În fața Sfatului Popular, s-au adunat, cu mic cu mare, aproape toți oamenii din sat. Bărbații, tăifăsuind pe sub plopii de la marginea aleii ce ducea spre ușa sfatului, unii dintre ei așezându-se pe iarbă, alții-n picioare… Iar muierile?...ca muierile: ba țipau în gura mare una la alta, ba șușoteau una la urechea alteia câte un mare „sicret” interzicându-i cumetrei ca nu cumva aceasta să scape vreo vorbuliță „Da cum se poate, doar mă știi că eu nu-s de acelea… eu știu să pastrez „sicretul” , nu ca…” și aici pomenea numele altei cumetre cu care era certată.
Toată lumea aștepta, discutând și pronosticând cum se va termina problema, adică judecata lui Ivan Ciornei, pe care jidanul Mendel l-a tras în judecată, adică l-a dat la împăciuire… Dar pentru ce motiv?... Nu prea știa nimeni ceva sigur. Unii spuneau că pentru ceva bani, alții spuneau că la mijloc erau ceva lemne, alții spuneau că niște prune uscate era motivul sfadei. Nimeni nu știa ceva sigur, dar fiecare auzise ceva, fiecare avea varianta lui, după care trăgea concluziile. Numai baba Hafița țipurea ca s-o audă toți, că numai ea știe adevărata pricină a sfadei dintre jidovul Mendel și bietul Ivan, și că acesta (motivul) nu era nici banii, nici lemnele, nici prunii sau prunele, ci motivul era că Ivan i-a rupt jidovului puturos patru dinți de aur deoarece l-a prins pe acesta cu noră-sa Vasilena.
Din spusele bătrânei s-au iscat alte contraziceri, s-au tras alte cocluzii, fiecare își exprima părerea în felul său, unii îi luau apărarea lui Ivan că-i sărac și plin de necazuri și că nu are de unde să-i întoarcă datoria lui Mendel, alții dimpotrivă țineau cu jidanul, spunând că din cauza unora ca Ivan, Mendel nu mai vroia să împrumute bani nici gospodarilor de treabă din sat.
- Mendel, Mendel, vine Mendel!... – a trecut vestea prin mulțime, ca freamătul prin codru. Deodată mulțimea tăcu, se stinse orice zgomot, cum se stinge focul când arunci o găleată de apă pe el. Cei ce stăteau jos s-au ridicat în picioare, toți îl salutară respectuos pe Mendel. Bărbații scoțându-și pălăriile de pe cap, iar femeile aplecându-și umile capetele:
- Săru’ mâna domnu’ Mendel!..
- Să trăiți Domnu’ Mendel!...
- Să vă dea Domnul sănătate, domnule Mendel!... – salutările veneau din toate părțile gâdilând plăcut urechile păroase și clăpăuge ale jidovului, mândria și bucuria că-i respectat de toți îl umflau cum umflă aerul roțile de la tractorul „ceapeului”.
- Lăudăm pe Isus tovarășe Mendel! – se auzi vocea de bariton a lui Gheorghe Pupăză. Un hohot de râs a cuprins întreaga mulțime. Știau toți că Mendel nu credea în Domnul nostru Isus Hristos, iar pe deasupra de când a devenit comunist nu mai credea nici în Dumnezeu. Nega existența Lui, sau glumea că Dumnezeul lui e buzunarul: „Ai buzunural plin, atunci Dumnezeu e la cheremul tău, n-ai bani în buzunar nu-l ai nici pe Dumnezeu!” – asta era filosofia jidovului.
La salutul lui Pupăză, Mendel n-a răspuns nimic, doar i-a aruncat o privire amenințătoare ca un fel de : „Las’ că-ți arăt eu ție!” și a intrat în clădirea Sfatului Popular.
N-a trecut multă vreme că apăru și Ivan Ciornei împreună cu șeful de post, care-l aducea pe Ivan, ca nu cumva acesta să fugă de la „marea judecată”.
- Lăudăm pe Isus! – a salutat Ivan.
- În veci amin Ivane! Bine ai făcut că l-ai stomatologit pe jidan! – strigă bucuros Gheorghe Pupăză. Ivan n-a spus nimic, numai și-a aplecat capul și a intrat, după șeful de post pe ușa Sfatului Popular.
Intrând în camera de ședințe, lui Ivan îi stătu inima-n loc de frica domnilor ce așteptau să-l judece.
Se afla acolo și primarul, se afla și secretarul și domnul învățător și încă un domn mărunțel, probabil din Sighet sau de la județ, deoarece pân’ acuma, Ivan nu-l mai văzuse.
