-Nu mai e apă! zise o voce feminină puțin ascuțită trădând enervare sau poate tulburare.
-Mă duc eu! Vocea copilului se auzi stins abia acoperind zgomotul de vase trântite ce venea dinspre bucătărie.
-Ai două găleți! Una albastră de fier și una roșie de plastic!
-Am plecat!

Plin de entuziasm, copilul mai mult sări decât coboarâ scările și împinse cu umărul poarta grea de lemn masiv vopsită în alb și maro. Ajunse pe drumul plin de bolovani ascuțiți, și cum era încălțat cu papuci ușori, o luă pe marginea drumului…prin praf. Mergea cu pas vioi și săltat, gălețile-i erau goale și drumul cunoscut. Nu se gândea la nimic.

Înaintea lui văzu o uliță ce facea la dreapta și cobora abrupt. Grăbi pașii, părăsi drumul și intră pe uliță bucuros că nu mai trebuia să ocolească…jos era fântâna.

Coborârea îi făcu plăcere, era ușor, totul mergea fără ca el să-și dea multă silință…”Ce bine e” gândi el. Þinea gălețile în mâini și aproape nu le simțea, erau ușoare…ușoare de tot.

Ajuns la fântână lepădă gălețile, și deschise portița fântânii…verifică adâncimea puțului și zâmbi admirativ…nu vedea fundul. Cu o mână sigură, trase siguranța roții, iar găleata își începu coborârea spre adânc. Lanțul se desfășură și copilul zâmbi din nou…”Ce ușor e” mai gândi. Un zgomot sec, urmat de un ecou profund și de smucirea furioasă a roții îl treziră brusc din visare. Găleata atinsese fundul se umpluse și trebuia adusă înapoi sus.

Începu să învârtă roata în sens invers, și greutatea găleții îl sperie grozav. Își adună toate puterile și atunci când era gata să renunțe o văzu apărând plină ochi de apă, strălucind de soare. Puse siguranța, și așeză prima găleată.

Vărsă pe jos aproape toată apa. Îi venea să plângă, și chiar plânse.
Repetă de câteva ori această operație și reuși să umple ambele găleți. Era mulțumit. “ Am reușit” gândi…

Uitase de uliță. Ridică privirea și dintr-o dată văzu. Ce coborâse ușor, trebuia să urce greu.
Din nou îi veni să plângă și plânse. Începu să urce clătinandu-se și vărsând din apă cu fiecare pas.

Poarta de lemn masiv, vopsită în alb și maro, se deschise scârțâind, lăsând să intre o siluetă ștearsă, aplecată, ce ținea în mâini două găleți aproape goale. Obrajii îi erau plini de praf și dâre strălucitoare de la lacrimi.

Intră în casă cu gălețile…nu mai era copil.