Târziu în noapte. Încerc să adorm. Nu pot! Mă întorc cu o oarecare nervozitate de pe o parte pe alta. Un ticăit surd tulbură liniștea nopții, e doar ceasul ce-mi deranjează somnul.. Încerc să mă gândesc la ceva, dar nimic nu-mi vine în minte… Deschid ochii și privesc în jur, nu observ nimic, beznă totală… Mă ridic repede din pat ca din instinct, mă duc la fereastră și privesc afară, e pustiu, toți dorm, doar vreo pisică uitată pe afară se aude mieunând din depărtare. Mă îndrept brusc spre ușă și cobor în fugă scările, alerg pe străduță fără a privi în jur, nu știu unde mă duc, parcă aș fi ghidată.
Străbat în fugă strada și mă îndrept spre pădure, încep să mă gândesc de ce mă duc acolo dar nu găsesc niciun răspuns, vreau să mă întorc dar parcă ceva mă reține, ceva din adâncul sufletului mă obligă să-mi continui drumul. Dar ce drum? Știu că trebuie să ajung undeva. Dar unde? Mii de gânduri și întrebări îmi inundă rațiunea… Continui să alerg, dar la un moment dat simt nevoia să mă opresc, Ceva mă țintuiește acolo. Nu știu unde mă aflu, nu cunosc acel loc. În față mi se arată o casă mare, întunecată, cu geamuri sparte, ușile erau larg deschise.
Mă îndrept încet spre ea, simt că ceva mă cheamă acolo. Un vânt puternic mă doboară și cad pe pământul rece dar nu mă interesează nimic, mă ridic și îmi continui drumul; ajung la intrare, pășesc înăuntru. Era foarte frig (în ciuda faptului că era abia începutul lunii iunie), nu vedeam nimic în juru-mi dar continuam să merg fără țintă, mă apropii de o altă cameră, deschid ușa, două lumânări erau aprinse, astfel am reușit să disting câteva particularități ale acesteia.
Era o cameră simplă, cu un pat vechi lipsit de așternuturi, deasupra căruia trona un baldachin sfâșiat, o oglindă spartă se afla undeva în dreapta patului, un portret al unei femei frumoase stătea impunător deasupra patului; din păcate trăsăturile feței nu puteau fi prea bine distinse din cauza pânzelor de păianjen. Într-un colț al camerei se afla o masă pe care se aflau așezate cele două lumânări aproape terminate, obosite de atâta muncă… Priveam nedumerită, mă simțeam speriată, inima îmi bătea cu putere, mă apropii de pat și mă așez, aștept…. Așteptarea se încheie, simt un fior, o respirație, mi-e teamă să mă întorc, parcă nu pot, mă simt blocată nu pot reacționa în niciun mod… Mă atinge… paralizez total. Mi-e teamă, dar… parcă mi-e bine... e lângă mine. Se apropie din ce în ce mai mult și se așează chiar în fața mea, ridic privirea din pământ și… în fața-mi se arată un tânăr de vreo 20 de ani, de statură medie, puțin palid, cu ochii verzi, brunet, o cicatrice în formă de cruce îi brăzda obrazul stâng, era frumos dar avea ceva straniu în privire, în mișcări…
Vine lângă mine și-mi cuprinde mâna, nu pot reacționa, înlemnesc la atingerea sa. Era atât de rece dar îmi plăcea atingerea lui timidă. Mă ridic și eu, stăm față în față. Privirea sa cuprinzătoare era ațintită asupra mea, mă măsură din cap până în picioare iar apoi se uită fix în ochii mei.
- Te așteptam…
Atât mi-a spus și m-a cuprins în brațele sale, strângându-mă cu putere. Mă simțeam așa de bine alături de el… știam că sunt în siguranță deși continuam să nu scot niciun cuvânt. Își apropie buzele de ale mele și mă sărută. Îi simt suflarea rece și pielea rigidă a buzelor, tot trupul îmi tresare. Simt că plutesc, încet, încet picioarele mi se desprind de pământ și mă înalț, iar el e lângă mine…
Un vânt puternic mă lovește și mă aruncă din brațele sale, cad inconștientă pe podea… Îmi e frig, foarte frig, deschid ochii și mă trezesc în aceeași cameră, simt ud, pun mâna la cap și realizez că un șiroi de sânge îmi brăzda tâmpla. Îmi amintesc ce s-a întâmplat, mă ridic, îmi e frig… abia acum realizez că am plecat doar în pijamale și sunt și desculță, dar mi-e indiferent. Mă uit în jurul meu și-l caut cu privirea dar nu e… Unde a dispărut?