„Îștia toți s-au adunat să mă judece, nu voi scăpa de pușcărie!... Dracu’ m-o pus să-l bat pe jidan? Nemernicul, ia uite ce-i trecu pân cap!… I s-o făcut dor de hârjoneală cu muieri tinere!... Dacă ar afla fecioru’ meu i-ar crăpa capu-n două, mama lui de jid împuțit!... Bine că noră-me mi-o zâs mie. Hâtră fată, i-o zâs jidanului că-l v-a aștepta în șoprul de fân, iar pe urmă m-o trimis pe mine. Ha-ha-ha… da ce i-am mai dat-o pe cocoșă, nu se va mai lega el de noră-me cât o trăi, o ținea minte! Oare cât mi-or da îștia? – se întreba bietul Ivan.
- Știți pentru ce v-am invitat? – i-a întrerupt gândurile primarul.
- Da cum să nu știu? –se miră Ivan că-l întreabă primarul.
- Bine dacă știți!... Atunci ar fi bine să recunoașteți cu ce i-ați greșit tovarășului Mendel și o să încercăm să rezolvăm problema aici, dacă nu… aveți grijă căci tovarășul poate să apeleze la judecătoria din oraș, iar acolo știți și singur.
- Știu, știu domnule bdirău, îl întrerupse Ivan bucuros că s-ar putea să scape și să nu-l închidă pentru că l-a bătut pe „împuțitul de jid”.
- La toate ședințele și adunările vă tot repet să nu-mi mai spuneți domnule ci tovarășe, ați înțeles?
- Am înțeles domnule bdirău!... Cum să nu înțeleg?
- Mă bucur! – zâmbi primarul, iar acum, vă rog să ne povestiți cu ce i-ați greșit tovarășului Mendel?
- Păi știți cum o fo’ domnilor? – începu Ivan să povestească.
- Tovarășilor! – se răsti la Ivan domnul mărunțel ce venise tocmai de la oraș să-l judece.
- Păi așe o fo’ domnilor tovarăși… acum e mare zăpușeală noapte-n casă, iar eu i-am zâs noră-mi să-mi așterne-n șoprul cu fân, o cergă ca să dorm acolo.
- Nu ne mai turna gogoși cu noră-ta și cu șopronul de fân, ce ne interesează pe noi șopronul tău de fân?... Treci la subiect!... – se enervă primarul, trecând de la „dumneavoastră” la „tu”.
- Păi, cum nu vă interesează șopru’ meu?... – căscă gura de mirare Ivan.
- Lasă matale șopronu-n pace și treci la subiect – se amestecă-n vorbă domnul mărunțel.
- Păi, da șopru’ e subiectul, acolo l-am bătut pe Mendel, acolo i-am rupt și dinții…
- Ce i-ați făcut?... – sări ca ars primarul.
- Cum așa?... Tovarășul Mendel ne-a spus că a căzut de pe scară s-a lovit și așa și-a rupt proteza cu dinți de aur – se miră și secretarul.
- Așa este tovarăși, am căzut și mi-am rupt proteza, eu nu știu despre ce vorbește Ivan, probabil vrea să mă compromită-n fața dumneavoastră, să nu-l credeți stimați tovarăși!...
- Păi nu pe dumneata te-am bătut la mine-n șopru?.. – îl întrebă Ivan pe Mendel, nemaiștiind ce să creadă.
- Nu Ivane, nu, pe mine, nu!.. Ce să caut eu în șoprul tău?... Ha- ha- ha!- râse forțat, strângând din umeri, Mendel.
- Ba pe dumneata te-am bătut domnule Mendel… știi bine ce ai căutat acolo, la fel cum știu și eu... zâmbi Ivan.
- Vă rog să nu-l credeți tovarăși! Minte, minte, vrea să mă compromită-n fața dumneavoastră, eu nu am fost în șopronul lui, pot să jur chiar pe Evanghelie de față cu preotul dacă vreți, se apăra Mendel, aproape strigând, era roșu la față de mânie, ca un rac.
- Tovarășe Mendel, vă rog nu uitați că sunteți comunist, i-a atras atenția tovarășul mărunțel ce venise de la oraș să-i apere drepturile.
- Și pe deasupra nu ați fost niciodată creștin – adăugă primarul, după care-l pofti pe Ivan să-și continue povestea cu șopronul.
- Și după cum v-am mai spus, m-am dus în șopru cu fân și m-am culcat fără nicio grijă ca un prunc. Când deodată-l visez pe Petrea al Cucului, Dumnezeu să-l ierte, că om bun o mai fo’, eu am cărăușit cu el mai demult la Rădăuți.
- Lasă dracului visele, și pe Petrea al Cucului! Nouă spune-ne cum l-ai bătut pe tovarășul Mendel!
- Minte tovarăși, minte, nu-l credeți, vrea să mă compromită, eu vă dau cuvântul meu de comunist!
- Aveți răbdare tovarășe Mendel, noi trebuie să audiem ambele părți, spuse tovarășul mărunțel și-i făcu semn lui Ivan că poate continua.
