III


Sub mâna destinului

(partea I)



Câteodată suntem orbi. Orbi la ce se întâmplă în jurul nostru, orbi la propria imagine, la ceea ce ar trebui să facem. Destinul însă e recunoscut pentru perseverența lui. De câte ori în viață nu ne-am lovit de evenimente ce păreau să se repete cu o insistență dea dreptul ciudată al cărui scop nu am reușit să-l pricepem ? Și de câte ori acele evenimente s-au dovedit a fi suficient de importante pentru a ne schimba viața? De prea multe ori ! Cum ne hotărâm drumul vieții când coordonatele nu ne mai aparțin? Tot ce putem face e să privim înainte plini de curaj și să sperăm că vom putea evita greșelile ce ne vor de târcoale.


******


Două săptămâni mai târziu Gabriel se instalase deja destul de confortabil în compania, ce-i drept necunoscută, de cercetare farmaceutică a domnului Alfred Costescu, fratele profesorului său preferat. În laboratoarele unde fusese repartizat avea acces nelimitat la resurse pe care și le imaginase doar în vise. Datora totul fostului său profesor care își convinsese fratele să-i acorde lui o șansă, și încă ce șansă !
Începuse lucrul din ziua imediat următoare interviului și era atât de încântat încât nu mergea acasă decât seara târziu pentru a cina frugal și a face un baie care de obicei îl adormea imediat. Îl sunase pe domnul Costescu imediat după plecarea Feliciei din apartamentul lui, uitând complet că era Duminică. Obținuse un interviu pentru a doua zi care fusese mai mult formal. Domnul Costescu îi prezentase laboratoarele, îi explicase scopul cercetării lor și îi urase succes în munca lui.
Era Luni dimineața și încă întuneric când tânărul aprinse zâmbind luminile din laboratorul pe acre îl împărțea cu doi farmaciști bătrâni și cu asistenta mult mai tânără a unuia dintre ei dar ei nu apăreau înainte de ora nouă. Fusese întâmpinat cu aversiune de cei doi farmaciști care amândoi se învârteau în jurul vârstei de șaizeci de ani, ei nu puteau să priceapă cum un tânăr care nu avea cea mai vagă idee despre ce însemna munca de cercetare le subtilizase monopolul pe care îl deținuseră până atunci în Laboratoarele Costescu. Singura care îl privise bunăvoitor fusese Cristina Palade, asistenta iar el îi era recunoscător pentru că îi dăduse încrederea de care avea nevoie.
- Nu-i băga în seamă, nu sunt oameni răi. Au nevoie de timp pentru a se obișnui cu tine, îi spusese ea în prima lui zi de lucru.
- Da, dar aș fi avut nevoie de ajutorul lor.
- Ai răbdare, între timp, dacă ai impresia că te pot ajuta eu cu ceva te rog să-mi spui.
- Nu vei avea probleme?
- Cine, eu? Nici vorbă, nu-ți face probleme.
- De ce..., de ce nu mă urăști și tu ?
- Dacă ții neapărat să știi află că eu te urăsc cel mai mult. Șeful îmi promisese mie ocazia de a mă ocupa de cercetare, dar asta fusese înainte ca tu să-i impresionezi fratele cu “pasiunea ta efervescentă și plină de imaginație”.
- Îmi pare rău.
- N-o face, mie nu mi-ar fi părut rău în locul tău, a fost un vis pentru mine. Eu nu am făcut o facultate așa că tu ești mai calificat decât mine. Bătrâneii aproape că ar fi fost de acord cu avansarea mea pentru că nu-mi dădeau prea multe șanse de a mă descurca. Cu tine e altă poveste..., ei nu au încredere în tine.
- Tu de ce ai ?
- De unde știi că am ?
- Comportamentul tău mi-o spune.
Fata râse înveselită de seriozitatea lui.
- Se vede că ești bucureștean! Doar pentru că m-am hotărât să-ți dau o șansă și sunt politicoasă cu tine nu înseamnă că am încredere în tine, nu prin Ardeal în orice caz. Pe aici încrederea se câștigă!
O privi îndepărtându-se și zâmbi, îi plăcea firea sinceră și caracterul demn al fetei. Abia ieșise tânăra din laborator când ușa se deschise și intrară domnul Costescu și fratele lui, profesorul. Gabriel roși pentru că își respecta profesorul până la adulație.
- Bună dimineața domnule Costescu, domnule profesor!
