II

Uneori, săturându-ne de beznă și de singurătate, strigăm după o mână care să ne tragă afară din groapa de incertitudini în care ne zbatem. Câteodată aceasta nu vine și atunci cel mai ușor lucru e să ne plângem de milă, și să spunem că nu avem un loc pe pământ sau, dacă avem, e prea departe și nu putem ajunge la el. Dar karma nu e întotdeauna greu de înțeles, se întâmplă ca, atunci când avem mai mare nevoie ajutor, acesta să ne fie pus la dispoziție. Tot ce ne rămâne de făcut e să strângem cu putere mână care ni se întinde și să avem suficientă minte pentru a nu-i da drumul niciodată!


******


Pentru o clipă își dori să alerge după ea, să-și ceară scuze și să o roage să-l lase să înceapă din nou. Dar nu o făcu. În fond de ce ar fi făcut-o? Nici măcar nu o cunoștea, nu știa nimic despre ea. De un lucru era însă sigur, o plăcea și asta era cel mai ciudat.
Gabriel închise ușa fără să se grăbească, gânditor. Urcă în dormitor și începu să facă ordine. După câteva ore, obosit dar liniștit, tânărul se opri în mijlocul camerei și privi mulțumit în jur. Arăta cu adevărat mult mai bine. ”Bine că nu a venit aici”, gândi el zâmbind în timp ce își imagina reacția fetei. Știa că trebuia să facă ceva, trecuseră deja câteva săptămâni de când nu ieșise din casă iar el nu era obișnuit cu așa ceva. Chiar dacă nu era tocmai o persoană mondenă ieșea destul des împreună cu prietenii, niciodată singur. Brusc își dori să iasă în oraș, să facă ceva cu adevărat neobișnuit și nou pentru el. Ridică telefonul pentru a-și suna prietenii ar se răzgândi. Realiză că nu avea pe cine suna. Toți prietenii lui erau interesați de aceleași lucruri așa că ori de câte ori ieșeau în oraș ajungeau la același rezultat, iar în acea zi el simțea nevoia de a face altceva, ceva diferit.
Două ore mai târziu, după un nou duș, Gabriel ieșea la volanul Rolls-ului. După câteva străzi, observă privirile ciudate ale celorlalți șoferi. Pe jumătate admirative, pe jumătate invidioase, era surprins că nu le observase până atunci, oare fusese orb? O vreme ignoră ocheadele scurte, cercetătoare dar după încă zece minute la un semafor la care începuseră să se oprească pietonii pentru a-i admira mașina, își pierdu calmul. Porni ca un nebun în clipa în care culoarea verde îi permise să pornească și opri în prima parcare cu plată. Toate locurile erau ocupate. Găsi cu greutate un spațiu liber și abandonă mașina acolo. Ieși din parcare și, confuz, se opri. Nu știa exact unde se află. Stătuse puțin în capitală pentru că nu-i plăcuse niciodată. Provincia era mai pe gustul lui, de aceea respirase ușurat când intrase la facultate la Cluj. Își propusese încă de pe atunci să trăiască în orașul ardelenesc ce îl primise cu atâta ospitalitate. Acum fusese nevoit să se întoarcă în miezul iernii pentru a-și îngropa tatăl. Se întreba de ce nu plecase înapoi, de ce mai pierdea timpul acolo, pentru cine? Toți prietenii lui adevărați erau la Cluj, toată viața lui era acolo. Tocmai terminase, cu câteva luni în urmă, cursurile facultății de biochimie secția cercetare. Fusese pasiunea lui și se bucurase de întregul suport al tatălui său care se gândise că fiul său va face o diferență, va ajuta lumea. Ah, cât se înșelase! El nu era în stare să se ajute pe el!
