"Până la urmă o să muriți cu toții, băi poponarilor" le strigase în prima zi furierul. O mierlise el cu mațele date afară de un obuz cu fosfor. Se rugase aproape o jumătate de oră să-l omoare cineva- bineînțeles că-l lăsaseră acolo, îi mai auzea și-acuma vocea "Camarade, nu-s un câine, sunt un om. Omoară-mă !" După luptă făcuseră un popas și cântaseră "Ich hatte ein Kamaraden", el șezând comod pe ceafa unui comisar sovietic mort. Erau cu toții puțin beți, generalul Grafela fiind disperat să câștige și el ceva, măcar un metru de teren, măcar un șanț. Rușii se apăraseră bine, lăsaseră un pluton de sacrificiu pe care după ce l-au măcelărit se găsiseră direct în bătaia Katiușelor. Aici crăpase tiranul tiranilor, colonelul Vânătoru, cu capul pur și simplu smuls de o Katiușă.Colonelul Vânătoru, spaima pufilor marsuini, cel care trimitea totdeauna la moarte oamenii fără nici un fel de grijă se-nvârtise vreo două minute ca o găină decapitată, mâinile lui băteau spasmodic aerul în căutarea capului dar capul nu mai era ci doar un gol sângerând. L-a ascultat apoi pe Makarsky la radio, știa că dacă era prins putea fi comndamnat la moarte dar îi plăcea vocea lui și cântecele cele tragice, cele dureroase, cântecele despre moarte.
Regimentul de marsuini mărșăluia către soare. În fiecare zi dispărea câte un om și apărea câte o creatură îmbrăcată într-o uniformă militară de obicei cu un număr mai mare sau mai mic(ă), plină de praf și cu un surâs chinuit pe față. Erau morții vii ai companiilor, oamenii care se aruncau în câmpurile minate sau în fața mitralierelor...