Straniu! Nu-mi amintesc decât că am căzut, în rest totul e obscur. Încep să-l caut prin casă, pătrund dintr-o cameră într-alta, nimic, nici urmă de el… Măcar un semn cât de mic… Nu știu absolut nimic despre el, dar e ceva la el ce mă atrage. Oare unde-i acel înger cu chip palid? Ies dezamăgită pe ușile ce cu câteva ore în urmă mă așteptau larg deschise. Pe aleea din fața casei găsesc o lalea neagră, mă aplec și o iau, un fior rece îmi străbate tot trupul. Oare e de la EL? Sărut frumoasa floare și o lacrimă începe să-mi cadă încet pe obrazul stâng, parcă-i simt prezența dar nu-l văd nicăieri. Continui să pășesc încet spre casă. Nu mai simt nici frig, nici durere, doar mă gândesc la EL. Oare o să-l mai văd vreodată? Ajung acasă și mă trântesc obosită în patul meu, adorm foarte repede, nu-mi mai pasă de nimic.
- Anca! Trezește-te, o dată! E ora 13:00 și tu continui să dormi! (se apropie de mine și îmi dă pătura la o parte) Dumnezeule! Ce-i cu tine copilă? Unde ai fost? Ce ai pățit? Unde te-ai lovit la cap? Hai ridică-te mai repede să te duc la spital! Ancaaaaa! Doamne, parcă nici nu mă auzi când îți vorbesc! (din ce în ce mai speriată încearcă să mă aducă în fire)
Stăteam și mă uitam mirată la mama cum încerca din răsputeri să afle ce am pățit dar eu nu puteam să-i spun nimic... fiece cuvânt ce încercam să-l rostesc simțeam cum mi se oprea în gât, o priveam speriată, iar ea încerca să-mi vorbească. Oare de ce nu puteam vorbi? Ce mi s-a întâmplat? Mii de gânduri mă măcinau iar apoi mi-a apărut în minte imaginea lui. Ochii lui verzi mă tulbură și acum, am impresia că mă urmărește pretutindeni. Deodată sirena de la salvare mă trezește din visare... Pași grăbiți se aud pe scări, mama plânge disperată neștiind ce-i cu mine, aș vrea s-o liniștesc dar nu pot. Când m-au ridicat din pat și m-au mutat pe targă mă simțeam ușoară ca un fulg, simțeam cum plutesc în atmosfera covârșitoare. Și apoi... dintr-o dată totul s-a întunecat, un întuneric greu, apăsător, nu mai puteam gândi sau visa, doar încercam să văd, să descopăr. Dar ce?
M-am ridicat brusc din pat, nu știam unde sunt, m-am repezit la fereastră și am sărit, nu știu ce înălțime era... cred că m-am zgâriat de ceva în acel moment pentru că hainele mi se umpluseră de sânge. Mergeam grăbită pe un trotuar, nu știam unde sunt, nu știam unde mă duc, dar știam că trebuie să ajung undeva, mă simțeam ghidată de cineva... dar eram doar eu. Târziu am realizat că era aproape miezul nopții, dar nu-mi păsa, trebuia să ajung acolo! Mă luptam cu mine însămi să-mi dau seama ce fac, mă chinuiam să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine, dar parcă totul se ștersese din mintea mea în acea seară. Nu știam ce zi e sau ce an , dar nu conta. După aproximativ o oră de mers am simțit că trebuie să mă opresc...
Da! Eram tot acolo, El m-a chemat aici, o să-l văd din nou. Am alergat spre intrare, dar de data asta ușile erau închise... Am început să bat cu pumnii și picioarele în ele dar acestea nici măcar nu se clinteau. Cu fiecare sforțare fără rost îmi dădeam seama că eram și mai departe de el, lacrimile începeau să-mi invadeze chipul... am început să strig, trebuia să mă ajute cineva, disperarea îmi invadase toate gândurile, știam că trebuie doar să fac ceva. Dar ce? Văzând că nu am nicio șansă în fața piedicii ce stătea între noi am încercat să mă liniștesc și să găsesc altă soluție. Pumnii îmi erau acoperiți de sânge, erau o întreagă rană, iar rănile de pe picioare începeau să mă doară din ce în ce mai tare, simțeam durerea în întreg corpul, dar mai tare mă durea inima de dorul lui, asta era durerea ce mă sfășia pe dinăuntru. Am ocolit de câteva ori casa căutând o soluție de a intra înăuntru dar toate ferestrele și ușile erau închise.
