poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1800 .



Orașul pisicilor
proză [ ]
Partea II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Giafar ]

2009-10-29  |     | 



Între timp, poeta, a cărei operă întârzia să se arate, se arunca cu din ce în ce mai multă înflăcărare în luptele ce se dădeau cu regularitate pe câmpurile de bătălie ale caselor de cultură județene. Ca un viciu ascuns, nevoia de a se expune zi de zi în fața câte unui auditoriu (unul din motivele noianului de invitații era chiar acela că nu refuzase niciodată pe nimeni, fapt interpretat ca o dovadă de misionarism cultural), dependența de momentele în care se simțea orbită de lumina strălucitoare și epuizantă a atenției generale căreia i se abandona într-un ritual narcotic, devenea din ce în ce mai intensă pe măsură ce creștea numărul nopților petrecute în compania cafelei italiene și a unor manuscripte virginale. Fiecare dimineață o surprindea în aceeași poziție ,constata cum în adâncurile feței se conturau tot mai pregnant cearcănele vineții ale zădărniciei, și modul în care amorțirea prelungită a mâinii drepte transforma ansamblul statuar format din degete, stilou și inele aurite, în imaginea dezolantă a unui ecosistem complet pietrificat. Deoarece în timp ce nopțile se scurgeau, fiorul inspirației poetice continua să ocolească zulufii blonzi, și în așteptare, Dora strângea între degete stiloul Parker cu cerneală neagră simțind cum printre cele patru degete lipite se scurgea o întreagă lume cu simțiri deosebite ce uneori luau forma unei culori nemaivăzute, alteori a unui sunet nemaiauzit. Niciodată însă a unui cuvânt.
Strângerea involuntară a falangelor, ca pentru a asigura o izolare ermetică a fluxului poetic prin stilou, era doar una din strategiile de captare a energiilor ideatice ale unversului. De departe cea mai folosită era concentrarea și meditația prelungă asupra unui cuvânt ce conținea în sine potențialul semantic al declanșării unei viziuni surprinzătoare, șocantă poate, suficient de maleabilă însă pentru a putea fi tradusă în poezie. Lua de exemplu cuvântul „întunecime”. Nu avea nevoie de prea multe pentru a ști cu certitudine, ghidându-se după propriul instinct poetic, un al șaselea simț prezent în zestrea spirituală a oricărui literat cu pretenții, că vorbind despre „întunecime”, ne aflăm în imediata vecinătate a problematicii atât de fertile ideatic a sufletului. Și mai era vorba aici despre ceva, era vorba și despre absența luminii. O asemenea întâlnire semantică îi aducea în fața ochilor casa în care locuia tatăl ei, în care mai niciodată nu era aprinsă vreo lumină, doar seara, la o anumită oră, lămpile stradale care de-abia pâlpâiau se reflectau confuz într-un geam nascând iluzii și speranțe. Meditația poetică o întrista atunci. Era ca și cum ți-ar fi povestit cineva despre un bărbat retras și ursuz, locuind într-o casă mare și întunecată, pe ferestrele căreia nu puteai zări nimic de parcă și tu și casa ați fi avut ochii închiși și v-ați fi încordat într-o pândă oarbă, față în față, înconjurați de ceață și de un fum negru și sufocant ca de smoală încinsă. De fiecare dată când se gândea la tatăl său (și nu era noapte în care să n-o facă) se întreba cum putea fi descendenta cuiva atât de enigmatic și de misterios încât să-și ascundă întreaga viață în întunericul casei sale. Părea că la un moment dat, în tinerețe, poate o dată cu nașterea ei și moartea mamei sale, singuraticul cercetător ar fi dobândit proprietatea stranie de a asigura absorbția cvasitotală a fotonilor, obținând opacitatea totală, materializată în refugierea în spațiul îndoliat și în timpul eternizat al unei eclipse solare totale. În fapt, în afara tentativelor ascunse ale fiicei sale de a afla câte ceva despre el, despre care nu avea habar și nu bănuia nimic, nimeni, niciodată nu îi tulburase asceza, iar profesorul Augustin nu dăduse vreodată vreun semn că ar căuta atenția cuiva. De aceea, nu e de mirare surpriza pe care o trăi poeta noastră când, cu o săptămână înaintea victoriei revoluției literare a animiștilor gorjeni, prahoveni și vrânceni, primi o scrisoare de la portăreasă pe verso-ul căreia se afla o semnătură dezordonată, mai degrabă o mâzgălitură pompoasă, ilizibilă pentru oricine altcineva de pe lumea asta în afara destinatarului.
După ce își reveni din șocul inițial, rupse în grabă plicul, fără însă a-l deteriora ireversibil, ca și când ar fi putut constitui o dovadă prețioasă în ochii unei instanțe invizibile, pentru a scoate o foaie galbenă plină de caractere mari, scrise cu o caligrafie îngrijită, în vădit contrast cu semnătura. Primele rânduri îi provocară o emoție puternică și instantanee, fixând în timp cu precizie atât ceea ce putea fi primul moment în care tatăl ei i se adresa cu familiaritate, cât și secunda precisă în care un destin literar era curmat din fașă și o revoluție literară condamnată să rămână fără modele. În mintea ei, apelativul comun de „distinsă poetă” ce preceda numele de Dorotheea Augustin în mai toate ziarele, devenise brusc respingător și nedorit, cu toate conotațiile sale de până atunci, cu toată viața ei de până în acel moment și trebuia abandonat pe loc, ca și orice avea cea mai mică legătură cu poezia sau alte manifestări literare. Și asta deoarece, de data aceasta, sintagma ce o viza doar nu determina simplu, gramatical, numele ei, ci uzurpase în propoziție o expresie pe care aștepta să o audă de o viață, contaminând-o astfel de flecăreala literară ce îi servise drept existență până atunci. Textul pe care îl citea cu inima strânsă începea cu o formulă de adresare ce ascundea, sub o aparență formală, cheia unui șir nesfârșit de evitări, surghiunuri și ascunderi:
„ Distinsei poete Dorotheea Augustin, unica mea fiică,”


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!