Nu mai putea suporta. În ultimele anotimpuri îi fusese din ce în ce mai greu să asiste la certurile dintre gemeni –frații săi- și bătrânul lor tată, iar acum nici nu-i mai putea auzi. Totul escaladase de la moartea mamei lor în urmă cu 5 ani. Sărmana femeie era îngropată de atâta vreme și lui încă i se umezeau ochii ori de câte ori gândurile îi alunecau spre ea. De data asta nu fusese deloc diferit. Gemenii își manifestaseră pentru a mia oară dorințele de a părăsi muntele, de a explora lumea. O făcuseră cu mai multă convingere, cu o pasiune pe care Remus o simțise mocnind în ei de multă vreme. Rezultatul, de asemenea, fusese cel pe care ar fi pariat dacă ar fi știut ce înseamnă un pariu: tatăl lor refuzase categoric. Ba chiar ridicase tonul la cei doi gemeni, ceea ce nu-și mai amintea a se mai fi repetat în trecut. Nici chiar când erau mici și alergau după sălbăticiuni prin pădurile muntelui. Nici chiar când Darius ucisese lupul preferat al tatălui lor. Îngrozit, simțise nevoia să iasă. Să-și curețe mintea, să alerge departe de toată acea atmosferă care sfâșiase familia. Neobservat, părăsise peștera și se făcuse nevăzut în pădure unde hoinărea acum pierdut în gânduri – majoritatea din ele nu prea vesel pictate.
Uneori le dădea dreptate gemenilor. Darius și Marius erau frații lui mai mari, dar cei aproape cinci ani care reprezentau diferența de vârstă dintre ei erau greu de sesizat pentru un ochi neantrenat. Toți trei erau la fel de extraordinar de dezvoltați. Beneficiau de un fizic impresionant care nu de puține ori băgase spaima în flăcăii satului. Dar ei nu se gândeau la asta. Ocaziile în care ei coborau în sat era atât de rare încât păreau a vizita o nouă localitate de fiecare dată. Într-atât se schimbau oamenii și locurile. Când își permitea un moment singur cu gândurile lui, fără supărătoarele intervenții ale gemenilor care-l tachinau pentru seriozitatea “nepotrivită vârstei” cum spuneau ei, trebuia să-și recunoască sincer că nici lui nu i-ar fi displăcut să vadă măcar ce era dincolo de munte. În ce culori era adusă la viață lumea despre care citise doar în cele câteva cărți ce aprținuseră mamei sale. Ce miros avea oare? Hmm. Trebuia să aibă un gust destul de bun, altfel de ce chinuiau gemenii atât de tare să obțină permisiunea tatălui lor de a pleca. Remus și-ar fi ars o mână, ba chiar și un picior, înainte să bănuiască o neascultare a voinței bătrânești. Desigur, gemenii își jucau cărțile din ce în ce mai pătimaș, dar Remus era convins că nici unul din ei nu era capabil de a frânge inima obosită a tatălui lor.
Pădurea era plină de viață la acea oră întunecată. Remus se culcă într-o mică poieniță bucurându-se de sunetele ce musteau peste tot în jurul lui. Chiar cu ochii închiși le auzea pe toate și le putea identifica cu o precizie atât de mare încât un biolog ar fi rămas cu gura căscată, permanent. De la cea mai mică gâză care i se cățăra anevoie pe piciorul gol, până la foșnetul catifelat al sfinxului tocmai ieșit la vânătoare. Aceasta suită de tovarăși nu era altceva decât grupul lui de prieteni. Singurii pe care-i avusese vreodată dar care nici nu erau capabili de a-l întovărăși, de a-i sta măcar în preajmă.

El nu părăsise niciodată muntele…

După câteva minute de pură comunicare cu natura, Remus se simțea mult mai bine. Sunetele atât de familiare lui se topiseră ca de obicei, era suficient ca un singur animal să-i adulmece mirosul pentru ca în doar câteva secunde toată forma de viață din imediata lui apropiere să dispară, sau să se camufleze în vreu fel. Se obișnuise cu asta. Înțelegea acum că era doar o reacție de apărare, în care instinctele de apărare luau controlul asupra animalului care nu vedea altă soluție decât fuga. Remus zâmbi amintirii deosebit de plăcute a zilei în care tatăl lor îi explicase cu lux de amănunte că el nu era ca toți ceilalți. Că el, și frații lui de asemenea, erau speciali…