O pagină albă de vise. Să începem tradiționala obsesie cu un mic popas în nemurire. Ieri te-am văzut, femeie care te ridic spre nemurire, și am crezut că sunt nebun. Pas cu pas, detaliu cu detaliu, aș fi putut jura că trupul tău se află în ochii mei și că ochi tăi privesc calea pe care urma să merg, înaintea mea. Am refuzat nebunia pentru că nu aveam cui să o povestesc, dar uite că ea exista. Am vrut să mă las atras, intenționat, în povestea unui vis nemuritor. Tu pășeai în fața mea și te urmăream. Din gâtul meu ieșeau semne de tuse, care ar fi vrut să întorci capul să mă privești. Nu ai făcut asta. Ai mers pe același drum pe care am mers și eu și nu ai auzit răgetul meu ascuns din gât. Era imposibil să fi tu, era imposibil să faci nebunia asta de a păși în fața mea. Sufletul meu începuse un cutremur fără oprire care s-a transmis spre corpul ăsta lumesc în care îmi așez veacul. Ce cadou mai e și ăsta? Am vrut să vorbesc despre mine, dar egoismul meu era oprit de al tău. Fiecare clipă care trecea mă făcea mai conștient că sunt nebun. Încercam să reîmprospătez blesteme în minte și să îmi fac rugăciunea imposibilă. Era rugăciunea celui slab care nu poate lua cu mâna lui ce i se oferă și așteaptă intervenția divină. Până unde merge dorința? Până la imposibil? Am luat un calmant al realității și am încercat să mă trezesc din obsedantul meu vis. M-am trezit spunând dorințe imposibile în minte și alergând fără rost pe câmpiile raiului meu interior. Azi te duc unde am promis, în cutia cu amintiri, și mă arunc cu capul înainte în fața ta, muză fără conștiință, care inspiri nemurirea dar nu o poți conștientiza. Nu știi ce să faci cu ea, nu știi unde să o așezi, dar vrei să o ai numai a ta. Nemurirea e fără stăpân și se plătește cu cel mai scum preț...sufletul. Am dat sufletul în brațele tale și ai plecat cu el. Îmi iau nemurirea din el și îți aduc sufletul înapoi. Nimic din vis nu îți mai aparține, de acum sufletul meu e visul cu tine.
Am obosit ferind cuvintele de tine. Am obosit vopsind colorat pietrele cu care să îți scriu ce simt. Cuvintele mele adevărate nu le crezi, desenele mele vesele nu te fac să râzi, pământul pe care calci este singurul lucru pe care îl vezi. Și tu vrei să îți asiguri nemurirea în felul tău...Și eu îmi asigur nemurirea prin cuvintele pe care nu mai apuc să ți le desenez.
Pictor fără pânză, îmi arunc ideile zbârcite pe pământ ca să mai am pe ce călca în drumul ăsta întunecat de clipa prea gândită de mâine. Cutia cu amintiri îmi rămâne dovadă că încă nu pictez umbrele nebuniei.