Ne așezăm turcește între perete și lighean. Mormanul nesfârșit de cartofi împraștiați pe ziar, mă
descumpănește, poate n-o să ne ia toată seara să-i curățăm, la urma urmelor suntem șase mâini mânjite cu pământ, ale mele n-ar trebui să le pun la socoteală pentru că sunt înțepenite de frig, ce bine ar fi să putem curăța și cu picioarele, și eu și Ana purtăm pantaloni matlasați și șosete din lână, pământul nu ține de cald? poate doar când te afli sub el și-atunci nu mai contează, râdem...
mă spăl în bucătăria Liei, intru în cameră, Dodi îmi oferă un fotoliu și căștile, rememorez de ce mă aflu aici, de ieri n-am mai mâncat, am băut doar un kilogram de lapte crud, creierul îmi funcționează haotic, nu vreau să mă întorc acasă, l-am lăsat în ușă pe scandalagiul ăla mizerabil, cu gând să nu-l mai văd, îmi distruge viața, i-am spus c-o să fac revelionul cu Ana și prietenii ei, asta a fost doar scânteia, atmosfera era demult tensionată, dac-ar putea m-ar lega de pat cu lanțuri, să rămân aici cu chirie, nu știu ce să fac, Dodi iubește și pictează, își trăiește cu egoism boema, iar Lia e tot timpul tristă, uneori agresivă, îmi arată poze de când era balerină și-mi povestește...s-a îndrăgostit de mine imediat, arătam cum arătam, pe-atunci eram atât de fragilă, îndrăgostită doar de Tchaikovsky, acum după doi copii și după anii petrecuți în bucătăria asta...
prin căști, muzica lui Vanghelis îmi îmblânzește gândurile, uite n-am chef să plâng, cel puțin nu de față cu ei, trebuie să mă mai gândesc, nu cred că vreau să văd disperarea Liei în fiecare zi cu fiecare altă femeie care-i calcă pragul, de fapt pragul lui Dodi, încerc să mă relaxez, ascult muzică și citesc răspunsurile copiilor mâzgălite pe perdea, Dodi
se-așează lângă mine, cum ți se par? copiii pictează direct cu spiritul și-adesea răspund din spirit nu din minte...noi zicem că sunt spontani...ghemuită-n fotoliu sunt singură cu muzica, mă trezesc vorbind...de-aceea zilele îmi sunt pustii ca niște stepe, zâmbesc, nu vreau să fiu patetică, Dodi-mi răspunde râzând...dar nopțile de-un farmec sfânt ce
nu-l mai poți pricepe...încerc s-o dau pe glumă, nu, nopțile mele sunt sinistre...hei nu fi tristă, uneori avem nevoie de ajutor, îmi întinde paharul cu votcă..și crezi că votca ajută? puțin, cât să vezi cum negrul devine gri...
Plecăm. M-ai lăsat singură cu cartofii ăia, mi se plânge Ana, ai grijă, Dodi face curte tuturor femeilor și-o face așa cum respiră, nu-i scapă nimeni, pricepi?...să-ți spun o fază mortală, discutam cu Lia despre rochiile de revelion, făceam mișto, mă-mbrăcasem c-o rochie de-a ei cu spatele gol și m-am trezit cu tipul ăla care venise cu discurile, un amic de-al lor, holbându-se la mine de parcă aș fi fost goală, m-a apucat râsul, ce s-a-ntâmplat îmi lipsește ceva, am vreo gaură-n spate? zice, nu, scuze, da’ în salopeta aia nu puteam să-ți ghicesc nici sexul, darămite să mai observ că ești o femeie frumoasă, îmi cer scuze pentru lipsa mea de pricepere...
mișto, îi zic, ți-a făcut un compliment...
ce compliment?!! îți dai seama ce spectacol oferim și nici măcar nu mai suntem conștiente de el...odată sau de două ori pe an, ne fâțâim și noi prin cercul de prieteni, travestite-n femei...
crezi că la revelion...în fine, pot să vin singură? și mai ales îmbrăcată cu rochia de la Geta, are niște sâni cu balene, sunt penibilă, zău!
ba nu, arăți un pic retro, nu-i chiar rea..

