Toamna și-a urmat traseul iremediabil în jocul ei cu nuanțe de roșu, galben, mai apoi cenușiu, distrugând treptat dar din ce în ce mai vizibil, vegetația. Lumea mea se transformase într-un imens cimitir, coroanele se ofileau, miroseau a pământ și a singurătate, a resemnare...
Devenisem serioasă, dacă m-ar fi întrebat cineva n-aș fi știut spune de ce, poate se crease o obișnuință de care nu mă mai puteam debarasa, poate sufeream după zilele ciudate petrecute alături de bătrână, poate mă maturizasem deja, așa simțeam că ceva se schimbase în acel an și nimic nu mai putea să se întâmple, să-mi redea aerul senin dinainte. Nu eram, cred că în general nu sunt, un caracter care să cultive mult timp o anumită stare, aș putea spune că sunt chiar labilă, depinde doar de impuls sau de un element nesemnificativ al vreunui moment. Însă atunci am suferit, am suferit de dezamăgire, îmi amintesc cum învățătoarea după o lucrare de control la gramatică, mi-a întins caietul și privindu-mă fix mi-a zis doar atât
„ uneori ești o deziluzie pentru mine”
Eu am râs atunci, nu știam ce înseamnă, dar m-a frapat privirea plină de reproș aruncată peste ființa mea și-am deschis caietul.
Luasem primul șase din viața mea, uitasem să termin de analizat câteva propoziții. Cu o zi în urmă pusesem prima caietul pe catedră și întorcându-mă, am facut o piruetă, cu fruntea sus, privindu-i pe neștiutorii mei colegi care la rândul lor mă invidiau pentru faptul că am scapat așa ușor de supliciul lucrării, că mă învârt așa grațios pentru că știu, eu știu, nu dau greș.
Dar dădusem, cuvântul deziluzie s-a lipit atunci ca un fier înroșit de memoria mea și nu i-am uitat semnificația apoi niciodată...
Așa mi se părea. Eram o deziluzie pentru toată lumea, așa simțeam.
Și de parcă aș fi putut compensa cu ceva universul care mă crease ca pe o greșeală, îmi căutam preocupări permanent. Am avut în acea perioadă multe realizări, am cântat împreună cu grupul de fete pe o scenă, la Teatrul Dramatic, în deschidearea unui spectacol mai mare, am dansat cu baletul la Sibiu la un concurs de dansuri sportive, am cântat cu corul școlii când ne-au vizitat niște personalități venite tocmai din Belgia, am adunat toate răsadurile din grădina clubului de elevi și le-am pus în ghivece mici, maronii la păstrare în seră. La școală aveam olimpiade la care participam fără emoții eu și Roland, singurii desemnați de la clasa a IV-a,
Eram noi doi o echipa imbatabilă atunci.
Deci aveam preocupări.
Mi-era dor de grădină, de pisicile mele, de iepuri, chiar de porci, deși de ei îmi era frică și scârbă uneori că miroseau tare urât, chiar dacă tata le făcea curat mereu, spăla cimentul cu furtunul apoi așternea paie. Abia după ce dezlega balotul și-l împrăștia, mirosul de fân uscat acoperea toate celelalte izuri puturoase.
Dar nu mă duceam, mi-era teamă că aș fi putut da acolo peste ea și numai imaginea ochilor ei reci îmi stârnea un gol în stomac și-o roșeață violentă în obraji.
Încercam pe cât mi-era posibil să îmi umplu acel timp pe care mă învățasem atât de repede să mi-l ocup cu ea, duminica mi-era însă cel mai greu.
Mă trezeam mecanic la acea oră când ar fi trebuit să plec, dar nu mă mai ridicam învolburată să fug la mama, să o rog să-mi prindă părul, să-mi calce rochițele sau să-mi lipească a mia oară pantofii negri pe care mi-i cumpărase ce-i drept în acel an, dar s-au desprins repede, prea repede a conchis ea dezamăgită.
De unde să știe ea biata, că fiică-sa juca fotbal cu ei în curtea școlii, că acolo unde erau bălți mai adânci, acolo ea se băga, după ce punea pariu cu niște lași de băieți?
Putea doar bănui desigur, dar nu mi-a zis niciodată nimic, vara cu sandalele pățeam la fel atunci eficiente erau doar cuișoarele mici bătute în bretelele, care cu timpul se fărâmițau sfâșiate, în parte de oțelul cuielor, în parte de înverșunarea mea. Și câte răni făceai de la ele când dădeau să iasă din orificii și-ți împungeau tălpile, dar cum m-aș fi putut opri din fugă sau din partida de tenis? Să renunț pentru câteva răni? Să fi mers în casă și să-i arăt mamei? Însemna tot o renunțare pentru că mi-ar fi interzis să mai ies și-o după-amiază petrecută în casă era un surghiun greu de suportat.

