă depresiei.
Þrrr! Þrrr! Alo! Care e treaba? Nu îmi arde de ieșiri nocturne!
Pe ce lume trăiești?! Nu vezi că suntem în căcat?
Þrrr! Þrrr! Alo! A, tu ești? Sunt cam ocupată acum. Mai pe seară. Pe la 1
noaptea. Păi pleacă la opt și se întoarce vineri. Hai, ca vine! Te mai sun
eu mai încolo.
Þrrr! Þrrr! Salut. Nu pot acum, mă duc să beau o bere cu cineva.
Þrrr! Þrrr! Þrrr! Þrrr!
***
Între prima încercare de al contacta pe Boris Ambrozie și răspunsul său
au trecut mai multe zile. Zile în care nu sa
petrecut nimic. Sau nu miam
dat seama. A trebuit în acest răstimp să fac față celei mai crude răceli –
pe care o doream cea mai tragică, brutală și fatală boală din istoria
omenirii, și care sa
terminat până la urmă cu extracția unei măsele. Să
înfrunt cele mai cumplite furtuni că să îmi pot vedea puținii prieteni pe
care îi mai aveam. Să insist ca un disperat pe lângă o doamnă de la
ghișeul de “relații cu clienții” să nu îmi blocheze contul bancar. Să suport
cu stoicism refuzurile pentu slujbele la care aplicam. Să rămân blocat în
casă ba pentru că nu aveam bani să ies, ba pentru că eram prea
deprimat ca să fiu sociabil. Până la urmă problema Marco se situa întro
altă realitate, care devenise imperceptibilă.
Imperceptibilă pâna când am auzit în telefon vocea lui Boris Ambrozie.
Îmi cer scuze că vă sun atat de târziu. Sigur, să ne vedem!
Azi nu pot, sunt un om ocupat, multe responsabilități... bla... bla...
Sâmbătă?! O secundă să verific... bla... bla... responsabilități... Da
sâmbătă la ora 13.00 este perfect. Ne putem întâlni la... Sigur! O zi bună.
Miam
adunat ultimele picături de energie pe care le mai aveam să mă
motivez să îl văd pe acest Boris Ambrozie. Nu a fost prea dificil, eram
încă foarte curios în ceea ce îl privea pe fostul meu coleg Marco Pellerin.
La acuzația de evaziune fiscală acceptasem că era vinovat și speram să
aflu că acest individ neobservat de nimeni se plimbă cu yahtul în jurul
lumii, că are pe cineva care îi aprinde trabucurile – asta dacă fumează –
că are un chef celebru care îi prepară micul dejun, și mai multe femei
care să se asorteze cu dispoziția lui și cu decorul dormitoarelor. Îmi
făcusem un întreg film în care Marco profită de pe urmă fărădelegilor
sale.
Întâlnirea mult așteptată urma să se producă, eram tare nervos.
Venisem mult mai devreme decât stabilisem, așa că profitam de ocazie
să mă obișnuiesc cu localul, care era indefinit murdar și răspândea un
sentiment de grabă. Toată lumea mânca repede, vorbea repede,
ospătarii mergeau repede, clienții se certau repede, mai repede cu
băutura mea, mai repede cafeaua mea, muzică era repede, fainața era
curată repede.
Boris Ambrozie era în fața mea. Avea surâsul managerilor din revistele
economice – vrei să reușești în afaceri, X îți spune povestea lui de
succes, nu știi ce înseamnă eficiența, Y te va lumina. Mam
prezentat
succint. Sunt..., îl cunosc pe Marco Pellerini de la compania... Interesul
meu este strict personal și aș dori să aflu mai multe despre el, ce face,
pe unde este. Cum adică personal?!
Personal, pur și simplu...
Dupa câteva zeci de secunde capitale, surprins de interesul meu
personal, cântarea atent cele spuse de mine.
Va datorează bani?
Nu.
Aveți afaceri cu el?
Nu.
Sunteți de la poliție?
Nu.
Sunteți îndrăgostit de el?
Nu.
Sunteți rudă?
Nu.
Sa
culcat cu soția dumneavoastră?
Nu.
Deci nu există nici o legătură?
Aproape.
Păi atunci?!
Curiozitate...
A!
A urmat o tăcere neplăcută, în care zâmbetul i se mai estompase.
Tot nu înțelegea ce vroiam și de ce. A început să îmi expună clar relația
pe care o are/avea cu Marco. Erau foști colegi de liceu. În timpul liceului
avuseseră relații destul de bune. Apoi fiecare sa
risipit în lume, pe unde
au putut. Marco alesese Orașul.
El a venit de puțin timp aici.
