A plouat două ore, iar bulevardul ce duce spre gară e cețos și întunecat . De pe o bancă maro se aud două glasuri vesele:

-De ce trebuie să cad din cer de fiecare dată când te văd?
-Pentru că mă iubești, și pentru că te iubesc. Pentru că e frumos , pentru că mi-e dor de tine, pentru că îmi place să te văd căzând…
-A meritat, nu mai sunt întreg dar a meritat…știi nu mai avem mult…
-Nu…nu mai avem…vino mai aproape…

Un observator atent ar fi putut vedea cum două picături de apă, ce coborau agale și paralel pe speteza băncii, se unesc devenind una …. până când, brusc și necruțător dispărură sub o eșarfă ținută de o mâna grijulie…Doi tineri luară loc acolo…

El:…știi, te-am chemat pentru că trebuie să discutăm ceva important.
Ea: Da? Ce frumos, tu întotdeauna îmi spui lucruri importante… mă faci așa de fericită!
El: Trebuie să ne despărțim.
Ea:….
El:Nu e vina ta, la mine e problema, nu mai pot ca până acum…nu mai simt…putem să rămânem prie…

Sunetul sec pe care îl făcu palma ei pe obrazul lui se estompă în ceață.

Fugind în direcții opuse, ea palidă el cu un obraz în flăcări, nu se gândeau la nimic.
Banca a râmas libera.
Începu ploaia.
După două ore, două glasuri, pe aceeași bancă:

-De ce trebuie să cad din cer de fiecare dată când te văd ?
-Pentru că…