Prin poarta dată în lături a parcului, năvălise convoiul. Ochii erau adânci, drum în seară. Cine nu trecuse pe acolo? Poate fluturi îndoliați căzuseră din arbori. Poate ospățul toameni sfârșise prin dansul aiurit pe cărări de palide prințese.
Prin ridurile timpului s-au îndreptat acolo, spre mijlocul parcului. Sub pleoapa de întuneric sclipeau în albastru nuferii, surâsul sărutărilor de altădată.
În noaptea trecută, zâmbetele femeii erau tot atâtea zaruri aruncate pe mese. Târziu, rănile nopții se cicatrizau și luminile păleau. Și privirile pâlpâiau cu alcoolul, ostenite.
Înspre capelă, în apus, soarele mai apăruse odată la ferestruica cerului, madonă din vremurile copilăriei. Dar pe vitralii apele tremuraseră nebune, cu presimțiri Fecioară, anotimpul se îngropase de timpuriu sub sicriul zilelor de sticlă.
Nu va trece mult. Din aleile amurgului se opri caleașca și balul nopții începu prin serpentinele lunare.

*

Pe cer, un semn în alb de nuntă
Vestind din aripă măreț alai,
Din evantai argint a-nfiorat, sfioase,
Prin pomii toți în bucle, marchizele de mai.

Încearcă Venus iar surâs fățarnic
Învăluind-o toată lilial.
Cunosc buchetul mincinos și darnic:
El putrezește-n primăvara de cristal