*
Mă cheamă Nicole și mă plictisesc în fiecare zi. Am început să traiesc după ce mi-am vomat inima prin vagin, până când am rămas un vid total. Sunt o clamitate:nu am reușit niciodată să vorbesc.
După 32 de ani am început să trăiesc. Am sărit gardul dupa al treilea tip cu care voiam să mi-o trag. În final m-a lăsat mama să-mi scot la vânzare tabloul în care eram încadrată ca o femeie proaspăt căsătorită. Eram o mașină teleghidată , care se oprea între picioarele soțului meu.Și atunci mă oprea el .Așa e casnicia noastră. Albastră. Într-o singură zi devenim doctori, avocați, ingineri, medici, arhitecți,designeri, pictori, profesori, tehnicieni, aurolaci, psihopați, vânători, celebrități… De toate .Și apoi altă zi, și alta…și încă una, apoi altă. Nu avem niciodată zile fertile. 20 și de ani m-am uitat pe geam. Nu era nimic interesant în casă. Am fost casătorită pentru că aveam 32 de ani și mi-ar fi stat bine să fiu mamă și soție. De profesie, am fost întotdeauna psiholog. Am adorat viața altora și felul în care ei nu se descurcau..
Împreună cu soțul meu am un copil. Singură nu am nici unul.
În public arăt ok cu el. După ce l-am dat pe Tavi la școală au început să mă cunoască vânzătorii de înghețată de la colțul străzii; am început să conștientizez ideea de-a fi măritată pe bune. Dar nu m-am putut obișnui niciodată.

**


Tavi s-a născut singur, pe la paișpe, când a intrat în trupa de teatru. Era banal. Nu a suportat niciodată un miros decent de educație. Îi pute viața a transpirație de actor. Tavi socializează cu perechi de pagini ,captive în culisele unui bol de sticlă, amplasat cu grija în vocea lui din spatele scenei. Nu emană respect .Am încercat să-i adun toți prietenii în cutii de carton și să-l mobilizez în așa fel încât să nu plece niciodată din cartier. Să știe lumea că se joacă de-a vacanța cu fiecare zâmbet obținut de la mine.
Nu reușesc să fac din Tavi un joc de cuburi monocrome ,din care ies trenulețe cu destinații care nu au existat decât în viața mea de mâna cu mama.

***


Mi-e frică să deschid dulapul. E pre multă culoare când scârțăie balamalele. Stau câte două ore să mă atingă hainele. Și nu reușesc să descifrez nici una. Nu mi se potrivește nimic. Atingerea tăiată în două a unui sacou mă face să cred că nu mi-am pierdut feminitatea și pot să am lânga mine orice model vreau. Atât timp cat îmi permit.
Un sacou simlu, vermillon , de raiată, cu doi nasturi mici în partea de jos, mă face stăpână pe deciziile mele. Dacă îmi iau și ofustă neagră sau ceva cu buline albe, arăt ca o doamnă în vitrina goală a străzii, în care eu sunt exponatul cel mai valoros. Hainele mele așteaptă să le explic pe larg cum poți întoarce cheia succesului în favoarea ta. Eu nu am avut yală pentru așa ceva. Poate alții…
Când era Tavi mic, dulapul meu avea o oglindă.Una rotundă și mare. Tavi a dat cu pumnul în ea și a spart-o. Avea nervi. Acum nu cred că se mai vede orgoliul cum își pierde culoarea, cum fără să vreau mă așteaptă umerașul de care am fugit toți anii ăștia.
Incertitudinea mă îmbalsămează și mi-e din ce în ce mai greu să deschid dulapul.


****

Nu am știut niciodată să zâmbesc. Soțul meu mă privea cu milă. Nu consideram ca fiind un handicap. Suburbiile unui zâmbet nu dezvăluie niciodată sinceritea unui om. Mi se pare că toți zâmbesc la fel. Și mie nu-mi place teatrul. D-aia Tavi merge pe ascuns la repetiții. Nu vreau ca el să zâmbească. Îmi place să văd cum eșuează într-o privire pierdută. Și mă caută…
Azi, cred că s-a săturat. Mi-a zâmbit.
Tavi e student la teatru.

*****

Socializez după șase când e mai ieftin. La telefon am toate prietenele din lume. Găsim soluții pentru promovarea anonimatului. Nu ajungem niciodată la o concluzie logică. Asta am facut toată viața.
Acum am 52. Am căutat prea multe străzi și nu am găsit nici un magazin pentru mine. Cred că mă întorc la mama.