Abia adormise de griji și emoții. Soneria telefonului îi scurtcircuitase toate conexiunile nervoase. Se speriase. Probabil că visa ceva urât, nu-și aducea aminte. A vrut să ridice receptorul, dar mușchii n-o ascultau.
„Cine-o fi fost?”, s-a întrebat, după ce soneria se oprise brusc. „S-a întâmplat ceva!”, își spuse, uitându-se cu ochii în tavan. Îi sărise somnul. Nu după mult timp telefonul mobil începu să vibreze pe polița noptierei.
- Alo! Da!, răspunse ea.
- Doamna Holmescu?, întrebă un glas de femeie.
- Da! Eu sunt!
- Soțul dumneavoastră a avut un accident de mașină, dar nu vă speriați, nu este grav. Este la Spitalul Județean.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Fără nici un dubiu că-l mai iubea și spera ca acest accident să-i deschidă, omului cu care se căsătorise, sufletul și „cămăruța” cu amintiri. Amintirile lor. Plină de speranță a chemat un taxi, și-a tras un pardesiu peste cămașa de noapte, iar în cincisprezece minute a fost la spital.
În salonul de primiri urgențe era o forfotă și un vacarm ca-n Gara de Nord. Doctorii și asistentele dădeau primul ajutor, alergând de la un accidentat la altul, printre rudele disperate ale acestora.
A rămas șocată la vederea amantei aplecată peste soțul ei întins pe un pat al camerei de gardă, șoptindu-i ceva la ureche. El n-o văzuse, avea toată fața scufundată între sânii generoși ai „balerinei”. Simțea că-i crește tensiunea… inima-i ieșea din piept și se urca de nebună pe pereții spitalului. A părăsit camera val-vârtej și s-a oprit pe hol, sprijininduse de perete.
- Doamnă, vă e rău? Pot să vă ajut cu ceva? o întrebă o asistentă.
- Aș vrea o lobotomie! răspunse, ridicându-și spre ea, privirea din podea. Glumesc. Mulțumesc, oricum!
A ieșit afară și a pornit încet pe jos. Vroia să-și pună gândurile-n ordine. Gata! Se umpluse carafa!Nu mai avea lacrimi. Sufletul ei se transformase într-un cub de gheață. S-a hotărât să șteargă tot trecutul din memorie, cu un burete imaginar, ca și cum nici n-ar fi existat. A realizat că se încheiase un capitol din viața ei- așa cum a fost, cu bune și cu rele și începea un altul: o luptă din care nu avea voie să iasă decât învingătoare.

Se trezi mângâiată de ceva moale pe față. Erau buzele fiului ei.
- Hai, mami! Tlezește-te că mi-e foame! Și fac pe mine!
În timp ce-i dădea copilului să mănânce, a auzit o cheie-n ușă. Era el. Zgâriat pe față și cu o privire ca de câine turbat. Mâna dreaptă o avea-n ghips și șchiopăta puțin.
- Nu mă așteptam să nu vii la mine la spital. Te-au sunat, nu? Te doare-n cot de mine. Unde te duci...te uită Dumnezeu. Nici de copilul ăsta nu ești în stare. Ah, ce mă doare mâna asta! Dă-mi un algocalmin!
„ Ce i-aș înfinge ticălosului, cuțitul în moacă. Doamne, iartă-mă! Zise ea, în timp ce tăia pâinea. Îl urăsc, Dumnezeule! Ah, ce mult îl urăsc!”; „ N-o să-mi iei niciodată copilul, ordinarule!”.
- Fă-mi o omletă! Dar repede că trebuie s-ajung la serviciu. S-o tai bucățele mici!
După mai bine de-o oră de la plecarea lui, a sunat iar telefonul. Era secretara de la firmă. Soțul ei nu se mai putea mișca. Au chemat Salvarea.

- Doamnă Holmescu, spuse doctorul- un bărbat cam la cincizeci de ani, cu un început de chelie, o mustață grizonată și ochelarii așezați pe vârful nasului, cu părere de rău trebuie vă spun că soțul dumneavoastră este complet paralizat. O să-l mai ținem în spital ceva vreme pentru analize și vom încerca să-i stimulăm sistemul nervos central, dar sunt slabe șanse să-și revină. Dacă organismul nu-i răspunde la medicamentație, ne vedem nevoiți să vi-l dăm acasă.
- Sunt convinsă că veți face tot ce este posibil, ca să-l puneți pe picioare. Mulțumesc, domnule doctor!
A intrat în salon și s-a oprit cu mâinile încrucișate lângă patul în care era întins soțul ei.
Singurele organe care și le putea mișca erau ochii și el îi folosea din plin, vrând să-i spună ceva din priviri. Ea îl privea ca pe-o foaie de hartie, goală.
- Vrei să-mi spui că regreți? Nu-i așa? Acum este prea târziu, dragul meu să-ți ceri iertare. Chiar dacă mi s-ar face milă de tine și aș da timpul înapoi, n-ai știi să apreciezi gestul. Sunt convinsă că nu te vei schimba niciodată.
Își luă privirea de la el și începu să urmărească, prin sticla ferestrei, mișcarea copacilor îndoiți de ploaie și vânt. Erau primele semne de toamnă.

