INSTINCTUL OMUCIDERII a fost puternic în mine din prima adolescență. Ideea de a face să amuțească pentru vecie unele voci care mă indispuneau, de a ascunde la o adâncime de un metru sub pământ o figură pe care nu puteam s-o sufăr, m-a ispitit totdeauna. Dar vedeam că în civilizația occidentală asasinatul în mic e rău văzut; această ocupație salutară nu e, în adevăr, decât apanajul drojdiei populației. Îndată ce începui să citesc cărți de istorie, eroii mei fură Tamerlan, cu piramidele sale de cranii, Irod cu masacrele sale în masă, Caligula cu sărbătorile zilnice de execuții.
Dacă cel puțin m-aș fi născut în vremurile în care orice proprietar avea drept de viață și de moarte asupra femeilor, fiilor și sclavilor săi ! Atunci un om cinstit putea să-și satisfacă această poftă — naturală la specia noastră — fără remușcări și fără teama de represalii legale. Și poate că acela care suprimase pe unul dintre ai săi devenea mai uman și mai generos pentru cei rămași.
Astăzi, nu există decât războiul. Dar în război omuciderea este anonimă — și nu vezi decât rareori efectul propriei tale opere. Și pe urmă, nu ai putința de a alege și unde lipsește alegerea, lipsește și satisfacția. Ai lua de nevastă o femeie trasă la sorți? N-am putut să mă duc la război și-am rezistat totdeauna ispitelor. Totuși, am pus să-mi confecționeze păpuși de piele colorată și îmbrăcăminte ca pentru niște oameni adevărați. Sunt copii perfecte ale dușmanilor mei, ale oamenilor care-mi sunt odioși. În cavitatea lor internă, în punctele vitale, conțin săculețe pline cu un lichid roșu.
Din când în când, dacă îmi vine poftă, pun să le așeze, drepte, printre arborii parcului meu. Și plimbându-mă, îndată ce zăresc unul, trag și cade pe spate, iar un val de sânge cald curge din rană.
Este o bună distracție și poate un mijloc salvator de a mă descărca. Dar nu e același lucru: îmi lipsește strigătul, sensul ireparabilului, al autenticului. Nu, nu e același lucru...