- Bună dimineața domnule Roman.
- ’Neața Găbiță, ce mai faci?
- Bine dom’ profesor, foarte bine.
- Mă bucur să aud asta și mă bucur să te văd. Nu am avut ocazia până acum să-mi prezint condoleanțele, tatăl tău a fost un om cu adevărat remarcabil.
- Vă mulțumesc.
Domnul Costescu strânse mâna proaspătului său angajat îndreptându-se apoi spre partea opusă a încăperii unde domnii Vasile și Gregorian se ocupau cu inventarierea unor noi produse. Gabriel nu auzi discuția dar bănui din gesturile energice ale patronului că acesta nu era prea mulțumit de cei doi. Îl văzu apoi arătând spre el și încheind dialogul cu o mișcare tăioasă.
- Ce se petrece acolo, sper că nu au probleme din cauza mea?
- Nimic relevant pentru tine, îl liniști profesorul. Tot ce trebuie să te intereseze e munca ta. Spune-mi, cu ce te-ai ocupat de când ești aici ?
Între timp li se alătură în tăcere și șeful lui care părea a se fi calmat după conversația aprinsă cu cei doi bătrânei.
- Gabi tocmai se pregătea să-mi expună munca lui de când se afl aici...
- Da? Să auzim!
Gabriel era în elementul lui și nu încerca să ascundă asta. Se destinse brusc și abordă un ton profesional. Fostul său profesor zâmbi admirându-i postura mândră care arăta atât de bine în halatul alb, era mândru de elevul lui.
- După cum știți, începu Gabriel liniștit, obiectul cercetării mele este crearea unei noi generații de prohormoni.
Se gândi că domnul Costescu nu e familar cu termenul și se simți dator să-l explice.
- Prohormonul e un steroid folosit în trecut ca supliment în culturism.
- În trecut? întrebă domnul Costescu captivat de tonul tânărului.
- Da, acum sunt interzise cam peste tot. Vedeți, din conceptul lor lipseau câteva lucruri care îi provocau o instabilitate ce s-a dovedit atât de periculoasă pentru subiecți încât au fost eliminate.
- Dacă îmi amintesc bine, tu vroiai să-l îmbunătățești, nu? îl încurajă profesorul.
- Chiar mai mult! Pornind de la formula inițială care trebuie să recunosc conține o sclipire de geniu, sper să pot crea o moleculă nouă, în mare măsură naturală ale cărei efecte secundare să fie, cum să spun... neglijabile.
- În ce scop? întrebă domnul Costescu atent la vorbele tânărului.
- Mă bucur că m-ați întrebat, dincolo de scopul pentru care a fost creat inițial adică de steroid anabolizant va putea fi aplicat în multe alte sisteme având rol generator.
- Nu înțeleg... .
- Imaginați-vă că unui pacient care are... ciroză i se injectează o doză de prohormon care îi forțează ficatul să genereze celule noi, sănătoase. Va revoluționa medicina ajutând milioane de pacienți !
- Sună interesant, cum ai de gând să faci asta ? Știi, nu ?
- Da, nu am făcut încă nici un experiment dar, teoretic, adăugând unui hormon steroid, care produce efecte fiziologice prin legarea de o proteină receptoare, cu un număr de fitosteroli și o altă sumă de corticosteroizi se poate atinge retranscrierea genelor și funcția celulei.
- Deci teoretic, tu vrei să amesteci cam toți hormonii cunoscuți sperând să ajungi la un rezultat benefic, nu?
- Exact!
- Pare periculos... .
- Asta pentru că este, domnule. Nu am de gând să vă mint, nimeni nu ar putea estima cu exactitate rezultatele, pășim într-un domeniu al științei care încă ne mai pune o groază de semne de întrebare.
- Cum știi dacă vei reuși?
Tânărul zâmbi.
- Pur și simplu știu, aveți încredere în mine. Rezultatul vă va depăși așteptările!
- Pari foarte sigur pe tine.
- Aproape întotdeauna, domnule.
Domnul Costescu reflectă un moment, dar părea a fi luat acea hotărâre mai de mult.
- Foarte bine, fratele meu are o încredere foarte mare în tine și asta îmi spune tot ce trebuie să știu. Nu mă dezamăgi și nu-l dezamăgi pe el! Ai șase luni, succes!
Conversația luase sfârșit, cei trei bărbați își strânseră mâinile zâmbind unui viitor care părea la îndemâna lor dar, independent de voința lor, era departe de a fi.

