Numele meu este Giafar și mă îndeletnicesc cu studiul unor probleme filosofice, fără însă să fiu propriu-zis un filosof. Mai ales că astăzi am împlinit șaptezeci de ani. Oricât ar părea de stranie ideea de sărbătorire a șapte decenii de viață în pragul incontinenței și a debutului de cataractă, planificasem o petrecere cu un grup de prieteni cu care aveam multe lucruri în comun. Și aș fi pariat chiar pe câteva ore de euforie autentică după miezul nopții dacă un plic adus în dimineața acelei zile nu mi-ar fi zădărnicit orice plan. Plicul conținea rezultatele unor teste medicale efectuate cu o săptămână în urmă, din dorința de a-mi confirma că, în ciuda a ceea ce simțeam, corpul meu avea să funcționeze în parametri rezonabili încă câteva alte decenii de acum încolo, cu ajutorul științelor medicale. Și bineînțeles, să pot folosi măsurătorile primite în alternarea de împăunări și compasiune ce constituie miezul oricărei conversații cu prietenii mei. Nimeni care nu a fost vreodată proaspăt septuagenar, înconjurat exclusiv de oameni ale căror pancreas, prostată și intestine au încetat demult să fie simple abstracțiuni, nu poate înțelege pe deplin câtă apropiere umană ascunde bogăția de cifre dintr-un raport medical abia întocmit. Rezultatele mele erau însă de altă natură, indicând fatalitatea unui ultim traseu abrupt parcurs cu ajutorul unei medicații extinse și a unui regim strict de viață. Doar înșiruirea medicamentelor se întindea pe o pagină a raportului. Când încă nu se scursese jumătate de oră de la vizita poștașului, îi prezentasem deja rețeta farmacistului. I-a luat aproape zece minute, dar s-a întors cu calculele făcute. Nu a scos nici o vorbă, nu mi-a oferit nici un medicament de pe listă. Cifrele lui arătau la fel de rău: nu aveam cum să susțin financiar așa ceva.
Nemaiavând nimic de pierdut am luat singura hotărâre rațională în astfel de cazuri: să mă întorc în anul de grație 1972, pentru a-l întâlni pe tânărul Giafar, unicul vinovat de tot ce mi se întâmplase în acea zi. Dintotdeauna am considerat că vindecările miraculoase care mai apar când și când la televizor sunt rodul unor asemenea pacturi secrete între subiectul bolii și una din versiunile sale anterioare.
L-am găsit fumând liniștit pe o bancă de pe faleză, așteptând pe cineva care nu avea să vină. În rucsac avea vin și ciocolată și m-a recunoscut imediat. Era bucuros să mă vadă, mă considera cea mai potrivită persoană pentru confesiunile pe care voia să le facă. Pe unii îi iubea, pe alții îi disprețuia, voia să facă ceva în acea seară, voia să fugă de o mie de alte lucruri. Părea să omită cu bună știință faptul că eu le știam pe toate, cum se întâmplaseră, cum erau în 1972, precum și ceea ce avea să se aleagă de fiecare în parte și mai ales, de el în particular. Doar eram acolo. I-am explicat scopul vizitei mele. A strâmbat din nas întrebându-mă: “Până când sunt eu și când mă transform în tine?”. I-am răspuns că nu așa merge treaba asta, nu există un moment anume, e complicat. Voia totuși să știe. Cu atâta lucru îi eram dator. I-am argumentat că între mine și el mai există vreo duzină de identități intermediare, câte un Giafar asemănător în atribute dar diferit în substanță apărând cam o dată la patru ani. S-a ridicat, a ocolit banca și apoi dintr-o mișcare s-a cățărat pe ea. “Cheamă-i la o bere”, a propus. “Pe toți. Mai discutăm una alta, poate supunem la vot”. Începusem cu stângul, în loc de compasiune primeam sarcasm. Nu cu ceilalți aveam treabă, el era important pentru mine, stilul lui de viață era cel care îmi cauza mie atâtea probleme. Pentru a fi convingător am scos din buzunar rețeta doctorului și i-am înmânat-o împreună cu calculele farmacistului. Pentru un timp, am stat amândoi în liniște. Părea să studieze atent cele două foi, trecându-le simultan prin fața ochilor. După câteva minute în care a repetat aceleași mișcări, am înțeles cu groază că se maimuțărea. Trebuia să-l pun cumva la punct. I-am smuls foile din mâini dar până să deschid gura, m-a întrebat: “Tu ești ultimul dintre noi?”. După sarcasm și obrăznicie, întrebarea venea ca un semn că îi pasă totuși de soarta mea. Doar că nu aveam ce să-i răspund. Chiar dacă am cunoștință de cei dinaintea mea, asta nu înseamnă că am vreo idee despre cei ce îmi urmează. Dar, în orice caz, aș ști să-i tratez cum se cuvine, dacă mi-ar face onoarea să mă viziteze în timpul meu. Se ridicase din nou și începuse să țopăie batjocoritor în jurul meu. “Hei, ce crezi că se întâmplă dacă sar peste balustradă?” l-am auzit urlând în timp ce mă întorceam tocmai la timp pentru a-l admira executând o echilibristică prostească pe bara de fier de deasupra apei. Nu mai aveam răspunsuri pentru el. Iar întrebări, nici atât. Era un imbecil fără speranță de vindecare, iar eu o superstiție egoistă ce bântuia omenirea în 1972, pe când se credea că mai există viață în cărți.