I se făcu frig și intră în primul bar care îi ieși în față. De cum intră pe ușă fu înconjurat fum, de lumini și de muzică. Regretă că intrase încă din prima secundă dar era prea târziu să mai dea înapoi. Fumul gros de țigară acoperea fețele oamenilor iar mirosul berii te amețea înainte de lua măcar o gură. Gabriel își croi loc până la bar și înainte de comanda se opri. În mod normal ar fi cerut un whiskey dublu, cu gheață și ăsta fu primul lui impuls și în acea seară. Apoi își aminti că băuse cam mult în ultima vreme. Ridică mâna pentru a cere o bere dar gestul îi încremeni la jumătate, nici berea nu l-ar fi făcut să se simtă mai bine. Barmanul îl lăsase să se gândească omorându-și timpul cu o casă de marcat ale cărei mistere păreau de nepătruns pentru el pentru că scotea niște sunete stridente de fiecare dată cînd bărbatul încerca să introducă o vânzare. După ce infernala mașină mai piui o dată barmanul își pierdu răbdarea și trase de cablul negru, aparatul se liniști și el zâmbi mulțumit că scăpase de sunetele alea asta chiar dacă fusese necesar să îl scoată din priză. Zâmbind cu o politețe profesională acesta își îndreptă atenția spre Gabriel al cărui expresie arăta că se hotărâse.
- Cu ce vă pot servi ?
- Un suc, cu gheață te rog.
- De care ?
- De oricare.
Privi cum e așezat în fața lui paharul plin de gheață iar apoi cum barmanul turna cu dexteritate lichidul. Sorbi și se pregăti să plătească.
- Stai liniștit, poți plăti la sfârșit.
- Nu, nu. O să beau sucul și plec.
- Poate că da..., bărbatul zâmbi și îi făcu semn să privească în spate.
La început nu văzu decât o fată, una atrăgătoare, apropiindu-se de el. Dar pe măsură ce silueta ce se dovedea de o senzualitate necunoscută pentru el chipul ei deveni vizibil. Prin semiîntuneric și fum recunoscu trăsăturile Paulei. Pentru o clipă inima, surprinsă, se opri. Apoi brusc se făcu liniște. Totul dispăruse în afară de ea, ca și cum ei doi erau singurii clienți. O privi apropiindu-se de el, privindu-l cercetător dar fără nici o urmă a răcelii și mândriei de mai înainte. Ca și cum totul fusese o plăsmuire a minții sale bolnave și abia acum se cunoșteau..., doi străini într-un bar. Ea venise cu o sticlă de bere în mână, o așeză pe bar și apoi sări pe scaunul înalt de lângă al lui. Fără o vorbă, timp de câteva minute fiecare își văzu de băutura lui. Brusc Gabriel păru să-și amintească ceva. Căută cu febrilitate în buzunarele paltonului, care era încă pe el, dar fără succes. Făcu semn barmanului să se apropie.
- Aveți țigări ?
- Nu, îmi pare rău. Nu ținem.
Nu auzi decât un foșnet ușor, clipi, iar când deschise ochi văzu mâna Paulei în care ținea un pachet de țigări oferindu-i lui una.
- Mulțumesc.
Luă o țigară și și-o aprinse ascunzându-și neliniștea. Expiră satisfăcut.
- Tu nu îți aprinzi una ?
- Nu fumez.
- Chiar ? Și atunci de ce ai țigări la tine ?
- Nu cred că ca are vreo importanță.
- Nu, probabil că nu. Doar că nu cunosc nici un nefumător care să poarte un pachet de țigări în buzunar.
- Nu mă cunoști nici pe mine.
Cuvintele ei erau atât de reci și de impersoanale, încât Gabriel se cutremură. Dorea să o audă așa cum o auzise mai devreme, atunci când fusese în casa lui. Spre surprinderea lui, aproape imediat Paula se ridică exprimându-și intenția de a pleca de lângă el. Abia făcuse câțiva pași când el o prinse de mână forțând-o să privească înapoi. Îl fulgeră cu privirea.
- Lasă-mă !
- Stai o clipă !
- Și de ce mă rog ?
- Îmi pare atât de rău...
Paula se opri dar își smulse mâna din a lui continuând să-l privească plină de răceală și rămânând intenționat puțin mai departe de el.
- Vreau să spun că am fost un dobitoc astăzi. Nu eram în apele mele și tu ai nimerit în calea puștii. Te rog să mă ierți și ți-aș fi recunoscător dacă ne-ai mai da o șansă.