Și-atunci ce puteam face? Dacă m-aș fi ridicat unde să mă mai reped? O auzeam pe mama cum pregătește mâncarea pentru porci, mirosul de tărâțe fiartă amestecată cu cartofi și pâine răzbătea volatil până în dormitor, mă acopeream atunci cu pătura fără să-mi mai fie frică de întuneric și stăteam așa pedepsindu-mă, chinuindu-mă cu lipsa aerului, până vedeam în acel hău de sub pătură cum stele micuțe și colorate pluteau prin fața ochilor mei injectați cu sângele văduvit de oxigen.
Stăteam așa până amețeam, voiam să văd ce s-ar putea întâmpla, nu mă durea nimic, nu mă mai gândeam decât cum să-mi trag din acel spațiu orb, acea gură de aer necesară pentru încă câteva clipe de singurătate.
De câteva ori m-a prins mama curioasă că eu, cea care sculam de obicei toată casa, nu dădeam semne de viață. Trăgea cu un gest scurt pătura și mă zgâlțâia de teamă că m-am sufocat în somn. Eu mă prefăceam că dorm și tresăream fals, învățasem să fac asta de când ne adormea ea la amiază.
Ne punea atunci pe toți trei în pat și se așeza lângă noi. Eu trebuia să stau mereu lângă ea pentru că se știa că eram elementul destabilizator al familiei. Frații mei adormeau repede, eu însă nu puteam să adorm și ca să o fac să plece, să mă ridic apoi și să citesc sau să mă uit pur și simplu pe fereastră, călare pe calorifer, mă prefăceam că tresar, că visez urât sau visez că am căzut. Era piesa de rezistență, mereu reușeam cu acest tertip nevinovat să scap de mâna ei așezată peste mijlocul meu, mâna blândă de obicei, dar atât de usturătoare dacă nu te supuneai regulilor.
Nu puteam dormi, mereu am avut o problemă în privința asta, nu voiam nici să plec altundeva, lâncezeam așa cu ochii pe carpeta cu păun ancorată pe peretele dinspre nord. Nu îi plăcea mamei, ei îi plăceau mult tablourile dar acel perete era cel mai rece, acea bucată de țesătură țipător colorată îmblânzea răceala brută a betonului. Simțeam că-mi doream ceva, mă uitam la culorile alea până îmi lăcrimau ochii, nu știam însă ce, îmi venea să plâng și nu știam de ce.
Treptat o energie nejustificată îmi trepida prin vene, prin creier, mă trezeam că mă legăn, îmi aminteam ce spunea mama că doar copii handicapați fac asta pentru că nu au fost legănați la timp, au fost singuri și nu puteau adormi altfel.
Era o ofensă prea mare pe care mi-aș fi putut-o aduce propriei personalități și-atunci ca un arc săream la marginea patului și tot pe vârfuri mergeam prin casă în recunoaștere. Frații mei erau de obicei afară, ei aveau glasoare cu timbre și duminica dimineață era zi de tranzacții. Deschideam fereastra și-i căutam din priviri. Afară era atât de rece încât începeam să tremur de-mi clănțăneau dinții dar loc să mă retrag improvizam ritmuri folosindu-mă de acea slăbiciune spontană a trupului meu.
Pe ei nu-i găseam acolo, în fața blocului, de obicei orice joc ce nu presupunea o implicare fizică se desfășura în interiorul blocurilor, pe casa scării.
Am privit spre munți, se vedeau în soarele dimineții munții Făgăraș și nu știu dacă e o imagine falsă a memoriei mele, dar îmi amintesc de faptul că mă minunam cum zăpada de pe creste părea roșie din cauza soarelui.
Acolo mereu era zăpadă dar crestele acelea înalte nu se vedeau decât în acele dimineți clare, când nici un nor nu păta albastrul cerului, nici ceața nu plutea desupra câmpurilor, de aveai impresia că dacă ai sări ai prinde-o cu mâna.
În acele dimineți când te simțeai proaspăt ca o gură de aer inspirată în mijlocul pădurii. Atunci când te simțeai important că exiști, că poți face diferențe, că toate acele elemente firești sunt doar pentru tine, gratis.
Și-atunci impulsul de optimism s-a ridicat semeț din ființa mea, am tras înapoi perdelele, am făcut în fugă patul, am scos pătura la aerisit pe balcon, am cules scamele de pe covor și-n câteva minute eram apoi îmbrăcată. Am închis ușa fără să o încui, nimeni din scară nu-și încuia ușa la intrare, m-am urcat pe balustrada treptelor și am coborât ca pe un topogan cele două etaje. Am năvălit în stradă, gata să izbucnesc
„ ce vă jucați aici fără mine”
Dar nu era nimeni și am stat așa înfiptă în spațiul dintre cele două garduri ce delimitau grădinile aranjate de locatarii blocului, simțind cum bătăile inimii mele se calmau, cum tot entuziasmul se topea așa cum se topea și dispărea bruma groasă de pe verdeața care încă mai trăia.
