Petrea Gorun zâmbea prin somn. Se visa tânăr fecior, cosind iarba, în Poiana Căprioarei. Numai că în loc de iarbă umezită de roua dimineții, în visul său, Petrea cosea crini albi. Era fericit și liniștit. Crinii se așterneau în brazde la picioarela sale, vântul adia ușor, păsărelele ciripeau, iar sufletu-i era ușor și liber ca pasărea cerului.
Deodată o zări pe Mara venind spre el pe poteca ce ducea spre fântâna de sub paltini, ținând în mână un ulcior de lut ars.
Era frumoasă, prea frumoasă!
Poate chiar mai frumoasă decât fecioarele dezbrăcate de pe covorul din odaia mare a notarului.
Dar când se uită mai bine Mara parcă plutea. Se apropia de el neatingând pământul. Îmbrăcată într-o rochie din petale albe de crin, peste care curgea în valuri părul ei negru. Petrea a rămas stană de piatră, vrăjit de frumusețea Marei.
– E prea frumoasă, rușinos de frumoasă... șopti.
Mara s-a apropiat de el și i-a întins ulciorul pe care se scurgeau picături de rouă. Luă ulciorul și vru să întrebe ceva...
– S-s-t! Îi puse Mara mâna la gură.
Petrea vru să întrebe de ce să tacă, însă mâna Marei parcă-i închise buzele. Nu putea scoate nici un sunet.
– Cuvintele tale pot distruge această clipă de fericire, parcă îi ghici gândul Mara.
Apoi continuă:
– Cândva cuvintele tale erau pentru mine clipe de fericire, picături de rouă, pe petele dalbe a crinilor cuminți.
Erau mai dulci ca mierea, mă îmbătau ca vinul de viță nobilă, îmi ridicau sufletul mai sus de stele... Dar tu Petreo, sau poate soarta, bogăția, oamenii răi, sau toți împreună, ați transformat aceste clipe în clipe de durere și coșmar, în picături de noroi care au întinat petalele crinilor. Ele au devenit mai amare decât pelinul, mai murdare decât noroiul mocirlei în care m-au aruncat și din care nu am mai putut ieși la suprafață.
”Nu te-am mințit, chiar te-am iubit!” gândi Petrea neputând să scoată nici un cuvânt, dar știa bine că Mara îi citește gândurile.
– Sunt sigură că m-ai iubit! M-ai iubit la fel cum iubesc copiii fluturii, aleargând după ei până se satură, pe urmă uită. Da Petrea, m-ai iubit cum iubesc fetele florile prinse-n cosițe, pe urmă le aruncă și își prind altele. Așa m-ai iubit și tu pe mine. Asta nu e iubire Petreo, ci doar o amăgire amară.
– Iartă-mă Mara!.. Eram atât de tânăr... Tata împreună cu unchii mei m-au convins să mă însor cu Ana, deoarece era din neam de nemeș. Era bogată, avea casă și pământ. Mult pământ Maro!
Deodată i se făcu sete și duse ulciorul la gură, dar Mara îl opri.
– Așteaptă puțin Petreo, încă n-a sosit clipa!
Petrea își aduse aminte că Mara e moartă și se cutremură de frică.
– Așa e Petreo, sunt moartă!.. M-am înecat în Vadul Morii, imediat după nunta ta cu Ana. Dar nu am alunecat din greșeală, cum vorbeau oamenii prin sat, ci m-am aruncat singură de pe punte. Cum aș fi putut răbda rușinea lumii?... Cum puteam să aduc pe lume un prunc fără tată?... Spune Petreo cum?... Nu puteam să-l fac pe tata de rușine după ce m-a crescut făra mămuca de la patru ani?... Spune Petreo!...
Petrea începu să tremure de parcă îl cuprinseră frigurile.
– De ce nu mi-ai spus Maro?! De ce?... Ah, dacă aș fi știut...
– Tot pe Ana ai fi luat-o! Ana avea pământ Petreo!...
Petrea se simți cuprins de o sete cumplită, parcă îi ardea sufletul nu trupul.
– Ai fost fericit cu Ana, Petreo?
– Nu știu! Am fost fericit cu tine Maro!... Pe urmă am fost ocupat... prea ocupat ca să mă gândesc la fericire. Iar acum sunt din nou fericit Maro! Auzi Maro?... Sunt fericit la fel ca atunci!...
– A sosit clipa!... Bea Petreo! Această apă îți va curăți sufletul! O să fi neîntinat ca un prunc. Eu te-am iertat Petreo!... Bea!...
Petrea duse ulciorul la gură și bău mult și cu sete. Simțind cum i se stinge în suflet focul ce-l cuprinsese.
Când termină de băut Mara începuse a se depărta de el, la fel cum venise, neatingând pământul.
– Mara! Nu pleca Mara! Așteaptă-mă! Strigă Petrea.
– Nu Petreo! Aceasta a fost ultima noastră revedere! De acum cărările noastre se despart pentru totdeauna!...
– Eu te iubesc Maro! Strigă Petrea alergând după ea. Însă după câțiva pași nu mai simți pământul sub picioare. De acum plutea, la fel ca și Mara.

În odaie intră Ana cu popa Iancu.
Petrea sări brusc din Pat și alergă spre ei, dar după cățiva pași se prăbuși în brațele Anei șoptind:
Eu te iubesc... Iar ultimul cuvânt nerostit înghețase pe buzele-i arse de sete.

Sfârșit