- Așe după cum am mai spus, tocmai l-am visat pe Petrea al Cucului…
- Naiba să te ia împreună cu Petrea al tău se enervă primarul, nouă să ne spui ce s-a întămplat între tine și tovarășul Mendel!
- Păi ce s-a întămplat?... Domnul Mendel s-o suit la mine-n șopru și pe întuneric, s-o aruncat peste mine, m-o strâns în brațe și-a începu să mă pupe!
- Minte tovarăși, vrea să mă compromită, nu-l credeți – gâfâia Mendel.
- Dar de unde ști matale că a fost tovarășul Mendel, dacă spui că a fost întuneric? – întrebă tovarășul mărunțel.
- Păi atunci pe loc n-am știut dar am aflat a doua zi dimineața.
- Cum ai aflat? – întrebă din nou tovarășul mărunțel.
- Păi am găsit ceasul domnului Mendel. Ceas de aur nu are nimeni în sat în afară de el, mai văzusem la domnul Mendel ceasul, așe că i l-am adus înapoi – spuse Ivan scoțând din buzunar un ceas de aur legat la un lănțișor destul de gros tot din aur și începu să-l legene în fața lui Mendel care, la vederea ceasului, a holbat ochii și înghițea-n sec ca peștele pe uscat.
- E ceasul dumneavostră tovarășe Mendel? – întrebă tovarășul marunțel.
- N-nu-u-u!... Eu n-a-a-am avut asemenea ceas, al meu a fost un pic mai mic… -minți Mendel roșindu-se ca para focului de rușine, dar și de necaz că trebuia să renunțe de binăvoie la ceasul său de aur.
- Gândiți-vă bine tovarășe Mendel, ceasul acesta împreună cu lănțișorul de aur costă o avere întreagă! – spuse primarul.
- Nu, nu… am mai spus că nu-i ceasul meu, al meu a fost un pic mai mic!
- Dar de ce spuneți că a fost, nu-l mai aveți?.. – întrebă primarul.
- A-a-a… l-am dăruit lui nepotu-meu, azi primăvară când a fost la mine – mințea în continuare Mendel.
- Bine, dacă nu-i ceasul dumneavoastră, atunci nea’ Ivan îl poate păstra, ca recompensă pentru că cineva l-a pupat pe întuneric. Oricum nu pentru că v-ar fi bătut l-ați chemat la împăciuire, nu-i așa tovarășe Mendel? – zâmbi șiret primarul.
- Așa-i stimați tovarăși, cum să mă bată? Eu am picat de pe scară și…
- Dar atunci la ce dracu’ m-ați invitat, așe mândru cu miliția ca pă un lotru? – spuse hotărât Ivan, întrerupându-l pe Mendel.
- Tovarășul Mendel a depus plângere împotriva dumitale, pentru prunele uscate, pe care trebuia să i le dai și pentru care el ți-a plătit trei sute de lei.
- Ha-ha-ha!... Pentru prune spuneți, și eu făceam în gaci de frică c-o să mă băgați la pușcărie pentru că i-am rupt proteza, ha-ha-ha… da prost mai pot fi! – râdea Ivan de se prăpădea.
- Minte tovarăși, nu-l credeți, vrea să mă compromită!
- Liniște! – se enervă tovarășul mărunțel - cetățene Ciornei, recunoașteți ca ați luat de la tovarășul Mendel trei sute de lei urmând să-i aduceți prune uscate.
- Da am luat, iar a două zi i-am și dus o căruță plină de prune uscate - răspunse indiferent Ivan.
- Minte tovarăși, mi-a adus a doua zi o căruță de lemne de prun uscate, eu i-am dat bani să-mi aducă prune uscate nu pruni uscați.
- Prune sau pruni e tot un drac! – zâmbi Ivan.
- Cum tot un drac, o caruță de uscături, nu costa trei sute de lei – se băgă-n vorbă și secretarul.
- Păi așe mi-am spus și eu: ia uite ce prost e jidul mi-a dat trei sute pe o căruță de vreascuri uscate.
- Ajunge! – îi întrerupse primarul, nea’ Ivane va trebui să-i întorci banii tovarășului Mendel și poți să-ți iei lemnele înapoi, ești de acord?
- Cum dracu să nu fiu de acord dacă Mendel mi-a lăsat ceasul de aur…
- Minte tovarășe, minte nu-l credeți vrea să mă compromită! – îl întrerupse Mendel.
- Poți pleca nea’ Ivane, mâine aduci banii la postul de miliție, iar șeful de post o să-i ducă tovarășului Mendel.
Ivan dădu să iasă, dar deodată își aduse aminte de ceva și se lovi cu palma peste frunte:
- Ptiu, da uituc mai pot fi!...
- Ce ați mai uitat? – întrebă curios tovarășul mărunțel.
- Am uitat să vă spun că am găsit nu numai ceasul, ci și o proteza de aur, dar nu vă mai bat la cap cu prostii - spuse Ivan și ieși.