După o săptămână își instală soțul într-un dormitor de la parterul casei lor.
„Dacă nu ar fi acceptat să facă afaceri ilegale și să se îmbogățească din muncă necinstită, dacă banii nu i-ar fi luat mințile, crezându-se învincibil, să poată cumpăra orice, chiar și o amantă, atunci bărbatul meu ar fi avut un caracter…caracter. Și atunci…dacă ar fi avut un accident și ar fi rămas-pe bune, paralizat, l-aș fi îngrijit și ocrotit tot restul zilelor mele” își spuse Vasilica.
Angajă două asistente medicale, care îi îngrijeau bărbatul în ture de câte douăsprezece ore.
Singurele persoane care veneau în vizită, erau mama și asociatul lui.
- Vai! Ce mă fac eu, mamă, acuma? Cine mă mai ajută ? Că-s bolnavă și nu-mi ajung banii de la o pensie la alta! Că-ți spusei să-mi faci un cont pe numele meu, să n-ajung să cerșesc la zgârcita de nevastă-ta!
- Nu-l mai stresați, că poate oricând să facă o comoție cerebrală, spuse asistenta.
- Vasilica! Te rog frumos, mamă! Îmi dai niște bani împrumut? întrebă mama-soacră, pe când dădea să plece.
- N-am, zise ea, trântindu-i ușa în nas.
De câte ori venea Ori să-l vadă, șușotea într-una la urechea bolnavului:
- Mariane! Îți transmite șeful sănătate și te sfătuiește să te faci bine cât mai repede, că avem treabă multă. Și eu te rog frumos să te faci bine, spuse asociatul cu mâinile împreunate într-o rugă, că de nu, Șeful mă scoate din afacere cu picioarele-nainte. Te rog și eu, frate! Adela, ți-a urat să te faci bine, că abia te așteaptă și i-e dor de tine, dar nu îndrăznește să vină aici, ca să nu-i dea ceva de bănuit nevesti-ti.
La auzul acestor vorbe, Marian nu făcea altceva decât să-și miște ochii-n cap cu o mimă disperată.

Abia așteptase să-l sune și să se întâlnească cu omul care i-a fost alături de când începuse toată această incredibilă poveste.
- Servus! S-au întâmplat multe de când ne-am văzut ultima oară, zise Vasilica.
- Știu! Am aflat. Vorba circulă repede-n oraș. Mă bucur că ai avut curaj s-o faci.
- N-am avut încotro, Nelu. Nu mi-a dat de ales. Acum este legumă, acasă într-un pat, cu Ori și soacră-mea roind în jurul lui, după bani.
- Și contabila? N-a venit în vizită?
- Nu! N-a îndrăznit. Numai să-ncerce…c-o arunc cu cracii-n sus pe scări!
- Ha, ha, ha! Mama-și apără puiul?
- Nu! Nu mai sunt geloasă. Doar o urăsc pentru răul care mi l-a făcut. Mi-a distrus căsnicia cu scopul de a ajunge d-na Holmescu, fără să se gândească că va veni o zi în care o altă fată mai tânără și mai frumoasă ca ea, va aspira la rândul ei, la statutul de doamnă. Mă îndoiesc că dacă ar fi fost un sărăntoc, acestei femei i s-ar fi aprins călcâiele după el, la felul cum arată de când s-a îngrășat…Este chiar respingător!
- Crezi că ar sta cu el dacă ar fi pironit toată viața într-un cărucior cu rotile?
- Mă îndoiesc că i-ar pune plosca și l-ar spăla la fund.
- Ai dreptate. E prea fițoasă și egoistă ca să-și sacrifice tinerețea pentru el. Dar pentru banii lui, s-ar putea. Haide să mergem la Florin, prietenul meu, avocatul. Să te sfătuiască cum să procedezi legal de acum încolo.
- Este de încredere? Pot să-i spun totul? întrebă ea, ridicându-se în picioare și îndreptându-se spre ușă.
- Da! Garantez eu pentru el. Este un profesionist. Ai să vezi! Ai încredere în mine!