Era prea multă liniște, basculantele sau tirurile nu treceau duminica, să simți cum îți vibrează stomacul și ulterior tot corpul, poluat de puterea motoarelor turate la maxim. Și-atunci am căutat cu ochii prin iarba pleoștită acele pete de culoare ale gălbenelelor sau acele flori cu frunze ca de mărar, colorate divers, din a căror petale ne făcusem noi fetele toată vara unghii lungi, lipite cu salivă.
Nu mai era însă nimic, mesteacănul solitar își etala jalnic crengile albe și goale. Acel mesteacăn adus ciudat de vânt acolo la noi în grădină, pentru a cărui existență a fost nevoie de consemnul tuturor locatarilor deoarece rădăcinile lui îi stânjeneau primăvara când săpau să pună răsaduri de flori.
M-am ridicat pe gard și am început să-l curăț de coajă, mereu avea coji, așa cum avea mama când se bronza și mă ruga s-o curăț că o mânca pielea. Poate și pe el îl mânca, mă gândeam și umpleam asfaltul de coji albe până când a ieșit la geam șeful scării, vecinul de la parter și m-a pus să le adun pe toate și să le duc la container, pentru că ei ieșiseră mai dimineață la curățenie. Le-am adunat, n-am făcut nazuri, era un om pentru care simțeam respect, avea însă doi copii destul de mofturoși cu care se purtau ei cei doi părinți impecabil de față cu noi.
Mihaela și Ciprian...

Nu mai știu nimic de ei, de nimeni nu mai știu, uneori îmi vine să cred că mintea mea frustrată de acea tranziție bruscă pe care a trebuit să și-o însușească într-un timp scurt, a inventat o mare parte din aceste amintiri.
Le-a acordat acelor imagini, pe care cu timpul risca să le piardă , o atenție deosebită, le-a colorat cum colorezi o reclamă pentru a avea efect, le-a retușat în permaneță pe tot acest parcurs, le-a găsit un sens pentru a le diferenția de realitatea ostilă care le-a precedat.
Aș putea crede asta...
Mintea umană e capabilă de aceste vicleșuguri pentru a se apăra sau reseta cum se zice mai nou.
Îmi apăs cu mâinile pleoapele, le simt fierbinți, degetele reci acționează ca niște comprese, e sfârșit de septembrie și nu găsesc nimic în atmosfera prezentului. Nimic similar acelor senzații, acelui aer, acelor vremuri.
N-am timp să evaluez transformarea până la final a vegetației, nu văd stoluri de păsări plecând, poate e prea devreme, poate nu mai am timp, poate nici nu sunt în această zonă. Nu merg prin parcuri goale, să calc pe frunze moarte să le aud cum troznesc ascuțit sub pașii mei duși agale la plimbare.
Trăiesc asemeni majorității cu scopuri bine definite, fără abateri de la realitate. Atât cât scriu, dar scriu puțin și doar noaptea pentru ca o eventuală stare de slăbiciune să nu afecteze pe nimeni și mai ales să nu mă expună pe mine drept o lunatică nostalgică.
Dar trăiesc destul de des acest sentiment al dezrădăcinării, nicăieri eu nu pot spune acasă și să simt că m-ar mișca acest concept, de loc al meu.
Și oricât m-aș înconjura de oameni, oricât aș epata uneori prin entuziasm, prin optimism, oricât aș dori să simt că sunt acolo unde mă aflu și nu în altă parte, cu toate acestea, o singurătate permanentă roade ca o rugină, în interiorul meu, acel loc unde se presupune că stă neclintită ultima suflare a omului.
Dacă e posibil să-mi pot imagina astfel această senzație.
Să simți că ești obligat să ai locul tău, că reprezinți voit o verigă din lanțul realității, că fără tine s-ar crea probabil temporar dezechilibru și totuși să te simți tot singur e aiurea. E un alt mod de conștientizare a propriului eu sau poate fi desigur o anomalie, o cauză dobândită, motivată, o consecință a unui fapt deja petrecut...
O sechelă imposibil de vindecat...așa cred...cine mai știe...
Nici nu mă mai străduiesc să aflu, sunt obosită să încerc mereu să justific cuiva inexistent unele neînțelesuri.
Orice explicație uneori e inutilă...

