Dimineață, înainte ca ceasul să-și facă datoria, a sunat telefonul. De patru ori prelung și sinistru până să înțeleagă Costel ce se întâmplă și mai ales de unde.

- Alo, Costică?
- Mda, mămică.
- Costicuță, înainte să mergi la serviciu să treci pe la noi, mamă. Ai înțeles?
- Da, mămică.
- La opt fix, să bem toți patru cafeaua.
- La opt... care toți patru?
- Surpriză și să te îmbraci frumos, Costică, auzi? În costum, mamă!

Și a închis. Costică se reașeză pe marginea patului gândind să se întindă încă vreo cinci minute... porni ceasul. Adio somn, s-a terminat. Bine că locuia aproape de ai lui, așa se face că la opt și cinci minute intra în apartamentul părinților. Mama închise repede ușa de la sufragerie și îl întâmpină pe coridor.

- Sărut...
- Mai încet! șopti ea.
- ...mâna. De ce?
- Costicuță mamă, ai aproape patruzeci de anișori mâine-poimâine... și n-ai și tu un suflețel lângă tine.
- Am un...
- Mai încet, copile!
- Am un cotoi, sâsâi Costică.
- Dă-l naibii de cotoi. Un suflet cald acolo să-ți gătească o ciorbă, să faceți curățenie, să spălați împreună... așa mămică, să căpătăm și noi nepoței frumoși. Că ești singurul nostru copil, Costicuță dragă.
- Mămică, ai uitat că... mă rog, că am o problemă de comunicare.
- Cine te place, te ia și cu probleme. Și apoi ce mare lucru dacă...
- Mami, te rog.
- Uite, Costică. Noi de-aia te-am chemat, să bem cafeaua în patru. Am găsit pe cineva să te pețească.
- Pe mine??
- Pe tine, Costică... doar nu pe tac-tu!
- În principiu eu ar trebui să pețesc...
- Nici vorbă! E brunetă, e frumoasă, cu trei ani mai tânără, e liberă și e gospodină. Și are mamă niște picioare luungi... o splendoare. Tac-tu numai acolo se uită, nesimțitul!
- Dar cu defectul meu...
- Gândește pozitiv și hai înăuntru, în sufragerie.

- Bună dimineața fiule, tună taică-su zâmbind motănește. Ea este Eva.
- Bună dimineața Costel, ciripi bruneta și se ridică de pe scaun clipind galeș.

Ea întinse mâna, el i-o prinse tandru... palma ei parfumată se odihnea alene în palma lui umezită de emoțiile primei întâlniri, neștiind dacă să-i dea drumul, să nu-i dea... ea zâmbea îngăduitoare, el zâmbea prostește, ea își clatină capul promițător, el își clatină capul și atât... ca un ritual mistic și prenupțial. Apoi privirea lui coborî spre picioarele suple, bronzate, îi pipăia vizual mușchii frumos întinși sub fusta scurtă... pupilele începură să se dilate mai mult și mai mult, zâmbetul se ștergea pe nesimțite, dispărea...

- Mă duc s-o ajut pe mă-ta să toarne cafeaua în cești, zise taică-su și pleacă.

Eva se reașează trăgându-și inutil fusta, zâmbind continuu, Costel se așează și el pe un scaun alăturat, Eva îl privea curioasă, îi dădea ghes să spună ceva... îl încuraja. El îi întoarse un zâmbet tâmp, apoi își găsi scăparea într-o preocupare majoră: aranjatul nodului de cravată care începuse să-l strângă, să-l sugrume mișelește. Ea îl îmboldea mai departe, insistentă, cu privirea aceea neagră și incitantă, cu buzele senzuale ușor întredeschise, ca într-o așteptare cuminte. Probabil pregătea un atac decisiv, vroia să-i spună ceva, sau... Doamne, de n-ar pune vreo întrebare... gândi Costel anesteziat pe jumătate.

- Am înțeles că ai un cotoi...

Costel răsuflă ușurat, apoi dădu repede și vesel din cap... secundele treceau greu, liniștea apăsa mai tare ca nodul de cravată și părinții nu apăreau.

- E de bine, cool adică. Asta înseamnă că ești om de treabă.

El nu făcu niciun semn, își duse doar mâinile la nodul de la cravată, să-l lărgească cumva... dar n-ar fi fost estetic, atunci înghiți repede de câteva ori, în sec și din ce în ce mai greu.

- Am înțeles că ai tăi îți spun Costicuță.

Iar dădu din cap zâmbind, buzele îi erau strânse rotund precum un fund de maimuță, le simțea pulsând sub presiunea ce urca... urca în el precum șampania într-o sticlă.

