...Se aud bătăi. Două cleme lovindu-se pentru o porție minusculă de soare. Ea își scoate gândurile la uscat. Dă cu pronto mobila bătrână.
Caută cu ochii posibilitatea de evadare. Gânduri albe și pline de nonsens îi izvorâsc cald în minte. Se uită la furnica de pe linoleumul scorojit, ce transportă harnic firimituri .O strivește. O privește atent cum se zvârcolește pe spate. E doar o furnică nenorocită.
- Oare o să-i ducă cineva lipsa? se aude timid, vocea din mintea ei.
- Poate avea și ea un iubit, un furnicoi pentru care căra ca o spartă, ca seara să se relaxeze și să mănânce popcorn la filme de dragoste.
- Da pe dracu’.Cine știe ce neam belit au și ce reguli stricte. Poate avea o vârstă înaintată și au exclus-o din tribul lor, că nu și-a găsit alesul la timp. Și ce-i cu idioțenia asta să-ți găsești perechea înainte de treizeci? De ce mama dracului toată lumea trebuie să aibe aceeași soartă mizeră? Sigur ea vroia să fie altfel, nu mașină de pompat copii și cărat greutăți în van. Cred că era o biată sclavă care visa să fie scriitoare, dar s-o fi răzvrătit împotriva celorlalte parazite. Nu vezi că nimeni nu vine să-i ia cadavrul să aibă o înmormântare decentă?
- Înmormantarea naibii! Tu chiar așa simplistă ești? Crezi că orice slavă nenorocită are drepturi egale cu regina mușuroaică?
- Păi... nu m-am gândit că e așa complicat.Doar e o furnicăăă!
- Păi da...că ești tu o scorpie insensibilă și nu te poți gândi decât la tine. Ceee doar oamenii au dreptul să trăiască și să se reproducă? Poate ai comis dublă furnicidere. Poate purta o viață în pântecul ei, ce avea la rândul ei să care așchii, firimituri și alte rahaturi lungi și comestibile. Poate avea să ajungă o furnică onestă, deșteaptă și frumoasă cu antene lungi și curbate și ar fi atras atenția prim ministrului care îi dădea salarul personal, ca să arate populației că lui ii pasă...poate ea ar fi ajuns la palat și ar fi mâncat trufe, nu resturi pentru țărani...dar datorită ție la dracu cu toate astea!!!
- De ce țipi? N-am vrut... N-am știut...
- Ce n-ai știut? că furnicile au aspirații, stâlcite acum de câlcâiul tău stâng, acoperit de bătături întărite...iacs, ce moartă jalnică nu le-aș dori nici celor mai vitregi dușmani.
- N-am știut că ele simt. Nu m- am gândit că ele înghit în sec ca oamenii, că pot avea depresii și vise în fiecare seară blestemată de duminică, că pot iubi cu toată ființa lor mișcătoare...O să-i fac o movilă drăguță în pământul de la cactusul de pe balcon. Așa n-o să fie singură... poate o să se trezească dacă familia ei o să-i facă ședințe de spiritism, îngrijorați pentru sufletul ei dispărut...Și cactusul o să fie acolo, vântul o să le cânte și cine știe, poate s-or îndrăgosti...