Acolo unde munții se înlănțuiau ca într-o horă închizând cu o depresiune spațiul universului meu de copil, acolo toamna era la apogeu, își trăgea ultimele cadre, își sufla ultimele puteri, înainte ca iarna să apară și s-o îndepărteze definitiv ca pe o ultimă frunză încăpățânată să rămână pe creanga vreunui copac.
Sfârșitul lunii octombrie a debutat cu ploi, cu burnițe care durau zile întregi.
Trecuse aproape o lună cred de când nu mai mergeam la bătrână. Spun așa încercând să mă orientez după evenimente ca după niște puncte de reper rămase în memorie. Sfârșisem cu floricultura, se copseseră castanele comestibile și umblam cu Valentina după ele prin pădure, răscolind stratul de frunze umede, murdărindu-ne unghiile și hainele dar atât de fericite dacă reușeam să găsim măcar câteva.
În acea perioadă, într-una din zile m-am înscris într-o trupă adevărată unde cântam doar la voce eu și încă o colegă de a mea, Mirela, care mie îmi părea că doar se preface, nu știu cum. Dar totuși o primise profesorul de muzică, un bărbat între două vârste care mirosea mereu a alcool, dar care cânta impecabil la toate instrumentele. Ne selectase din corul școlii iar eu am devenit încă din prima zi, fascinată de noua preocupare. Pregătirea aparaturii, reglarea sunetului, a instrumentelor, țiuitul microfonului și puterea lor de rezonanță m-au extaziat în acea zi și-apoi în următoarele am uitat definitiv de doamna Vlădău și de soarta mea compromisă.
Aveam repetiții zilnic, am roșit, am transpirat, am plâns și-am râs până am reușit să-mi reglez și eu vocea pentru a cânta fără să țip, să tremur sau să falsez. Nici o clipă nu am simțit că ar fi zadarnic sau că aș vrea să renunț, înlănțuirea aceea de sunete răsunând live în acel spațiu strâmt, era cea mai frumoasă experiență pe care o trăiam.
Toți ceilalți erau studenți, băieți și fete, îmbrăcați în blugi strâmți, ele cu bluze prea subțiri pentru acea perioadă, de sub care li se vedeau sânii frumoși, etalați nonșalant, rujate strident și purtând accesorii ce-mi păreu mie extravagante sau eșarfe aruncate neglijet peste decolteri palide, ei cu părul lăsat lung, ele tunse rebel sau cu părul încrețit.
Erau plini de viață asta îmi amintesc despre ei. Și că-i consideram niște staruri. Purtau dialoguri scurte, folosind cu ușurință cuvinte pe care mă chinuiam să le rețin și să le caut apoi în dicționar semnificațiile, doar pentru că sunau atât de bine rostite de către ei, pentru că zburau nonconformiste de colo-colo, lovindu-se de mine ca de un obstacol așezat întâmplător în drumul lor.
Aveam din nou un scop, simțeam că mi-am găsit menirea, scriam în acel registru orice vedeam, orice observație pe care o absorbeam, retrasă așa cum eram mereu în umbră, pe scaunul toboșarului care lipsea destul de des de la repetiții.
Și câte vedeam! Și cu câtă ardoare mi-aș fi dorit să fiu ca ei, pentru că erau naturali, simpli, unii erau cupluri și se sărutau între ei fără să se ferească de noi sau se cicăleau, cel mai des însă fumau ca turcii uneori toți dintr-o țigară pentru că erau majoritatea locatari ai internatelor, provenind din familii modeste.
Dar aveau atâta lumină în ochi, atâta suflu în plămâni, atâta frumusețe în suflete. Așa mi-i amintesc...
Încurajată de mediul acela nou, în care gândeam că de bună seamă doar Dumnezeu m-a împins cu judecata lui înțeleaptă, am hotărât că trebuie să-i mulțumesc și să nu mai pierd duminicile sufocându-mă sub pătură, ci să merg la biserică. Nu la același lăcaș unde mergeam cu doamna Vlădău ci la o altă biserică frumoasă situată în apropierea intersecției care separa strada Lungă de centrul orașului. La biserica de la Mielul Alb, cum spuneam noi.
Și înarmată cu tot ce-mi trebuia, respectiv pomelnicele scrise frumos, cu litere de tipar, cu bani pe care trebuia să-i dau pe lumânări și prescuri și cu vocea dreasă de repetițiile de la club, am călcat din nou luminoasă pragul acelei biserici unde mi-am regăsit acea pace sufletească pe care mi-o refuzesem, pedepsindu-mă singură pentru nesăbuința mea.
Și a fost bine...Până într-o zi.
A fost bine și după dar a existat acel moment pe care mult timp l-am considerat un fel de cotitură în parcursul meu către viitor, deși atunci când s-a întâmplat eram convinsă că era cea mai mare nenorocire pe care putea să o sufere un copil de vârsta mea...