Cum țiam
spus au trecut câțiva ani și numai știam nimic de Marco. Anul
acesta a trebuit să vin în Oraș pentru un interviu. Încercam să găsesc
oameni pe care îi cunoșteam și care trăiau în Oraș. Așa am aflat de
Marco. Am luat legătura cu el. Hotărâsem să stau la el pe perioadă
interviului – câteva zile, nu era nici un deranj pentru un bun prieten, nui
așa? Interviul a fost un succes. Am fost angajat pe loc. Marco mia
propus să mai rămân la el până reușesc să mă instalez. De aici începe
comedia – îmi spunea toate acestea ca și când ar fi fost un banc.
Radea des și scurt așteptând să îl aprob – ceea ce și făceam din
politețe. După ce mia
explicat relația pe care o avea cu Marco, și sa
disociat întrun
mod bizar de fostul său amic din liceu, sa
mai relaxat. Își
recuperase zâmbetul și buna dispoziție. Mânca grăbit și fără nici o
plăcere. Am realizat pe loc că viața lui Marco începuse cu mult înainte de
a mi fi coleg de serviciu. Un soi de revelație care mă tulbura inexplicabil.
Bineînțeles că se născuse și trăise înainte de a lucra în biroul nostru. Dar
la fel de bine înțeles am crezut toți că Marco Pellerin se ivise în lume
exact în primă să zi de muncă. Nu pentru că trecutul lui nu ar fi existat, ci
pentru că nu eram capabili să nil
imaginăm.
Marco ăsta al meu se schimbase mult. Îi plăceau barurile și cluburile cele
mai împuțite, lam
urmat și eu de câteva ori, după aia am lăsato
baltă.
Nici măcar nu i se potriveau astfel de locuri, în fine, fiecare cu gusturile
lui. Am făcut și câteva petreceri acasă la el. În principal invita doar femei
– bravo smechere, zic, teai
dat pe brazdă. Îți închipui: marele timid
acum făcea petreceri numai cu femei. Ce mai, un Casanova! Nu că așa
ai crede?! Nici vorbă, domnule. Îți imaginezi o casă plină de femei
despuiate?! Simțeam că îmi explodează capul. Marco foarte calm. Se
plimba printre ele, zâmbea liniștit ca un prunc, radiind ca un sfânt. Să
mor dacă înțelgeam. Așteptam dintrun
moment întraltul
să înceapă
orgia. Pe dracu'! Sfârșeam de fiecare dată beat, enervat, excitat și
confuz. Când mă trezeam dimineața, Marco era plin de vopsea din cap
până în picioare, colorat ca un curcubeu. De cele mai multe ori beat și
fericit. Pregătea micul dejun tăcut. Nu vorbea niciodată despre serile
noastre. Femeile nu știam de unde vin. Credeam că sunt prostituate. Sa
simțit jignit și iremediabil trist când iam
zis chestia asta. Muream de
curiozitate să aflu care e șmecheria, ca tine acum. Dar întotdeauna mă
izbeam de încăpățânarea lui de a nu zice nimic. Eu tot insistam,
insistam, până la urmă vroiam și eu să știu care e șmenul.
Intro
zi, grav ca un popă, mă pune să promit, să jur să mă calce trenul,
să mă fulgere , să îmi pice mână, să mor, să nu mai văd. Am jurat,
evident. Era așa de serios că am crezut că e pe moarte sau că a câștigat
la loto. Îmi detaliază treabă cu femeile și înșiră vreo cinzeci de tablouri
nu mai cu muieri goale. Patima lui, zice el – pe mine mă pufnește râsul,
înțelegi?! El se supără. Îmi cer scuze.
Mă uit atent la tablouri – nu mă pricep deloc – și îi zic: bă, sunt frumoase,
îmi faci și mie portretul? Nu! Bine, dar un peisaj acolo, o natură moartă.
Mă dau și eu mare la neamuri că am un prieten pictor.
Nu, că nu pot.
Îl întreb din nou: cum adică nu poți? Nu vrei!
Nu pot.
Păi și astea ce sunt?
Păi, nu sunt pictor să desenez natură moartă său mai știu eu ce vrei tu.
Înțelegi?! Le picta pe ălea despuiate dar nu era în stare să deseneze o
cratiță. Înțelegi?! Înțelegi?!
Boris Ambrozie râdea în continuu și repeta din când în când înțelegi?!
Însă nu prea înțelegeam.
A mai trecut o vreme și am reușit să mă mut. Îl mai vedeam pe Marco din
când în când. Îi cerusem să nu mă excludă de la peterecerile lui după
istoria cu tablourile. Și nu ma
exclus. Prin mai iam
cunoscut gagica.
Frumoasă de pici. Marco îi zicea Frumoasă Inabordabilă. Ca să îl iau la
mișto pe Marco – recunosc că eram un pic gelos – iam
arătat tipei
tablourile. Despre petreceri nu iam
spus nimic.
Lam
prezentat pe Marco fiind cel mai genial artist din câți cunoscusem.
