Te întoresei din nou din realitățile tale…în chip de liliac de noapte, energic și jucăuș. Acelaș zâmbet pueril… aceleași mâini nerăbdatoare. Știam că dincolo de orice conformitate, se va întâmpla din nou să bată gongul și să fii aici, ca și cum n-am fi fost plecați nicicând…
--Poate faptul că sunt născut noaptea e de vină, ai spus… Prin ce copaci ai umblat? Ai flori în păr, parcă ai fi Pochahondas…
--Nebunul ăla, am zis eu, semăna atât de tare cu Gargamel…știi Gargamel… Și plângea uneori, nebunul… Spunea că are nevoie de suflete și ca i-ar fi de ajuns să îmi atingă cotul… Că lumea e incomprensibilă și că el nu îi mai aparține… Într-o zi a vrut să îmi aducă un trandafir, m-a luat de mână și m-a dus să mi-l arate. E al tău!.. a zis, doar că dacă l-aș rupe ar însemna că nu îl iubesc…
Eu povesteam mai departe parcului înnoptat. Văzusem că nu mă mai asculți. Spărgeai nuci ca și cum povestea mea ar fi fost un fundal oarecare imposibil de anulat…și zâmbeai făcându-ți în șoaptă mai știu eu ce socoteli la impozite.
--Ai sa pleci curând?...ai întrebat, forțându-te să pari nepăsător.
--Da, în zori, am pregătit deja geamantanul.
Nu vreau să dau mai multe amănunte, mi-am zis… Dacă vrea să știe trebuie să aibă curajul să întrebe…
--Pentru totdeauna?!...
--Tu ai auzit ceva? Probabil era doar ecoul ierbii. Să termin povestea. Știi, iia aia roșie, pe care mi-o dăruisei suvenir pentru una din pauzele noastre? Într-o zi am îmbrăcat-o, deși mă strângea un pic la umeri, se vede ca mi-ai uitat măsurile…
Ochii tăi pentru o clipă m-au privit ca pe un tunel sinistru la care nu îi vezi ieșirea. Dar eu am continuat…ai să pricepi tu la urmă…
--Mi-am pus iia aia si mi-am împletit părul, așa cum îți place ție… iar nebunul s-a înveselit. Semeni foarte mult cuiva, a zis… și pocnea din degete… dar nu știu cui… Mai târziu m-a oprit cu ochii mari ca și cum ar fi descoperit un alt Univers, și a spus: mi-am amintit…tu ești Pochahondas…