Scriam toate astea săptămâna trecută. Cum a fost petrecerea? pentru mine s-a încheiat cu un scandal monstru acasă, nimic nou.
C-o seară-nainte, Andu a venit să-l convingă pe tata să-mi dea drumul, în paranteza lui de libertate și singurătate, el partenerul meu de dans, dintr-o ultimă noapte de decembrie, și-a pus pielea în bătaia puștii, precum iepurii din pivniță, nimeni nu l-a înfruntat pe tata în felul ăsta pentru mine, și doamne ce frică mi-a fost c-o să-i vadă verigheta, nu și-o scosese, nici n-ar fi avut de ce.
Pe-o hârtie oarecare m-am apucat să scriu, când am ajuns a doua zi acasă, nu-mi aminteam
unde-ascunsesem jurnalul, eram obosită, dar voiam cu orice preț să scriu, hârtia am pus-o sub pernă.
Am scos-o din sărite pe Ana...ce dracu mă, ți-ai pus busuioc sub pernă, nu te gândeai c-o să-ți
scotocească ăla prin cameră și de ce trebuia să scrii neapărat?
Ce mai contează, nu știu ce-a înțeles tata, el înțelege greu sau nu înțelege nimic.

Spectacolul dat de Lia a fost grotesc, s-a îmbătat urât, a râs și-a plâns în hohote, l-a blestemat pe Dodi pentru toate iubitele și încă neiubitele din toate timpurile, din toate locurile. Mi-a fost milă de ea.
Sunt o dansatoare execrabilă, dar nu și atunci când dansez cu Andu.
Am plecat amândoi dimineață, ținându-ne de mână. Pe pe stradă ne-am luat la ceartă, până în fața casei în care locuia.
„nu vin, de ce să dorm la tine, când pot să dorm acasă?”
„ești copil, trebuie să mai crești...hei! teachers! leave the kids alone!”
M-a enervat râsul lui, se uita la mine ca la o fetiță proastănacă.
„te referi la corp sau la minte? și nu mai râde așa că mă iriți teribil !”
„nu pricep ce-i în capul tău, crezi c-o să sar pe tine?! ne este somn și mie și ție, e mai aproape la mine asta-i tot, dormim câteva ore și te conduc acasă, ce naiba nu înțelegi, sunt însurat, știu să-mi controlez instinctele...”
„nestatornic, dar conservator...”
,îmi răstălmăcești cuvintele!...uite...îți promit c-o să dormim ca niște îngerași.”
De ce mi se întâmplă tot timpul chestii care mă fac să mă simt mică, proastă, fricoasă? Poate că
nu-mi e teamă de el ci de mine.
N-a spus-o direct, dar ușurința cu care m-a poftit în casă, firescul gesturilor, când s-a dezbrăcat în fața mea și s-a așezat pe pat, alături de mine, în patul lui conjugal, ce ciudat sună, de ce s-o fi numind așa, toate astea m-au făcut să cred că mă consideră prietena lui sau poate sora lui mai mică.
În patul lui conjugal eu n-am putut dormi, stresată și îmbrăcată în rochia mea cu balene...și de aici începe povestea care l-a isterizat pe tata, l-a făcut să-i fie jenă cu fiica lui, pe cât de adoptată pe atât de nerușinată, busuiocul de sub pernă, am sperat să-l visez, să încep în vis ceea ce nu începusem în realitate.
L-am privit toată dimineața cum dormea, i-am mângâiat cu privirea fiecare centimetru de trup, de la claia blondă răzvrătită pe pernă și până acolo unde muntele lui cobora împăcat... frumusețe și spaimă, rușine, dorință...de ce? de ce nu-mi amintesc descântecul,
l-am învățat cândva de la Dina, prietena mamei și mama m-a certat atunci...i-aș pătrunde în vise, să-i trec granița sufletului, nu-mi amintesc descântecul și totul va rămâne așa între noi, neconsumat și nimic altceva nu va fi vreodată, nimic altceva nu se va naște, nici măcar sfântul, purul început al lui Barbu, nimic nimic nimic.