În dimineața aceea își spusese că trebuie să facă, în sfârșit, ceva, dar nu știa dacă e, într-adevăr, necesar sau poate să mai aștepte. De câteva zile se gândea la asta și nu se putea hotărî. Se plimba gânditor prin grădină, era primăvară și florile explodaseră în pomi, o maree de alb, dar el avea senzația ciudată a cuiva care a mâncat o plantă căreia trebuia, de fapt, să-i respire parfumul.
Undeva greșise și nu știa unde anume, ezita între alternative la fel de neclare, întrebându-se dacă, la urma urmei, acestea nu duceau la același rezultat.
În clipa aceea apăruse omul cu ochii cenușii și el fu surprins să-l vadă în mijlocul grădinii, uimit că, totuși, grădina continuă să rămână înflorită. Avea haine cenușii, părul cenușiu, dar totul la el erau ochii, de un cenușiu opac și rece sau fierbinte, de parcă din ei se revărsa mirosul acela înțepător de ierburi ascetice, crescute într-un pustiu arzător sau într-un pustiu glacial, nisipos. În câteva clipe își dăduse seama că ochii aceia sunt la fel de opaci ca și cerul, la fel de impasibili, la fel de nepătrunși, nicio sclipire de bunătate în ei, nicio prevedere de răspuns…Omul cu ochii cenușii nu-i spuse nimic, știa că trebuie să-l însoțească până la capăt, dar își aminti, ca prin vis, că putea să și renunțe, că ar putea să-l alunge, ochii aceia cenușii începuseră să se adâncească amenințător, ca două prăpăstii fără sfârșit, în care soarele primăvăratic nu mai putea pătrunde, el nu-și mai putea desprinde privirea din acele prăpăstii, dar se umplea din ce în ce mai tare de groază, simțea că-l cuprinde răceala, în ochii aceia nu era altceva decât abisul și îndărătul abisului alt abis, alt abis și așa mai departe, la nesfârșit, dar ochii aceia îi ofereau șansa să vadă nesfârșitul… “Dar tu ai văzut nesfârșitul?”, l-a întrebat, sau poate doar a voit să-l întrebe, ochii nu s-au clintit, omul n-a răspuns, buzele lui păreau tăiate în piatră, rămânea doar pustiul nesfârșit din ochii aceia cenușii, cu nisipuri nestatornice în care nu poți înscrie nicio linie clară și pe care cresc ierburi sărace, țepoase, usturătoare, în care spațiile nu se sfârșesc, continuându-se unul pe altul, izvorând unul din altul, iar timpul curge fără ore, fără veacuri, fără milenii… “Nu!”, șoptise el. “Nu! Nu!”, răcnise apoi, și deodată omul cu ochii cenușii s-a risipit ca o umbră, numai o sudoare rece simțise pe fruntea lui și spaima de omul acela îi cutremura trupul, ca după un vis care te-a ridicat în capul oaselor în pat și nu-ți recunoști propria cameră minute în șir…
Spaima de omul cu ochii cenușii, de spațiul fără sfârșituri din ochii aceia, de timpul care curgea nemăsurat acolo l-a urmărit multe zile, multe luni și mulți ani, dar i-a strecurat în trup și în suflet o febră nestăpânită, a început să împartă totul în parcele mici, și-a planificat totul în timp, pe minute și ore. Lucrurile se aglomerau tot mai mult în jurul lui, umpleau spațiul zi cu zi, răsădea pomi tot mai mulți, le culegea poamele, le depozita cu grijă, construia magazii, camere, mereu alte camere, pe care le înțesa cu lucruri, tot mai multe lucruri, ferindu-se să stea vreo clipă degeaba, agitându-se, ferindu-se de ezitări și mai ales de visare.
Într-o bună zi, însă, îl uitase pe omul cu ochii cenușii, asta descoperea abia acum, dar într-adevăr, într-o zi, nu știe când, l-a uitat și a rămas numai febra umplerii spațiului cu obiecte și a împărțirii timpului în minute, ore, zile, săptămâni, luni și ani, transformată în plăcere, în manie, cu atât mai accentuată cu cât făcea totul fără rost, de vreme ce-l uitase pe omul cu ochii cenușii… Dar poate, undeva, în adâncul conștiinței sale, zăcea teama de el și porunca de a nu se opri. Își dă seama, însă, că, de fapt, în clipa când l-a uitat pe omul cu ochii cenușii, începuse să să se plictisească și că numai marea aglomerare de obiecte și de construcții din jurul său, istoria fiecăruia dintre ele, pe care-o cunoștea în detaliu, îi ascunsese această stare.
Omul cu ochii cenușii poate știa acest lucru, știa, de la bun început, tot ce-o să se întâmple, și dacă el ar putea râde, ar fi râs și atunci, ar râde și-acum.
Astăzi, pentru prima dată, a descoperit că e foarte obosit… Brațele îi sunt grele și anii parcă mai mulți, cu mult mai mulți decât ieri…E toamnă și pomii lui sunt plini de roade, dar el nu mai simte dorința să culeagă niciunul. O frică rece începe să i se strecoare în oase și o răceală între el și lucrurile cu care a umplut spațiul și timpul. Camera în care stă acum i se pare imensă, iar lucrurile foarte departe de el și foarte depărtate unul de altul…
Toate astea i le face înțelese o furnică slăbănoagă, care încearcă de nu mai știe cât timp să escaladeze bibeloul de porțelan de pe o servantă maronie, pe care l-a așezat el ieri, fără să-și dea seama, în drumul ei de fiecare zi, și nu izbutește. Ar vrea acum să-l dea la o parte, dar nu mai are putere. Abia reușește să-și întoarcă privirea spre ușa care se deschide încet, întrebându-se dacă ar fi schimbat ceva ridicarea bibeloului din drumul furnicii…