- Dar știi că nu prea e bărbătesc Costicuță, că nu mai ești copil. Hai să convenim un nume, las la alegerea ta, cum vrei să-ți spun: Costel sau Costică?
- Ãă... Hâc! Hââăc!
- Poftim?
- Hâăcc... ni... hââăc! hââcc!

Eva îl privi câteva secunde stupefiată, încerca să priceapă printre sunetele ascuțite cuvinte cunoscute. În timpul ăsta, Costel își continua trilurile pe note înalte și nici gând să se oprească. Fata bufni într-un hohot de râs molipsitor, asta agravă situația, pentru că și Costel începu să râdă, mult spus râs... o parodie sacadată de sughițuri rebele și prelungi.

Eva făcea eforturi disperate să se oprească, Costel la fel. În cele din urmă ea își duse palmele la gură, i se mai vedeau doar ochii, Costel făcu la fel... apoi intrară și părinții cu două tăvițe, cafele, zahăr, lapte și pișcoturi. Amândoi rămân trăzniți în spațiul ușii privind stupefiați către cei doi: la masă Eva și Costel se țineau fiecare de gură, cu fețele contorsionate și apropiate, amândoi roșii ca niște sfecle tocmai bune pentru salată.

Costel nu găsea nicio soluție să iasă din bucluc, tărășenie mare, ce mai... de oprit-nici vorbă, ce să priceapă ai lui că din cauza emoțiilor el sughița mereu și de la asta i s-au tras toate nenorocirile vieții. Pentru că niciodată n-a reușit să se prezinte la vreun examen, niciodată n-a ieșit cu vreo fată la cină, ori la vreo plimbare în parc.

Situația se înrăutățea, devenea din ce în ce mai penibilă. Atunci se ridică brusc, aproape fugi spre ieșire, din ușă mai lansă un ultim hââăc de rămas bun, se repezi și dispăru în singurătatea liniștitoare a liftului. Desigur, la parter sughițul trecuse ca și cum n-ar fi existat, ridică din umeri și porni spre serviciu.

A doua dimineață telefonul sună iar.

- Costicuță, să treci neapărat pe la noi după serviciu, că fata te-a plăcut să știi. O să mergeți prin parc la o plimbare, nu-i bai dacă sughiți. A spus că ai cel mai haios defect din lume. Dar să te îmbraci în costum, mămi, că ți-a purtat noroc.

După șase luni erau căsătoriți, ba aveau și un copil. Eva îl vindecase complet de sughiț, el o vindecase de singurătate și trăiau fericiți într-un apartament din cartierul bucureștean Militari, undeva între casa părinților ei și casa părinților lui. Raiul pe Pământ, ce să mai vorbim: într-o zi gătea mamă-sa, în cealaltă zi, soacră-sa.

Până-ntr-o zi...

- Asculă Costele! Vreau să ne despărțim, divorțez.
- De ce?
- Pentru că m-ai indus în eroare.
- Eu??
- Tu! Și nu mai face pe inocentul, că nu ține! Ai sughițat sau nu la prima noastră întâlnire?
- Oho.
- Ai sughițat și la Sfatul Popular?
- Da.
- În biserică nu mai vorbesc.
- Așa este.
- Și acum ce faci, Costele? Acum de ce nu mai sughiți? N-ai mai prestat de peste trei luni, o dată măcar! Nimic!
- Dar nu-mi iese așa, la comandă.
- Eu mi-am făcut bagajul, să știi, Plec la mama, o să-mi cresc singură copilul...
- Hââăc!
- Nu ține, prea târziu.
- Hââc... hââăăc! hââc!
- Tu vorbești serios?
- Hâââc!
- Iubitule! Să te îmbrățisez, ți-a revenit defectul.
- Hâââăcc!
- Ei, gata! Gata, am înțeles, nu mai plec.
- Hââc!
- Oprește-te, n-auzi!
- Hââââccc!
- Dacă nu te potolești, plec la mama!
- Hââccc...

Și pentru Costel s-a rupt filmul... s-a trezit după câteva zile într-un salon, la Spitalul de Urgență. Află de la o asistentă supraponderală și foarte sensibilă că intrase în Cartea Recordurilor cu nici mai mult-nici mai puțin șapte zile și opt nopți de sughiț continuu.

Acasă nu s-a mai întors, cu banii luați pe record a plecat direct în Africa unde s-a integrat imediat într-un trib mai retras din Zimbabwe, pentru că și ei aveau se pare același defect.