Gabriel era un om de cuvânt, și în perioada următoare se dedică în mod exclusiv studiului. Era atât de mulțumit că i se puneau la dispoziție toate resursele de care avea nevoie încât uită de micile șicanări ale bătrânilor farmaciști care scăzură considerabil după mustrarea primită în acea zi din partea domnului Costescu. Uită chiar și de propria persoană, iar dacă nu s-ar fi lovit de micile piedici și probleme zilnice ar fi uitat până și faptul că trăia. Într-o dimineață mașina tatălui său cedă, pentru el era o catastrofă. O duse repede la un mecanic și veștile acestuia nu fură deloc îmbucurătoare. Află că un Rolls-Royce fabricat în 1978 era o mașină de colecție ale cărui piese de schimb nu se găseau la noi în țară, ele trebuind a fi comandate de la fabrica originală. Trebuia să aștepte cel puțin trei luni până când puteau să găsească piesele și încă vreo trei luni până când acestea să sosească în țară. Mult prea mult! Abandonă mașina în atelierul mecanicului care îi promise că îl va suna cât de repede posibil. Pentru prima dată se gândi să scoată niște bani din fondul său personal iar pentru asta era nevoie să se întoarcă la București. Avea două motive pentru a o face: primul era că avocații îl informaseră că era ”imperios necesar” ca el să fie prezent acolo pentru a semna niște documente foarte importante fără de care nu putea intra în posesia averii tatălui său, al doilea motiv îi era mult mai drag decât primul: Paula.
Reuși să îl înduplece pe domnul Costescu să-i acorde o săptămână liberă și zbură spre capitală atât la propriu cât și la figurat. În prima zi se întâlni cu avocații, semnă documentele de rigoare care atestau intrarea în posesia sa a tuturor proprietăților, afacerilor și fondurilor tatălui său.
- Când veți pleca de aici veți fi cel mai bogat tânăr sub douăzeci și cinci din această țară, sunteți conștient de asta domnule Roman? îl întrebase avocatul după ce îi citi testamentul defunctului său părinte.
- Nu prea, răspunse el cu sinceritate.
- Oricum, sunteți un om norocos!
Tânărul nu-i răspunse. Ridică de pe masă cardurile emise deja pe numele lui la cele mai importante instituții bancare din țară.
- Care e limita acestor carduri?
Avocatul zâmbi cu șiretenie. Avea aproape de cinci zeci de ani și fusese prieten apropiat al tatălui său Gabriel însă nu îl cunoștea aproape deloc.
- Mi-am luat libertatea de fixa limita la echivalentul în lei a o sută de mii de dolari? Sper că nu vă supărați, oricum, cifra e mai mult fictivă o puteți modifica după cum doriți.
Þinea în mână cele patru bucăți de plastic și nu-i venea să creadă.
- O sută de mii de dolari..., mormăi el.
- Fiecare! preciză cu mândrie avocatul ca și cum banii ar fi venit din propriul său buzunar.
Era prima dată când Gabriel intra în contact cu o sumă atât de mare. Știuse întotdeauna că tatălui e foarte bogat și banii nu-i lipsiseră pentru că muncise pentru ei, în acel moment i se părea că visează.
- Gata?
- Da domnule, sunteți liber. Plecați, trăiți-vă viața! Aveți mijloacele și inteligența să o faceți ca nimeni altcineva, ar fi însă păcat să vă lipsească scopul.
- La revedere, domnule.
Plecă ușor îngândurat, lipsa tatălui său devenise mai palpabilă ca oricând și asta îl durea. Simțea nevoia să o vadă pe Paula. Încercă să o sune pe telefonul ei mobil dar nu-i răspunse nimeni. De ce nu i-ar face o vizită? Chiar așa, doar mai fusese acasă la familia ei. Nu intrase niciodată pentru că nu o dorise, mulțumindu-se să oprească mașina în fața modestei căsuțe și la o distanță apreciabilă întotdeauna noaptea, să-i ureze verișoarei sale vise placute iar apoi să plece. În acea seară se simțea în mod ciudat eliberat de toate prejudecățile și pregătit pentru a cunoaște familia mamei sale. Toate astea pentru că-i era dor de ea.
Ridică mâna unui taxi și la nici douăzeci de minute mai târziu era în fața ușii unei mici case aflate la periferia Bucureștiului. Paula îi spusese că familia ei era săracă dar el nu reușise să înțeleagă atunci ce presupunea sărăcia.
Casa, cu un singur nivel, arăta ca și cum tocmai ar fi supraviețuit unui cutremur de o magnitudine înfiorătoare. Zugrăveala exterioară avea fisuri atât de mari și de adânci încât arătau ca niște răni pe care nimeni nu le putuse vindeca, mâna lui s-ar fi făcut nevăzută cu ușurință înăuntrul lor. Acoperișul arăta ceva mai bine dar și el fusese renovat ultima dată cu cincisprezece ani în urmă. Gabriel era uimit, știa bine că sora mamei sale refuzase categoric fiecare ofertă financiară din partea tatălui său, în acel moment nu înțelegea de ce. Era evident că familia aceea avea nevoie de bani, nu avea sens.