Expresie artistică, profunzime, transcendental, mistic și fizic – toate
cuvintele astea le folosisem că să îi descriu “opera”.
Frumoasa asta Inabordabilă a mușcat momeala, din păcate. Am tras o
ceartă incredibilă cu Marco din cauza asta.
Femeii ise
năzărise să organizeze o expoziție cu toate tablourile. Marco
nu era de acord, îți dai seama. După zeci de ore de discuții răspunsul
era tot nu. Frumoasa mă roagă pe mine să o ajut. Ca bun prieten, ca om
care vrea binele, care dorește să se împlinească și să se consacre
artistul Marco.
Ma
păcălit și am ajutato.
Pe la sfârșitul lui august am furat tablourile și
le am înrămat. După aia umblă și dă telefoane, aranjează cu galeriile de
artă, invită oameni, invită presa. Trebuie să admit că fata asta era dată
dracului. Câtă energie, câtă determinare. Era sigură că îl ajută pe Marco
să se împlinească, să devină un artist consacrat.
La vernisaj el nu a venit. Era și mai original. Eu cu prietena lui participam
în numele său. Criticii de față îl lăudau, lumea era exaziată. A doua zi în
ziare se semnala apariția unui creator cu totul ieșit din comun, histrionic
și mai știu eu ce. Frumoasa Inabordabilă era încântată. Așa de încântată
că sa
dus la Marco cu un articol decupat din ziarul Cotidianul.
Marco îl citește. Jap! îi dă o palmă și o dă afară. Asta mai stă pe la ușă.
Îl imploră să o lase să intre, să o ierte. Că ea îi vrea binele, că îl iubește,
că ea crede în el. Că este minunat ce se întâmplă acum. El nu. Ca o
stâncă. Ea a venit la mine acasă după toată scena asta. Plângea. Nu
înțelegea de ce el nu apreciază tot efortul ăsta. Nici eu nu prea
pricepeam de ce Marco face atât tamtam
pe tema asta.
Am încercat să îl sun. Doar atât zicea – trădătorule. Păi, ce dom’le, lam
trădat că lam
făcut celebru. Și nu eu am fost cu ideea, până la urmă. Cu
atât mai bine dacă avea succes.
Expoziția a durat toată luna septembrie. El se ducea aproape zilnic. Era
acolo și Frumoasă Inabordabilă. A încercat să îi vorbească, nici o șansă.
Suferea foarte mult fata, eu am vrut să o consolez... Am însoțito
și eu o
dată la galerie să îl văd pe Marco, vroiam să îi bag mințile în cap.
Stătea Marco în galerie mut și prost, de parcă nu ar fi înțeles ce se
întâmplă. Se uita prin noi. Ea plângea că o descreierată și el umbla ca
un zombie – haios cuplu. Mam
spălat pe mâini și nu mai vroiam să aud
nici de el nici de ea, deși expoziția mia
adus ceva câștiguri. Până la
urmă sau
despărțit, de fapt Marco a rupto
cu ea de când ia
tras palma
aia.
În octombrie am încercat din nou să îl revăd. Știam că au ceva probleme
la firmă și vroiam să vorbesc cu el. Când am ajuns la el nu era nimeni.
Am sunato
pe Frumoasa Inabordabilă și mia
zis că nu muncea în ziua
aceea. Mam
îngrijorat un pic. Am bătut la ușă, lam
strigat de afară. Nici
semn de Marco. Vroiam să sparg ușa.
Apartamentul era deschis. Era cam dezordonat în casă. În timp ce
aranjam lucrurile mă gândeam la ce sar
fi putut întâmpla acolo.
Am sunat la poliție, credeam că a fost o spargere. Frumoasa Inaborbilă a
apărut și ea, desfigurată de plâns. Împins de ea am căutat în toate
spitalele, neam
interesat de toate accidentele de circulație, de toate
sinuciderile, de toți morți neindentificați. Marco nicăieri. Un polițist nea
spus sec: și dacă a avut chef să își ia câmpii? Chiar așa, dacă a plecat
pur și simplu?
Căutările au fost continuate dar tot nu am dat de Marco. Acum nu știu
unde este.
Boris Ambrozie a terminat de mâncat. Boris Ambrozie a terminat de
povestit. Mia
mai spus vreo douătrei
propoziții cum că ar fi fost încântat
să mă cunoască, dar că trebuie să plece. Iam
răspuns același lucru.
Sunt încântat să va întâlnesc. Mulțumesc. Am rămas pe scaun tulburat.
Miam
continuat viața, mai mult sau mai puțin la fel. Am vizitat acea
galerie. Am văzut acele tablouri. Mai târziu am reușit să discut și cu fosta
mea colegă, Frumoasa Inabordabilă. Mai puțin intrigat dar cu aceași
insistență mă întreb uneori: cine este Marco Pellerin?
Sfârșit
–