Mă încearcă o poftă de scris contagioasă, ca o gripă de primăvară.
Voi începe un roman. Îmi pregătesc fișele, m-am documentat temeinic vreme de șase săptămîni, am personajele, cadrul, desfășurarea și finalul bine înfipte în memorie. Deschid PC-ul, mă strecor în microsoftword, foaia albă virtuală îmi rînjește zeflemitoare și descurajant de nudă, dar nu mă las, îi arunc în bot titlul banal, scris cu calibribody no.14 și...pe cine dracu’ vreau să amăgesc? Ce rost are să scriu un roman? Cine citește un roman virtual? Cîți dintre cele cîteva sute de posibili cititori își vor juli arătătorul, dînd scroll, pentru un text mai lung de 3000 de caractere?
Mai bine scriu ceva succint, condensat și la obiect. Voi inventa un nou tip de proză, o să-i zic „conderolit” care să cuprindă în fulgurarea lui un roman întreg sau o nuvelă voluminoasă, care să nu plictisească și pe deasupra să fie original.
Da, mă apuc și scriu primul meu conderolit.

~Ilustrată cu femeie în pantaloni roșii și catedrală galbenă în fundal~

Prin geamul cafenelei, catedrala își împinge spre privirile mele zidurile zugrăvite în galben-pal. Contraforții și rama absidelor sunt albe, albul neutru al zăpezii maculate de praf. Turla, geometric echilibrată, are aceleași tonuri șterse, convenționale. Acoperișul e pe jumătate acoperit cu plăci din ardezie, griul metalic al ardeziei e-n ton cu galbenul zidurilor, cealaltă jumătate e din tablă zincată, așternută în fîșii strîmbe, urîte.
Un gard din feronerie, înalt, vopsit în ocru, delimitează masivitatea greoaie care de-abia încape în cadru. În colțul din dreapta, imaginea se sprijină pe trei tufe de tuia de-un verde intens, dispuse în jurul unui rondou cu trandafiri neînfloriți.
În fundal, cerul din „Blé jaune” .
O femeie, îmbrăcată în pantaloni roșii și un sacou de catifea neagră care absoarbe lumina, trece prin cadru venind din stînga. Pe umăr îi atîrnă o poșetă ieftină din imitație de crocodil. Nu-i văd fața, dar mersul lăbărțat îmi pare familiar. Culorile hainelor ei contrastează neplăcut cu galbenul zidurilor și cu limpezimea cerului desenat în volute flamboiante.
Un cîine jigărit, alb, cu pete cenușii se furișează pe urmele ei. Femeia se oprește o clipă, scoate un telefon mobil din poșetă, iar cîinele face un salt în lături, speriat.
În dreapta imaginii, un adolescent ras în cap, îmbrăcat într-un pulover albastru-cobalt, se sprijină de gardul bisericii. Craniul său gol are aceiași nuanță ca și blana cîinelui.
Pe un perete al cafenelei, lîngă geam, un afiș reprezentînd o pisică neagră așezată pe un postament roșu intens, inscripționat cu litere galbene, „Rodolphe Salis”. Coada ei reia volutele din „r” „ d” și „p”.Fondul afișului e galben-sulf, mai tare decît galbenul zidurilor.
Printre norii fumului de tutun, culorile afișului dansează stroboscopic.
Femeia în pantaloni roșii se întoarce, venind din dreapta.. Poșeta e acum pe umărul drept. Adolescentul chilug își aprinde o țigare. Unghiurile corpului său urmăresc linile de fugă ale întregii compoziții.
Întorc vederea cu fața în jos. Scriu atent, adresa și apoi cu litere de tipar, numele, Michelle Longchamps. În spațiul rezervat corespondenței scriu apăsat, mina pixului gravează în cartonul moale, „ Te urăsc!”
Michelle nu știe românește, dar văzînd cartea poștală va înțelege.