Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după dealurile Dobrucii, printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroși din livadă.Începeau să clipească ușor luminile căsuțelor înșirate de-a lungul uliței.
Deși nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând ușor în ritmul șuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosași.
– Peticul aista de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – își spuse Andrei și parcă încurajat de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.
– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină, vocea lui Vasile Pătcaș.
– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă și la cai – răspunse-n glumă Andrei, neoprindu-se din cosit.
– Mai lasă și pe mâine vecine! – îl sfătui Vasile și nemaișteptând răspuns de la Andrei continuă:
– Da parcă s-a mohorât ceriu, poate s-o îndura și de noi Cel de Sus și ne-a da puțină ploaie. Văzut-am ieri că drobul de sare de pe cuptior a lăsat lacrimi de apă, musai să ploaie! Ce zici vecine?
– Nu ne lasă el pe noi drăguțu, fără ploie!
– Musai tare vecine, nu vezi că s-a răsucit porumbul de secetă! Dacă nu
plouă...
– Am auzit că pe Osoi au secat toate fântânile și acum bieții osoienii cară
apă de după Dealul Valahului, cică acolo-i o fântână ce nu seacă niciodată – spuse Andrei, oprindu-se să-și ascută coasa.
– N-a mai plouat de mult, cum să nu sece fântânile? – oftă din greu Vasile.
– Andrei, hai că se răcește cina! – se auzi vocea mamei sale.
– Amu ia vin, îndată! – răspunse Andrei, deși nu avea de gând să plece,
până când nu va termina de cosit peticul de iarbă rămas.
Vecinul său intră-n casă. Întunericul începea să cuprindă întreg satul, iar livezile au rămas cuprinse de o liniște în care se mai auzea doar șuieratul coasei lui Andrei și cântecul greierilor.
– Așa da! – spuse satisfăcut Andrei ștergând cu un șomoioc de iarbă
coasa. Nu m-am lăsat până nu am gătat!
Când Andrei intră-n casă maică-sa cu soră-sa Mărie și cu frate-său Maxim tocmai terminau de cinat. Măria sări ca arsă să-i pună gulaș în farfurie, iar maică-sa aduse din cămară o sticlă de horincă astupată cu vârful unui cocean de porumb și două păhărele.
– Poate bei și tu Maxime un pahar împreună cu Andrei? – îl întrebă pe
Maxim.
– După ce am cinat? Nu, nu pot, nu merge!
– Închină măcăr un pahar cu fratele tău – insistă bătrâna privindu-și cu
duioșie feciorii.
– Pentru nimica-n lume! – refuză categoric Maxim.
Andrei privi tăcut spre frate-său și, turnându-și bău două pahare unul după altul, după care începu să mănânce cu mare poftă. Nu era dintre aceia cărora le place paharul, dar seara îi plăcea să bea un pahar două, însă niciodată mai mult de atât. Îi plăcea să simtă cum horinca ca un foc plăcut ce îi cuprinde stomacul amorțindu-i plăcut și odihnitor mâinile și piciorele ostenite de muncă.
– Andrei, nu e frumos să sorbi cu atâta gălăgie de parcă ți-e frică că-ți va fura cineva mâncarea – râse Maxim.
Andrei lăsă încet lingură în castron și-l privi mirat pe Maxim, după care fără să-i spună ceva ieși afară.
– Ce-i cu tine Maxime?... Vezi acum din cauza ta se va culca flămând – îl dojeni maică-sa.
– Cerșetorul flămând umblă cu straița goală, eu sunt devină că e
încăpățânat ca un catâr și apoi e frumos să mănânci ca un sălbatic?
– Nu știu ce vă învață prin școlile de la oraș, dar ține minte bine că aici la noi important e cum lucrezi nu cum mănânci! Ar fi bine să ți minte acest lucru și să nu te mai legi de Andrei deoarece datorită muncii lui tu înveți carte!
Maxim vroia să răspundă ceva, dar se abținu.

Va urma