Luna mă veghea impunătoarea, eram doar eu și ea acum. Forma ei aproape rotundă îmi dădea impresia unui chip ce mă privește și îmi urmărește fiece pas, fiece mișcare, ea era acum confesoarea mea. Ea știa că trebuia să-l găsesc pe El. Mergând în derivă prin grădina din spatele casei am observat o siluetă mișcându-se prin umbra copacilor, am urmat-o. Ajungând aproape de locul cu pricina am preferat să stau ascunsă în spatele unui tufiș, atunci l-am văzut pe El. Dansa în lumina lunii, erau doar el și ea, mișcările sale erau fără sens, corpul i se unduia încet, părea a fi într-un fel de transă, ochii îi sclipeau și îi confereau o aură cerească, privirea îi era ațintă spre cer, o privea pe ea, pentru ea dansa... L-am privit câteva minute în șir, nu cred că a realizat că eram acolo. La un moment dat Luna a fost acoperită de nori, atunci dansul lui a încetat, el căzând istovit pe pământul rece, acum îi puteam contempla mai bine chipul palidp. Nu m-am putut abține și m-am apropiat încet de el, nici măcar nu m-a simțit. M-am aplecat lângă El, i l-am luat capul în mâini și am început să-l mângăi încet.
Era atât de rece și totuși broboanele de sudoare îi invadaseră chipul... M-a simțit, și-a ridicat încet mâna stângă și a pus-o peste a mea, apoi mi-a tras-o încet spre pieptul lui, mâna-i era atât de caldă în comparație cu restul corpului... În momentul în care i-am atins pieptul am realizat că nu-i simt bătăile inimii dar nici respirația... Oare murise acum în brațele mele? Nu! Nu putea fi posibil, părea mai viu ca niciodată. A deschis încet ochii și a început să mă privească, părea că îmi contemplează chipul. Privirea-i era atât de blândă acum, mi-aș fi dorit să spună ceva în acel moment, dar noi nu aveam nevoie de cuvinte pentru a comunica, știam tot ce gândea fiecare. Apoi privirile ni s-au interesectat, mii de fiori mi-au cuprins întregul trup, mă simțeam atât de bine în prezența lui.
Luna începea încet, încet să-și facă din nou apariția în mărita ei împărăție, lumina ei ne învăluia, ea era confidenta noastră... Atunci el parcă a prins putere, i-am simțit inima zbătându-se sub palma mea, respirațiile îi erau foarte grăbite. Dintr-o mișcare se ridică, mi-a întins mâna și m-a ajutat și pe mine. Acum eram în față în față, mă privea timid, nu știa ce să facă și cum să reacționeze. M-a luat în brațele sale puternice și am început să plutim pe deasupra grădinii, îmi tremura tot trupul dar nu de frică... ci de emoții pentru că eram cu el. Îl măsuram cu atenție din cap până în picioare dar privirea mi-a rămas ațintită asupra buzelor lui. Îmi doream cu ardoare să-l sărut, să-i simt suflarea, să știu din nou că-i al meu, dar... nu îndrăzneam.
- Dacă ai știi de cât timp te aștept...
- Mă așteptai? (emoțiile mi se resimțeau în glasul tremurând)
- Din totdeauna te aștept. (brațele sale m-au înconjurat și m-a strâns cu putere la pieptul său)
Totul era un vis frumos, un vis din care nu mi-aș fi dorit să mă mai trezesc niciodată. Lacrimi au început să-i acopere chipul, șiroaiele i se opreau încet pe buzele rece și vineți, nu puteam să-mi dau seama de ce plânge. Plânsetele sale deveneau din ce în ce mai disperate, îl priveam speriată și întrebătoare, și deși mă ținea în brațele sale se părea că nu-mi mai simțea prezența. Nu mai ținea cont de mine, plânsul său era sfâșietor, am început să-l mângâi încet pe cap, abia atunci am realizat că îngerul meu poartă o tichie în creștetul capului. Mângâierile mele au început să-l liniștească puțin. Zborul nostru a încetat și am coborât în grădina, ne-am așezat pe o băncuță, am rămas îmbrățișați și priveam împreună Luna, confidenta noastră. Lacrimile încă îi șiroiau pe față, îi simțeam de asemenea și suspinele ce păreau să nu înceteze. La un moment dat mi-a strâns foarte tare mâna, am început să scâncesc din cauza durerii provocate, s-a uitat speriat la mine, parcă abia atunci a realizat că sunt o ființă vie.
Noaptea a trecut pe nesimțite pentru că eram împreună, doar noi doi...