Expresia fetei se îmblânzi vizibil și se așeză înapoi pe scaunul de la bar. Gabriel luă loc lângă ea. Respira tulburat și nici măcar nu știa de ce. Singurul lucru care-i era clar în acel moment era că își dorea ca Paula să-l placă. Intuia în ea un om bun, un suflet curat și o inimă cum nu mai întâlnise. În același timp se simțea în mod inexplicabil atras de ea, era conștient că erau rude, și încă foarte apropiate dar asta nu-l oprise să o considere atrăgătoare nici atunci când o văzuse pentru prima dată, și nici în acel moment în care stăteau unul lângă celălalt într-un bar întunecat și gălăgios.
- Vrei să plecăm de aici ? o întrebă după ce în paharul lui cuburile de gheață zornăiră uscate.
Ca și cum ar fi fost de la sine înțeles fata se ridică abandonându-și sticla de bere pe care încă nu și-o terminase. O ajută să se îmbrace cu o politețe perfectă apoi ;n timp ce fata ieșea îi întinse barmanului câteva bancnote care acopereau băuturile lor și un ciubuc destul de consistent. Bărbatul îi mulțumi surprins și îi zâmbi recunoscător. Gabriel îi mulțumi și ieși în aerul tăios de afară unde Paula îl aștepta deja. O privi cum stătea acolo, uitându-se după el, masându-și umerii cu palmele pentru că-i era frig și zâmbi. Chiar dacă era întuneric, lumina lunii se reflecta strălucitoare pe stratul gros de nea și era toată lumina de care avea nevoie pentru a vedea cât de frumoasă era Paula Dacian, nepoata tatălui său.
- Unde ți-e mașina ?
- Poftim ?!
- Ai o mașină nu ?
- Îmi pare sincer rău să te dezamăgesc.
Începură să pășească alături spre stația de autobuz.
- Ești ciudat, hotărî ea după un scurt moment de reflecție.
- De ce spui asta ?
- Păi, ești așa cum mă așteptam mai puțin că o să fii, adică : imprevizibil.
Observând sau mai mult bănuind privirea lui întrebătoare, se simți datoare să explice :
- Păi, când am venit la tine astăzi mă așteptam să găsesc un băiat plin de durere, dar înconjurat de prieteni care să-l facă să se simtă iubit și protejat. Am găsit durerea dar nici vorbă de prieteni, iubire sau protecție.
- S-au plictisit.
- Cine, prietenii ?
- Da, dacă îi spui unui om de suficiente ori că nu vrei să-l vezi și o faci pe un ton convingător până la urmă pricepe mesajul.
- Asta ai încercat să faci și cu mine. Mă simt totuși puțin ușurată, începusem să cred că nu ai prieteni deloc.
- În clipa asta s-ar putea ca ăsta să fie tristul adevăr.
- Nu vorbi așa! Mă ai pe mine.
Pentru a doua oară în aceeași zi Gabriel era redus la tăcere de aceeași persoană, nu i se mai întâmplase așa ceva de când era la grădiniță și colega lui de bancă îi spusese că îl iubește și că vrea să facă un copil sau doi cu el până cel târziu a doua zi.
- Poftim ?!
- Da, de fapt era și motivul pentru care am venit la tine. Doream să te ajut, să fii conștient că dacă ai nevoie de ajutor te poți baza pe cineva.
- Dar nici măcar nu mă cunoști!
- Ei și?
Tânărul tăcu preț de câteva clipe apoi fu rândul lui să hotărască:
- Tu ești ciudată.
- Și de ce mă rog ?
- Te-ai gândit că aș putea fi un nemernic, un ticălos care nu s-ar gândi decât cum să profite de tine ?
- Încă nu mi-ai dovedit că nu ai fi.
- Atins !
Autobuzul se făcu observat la capătul străzii.
- Ei, ce facem acum ? întrebă ea liniștită.
- Pentru început ne vom urca în autobuz și voi încerca să-mi amintesc unde mi-am lăsat mașina. Iar restul... vom vedea, nu ?

Spre marea lui surprindere, Gabriel descoperi foarte repede că Paula era o ființă cu adevărat deosebită. Se trezi povestindu-i lucruri atât de intime și personale încât se întrebă de ce are asemenea încredere într-o persoană pe care abia a cunoscut-o. Dar era ceva în firea acelei fete, ceva dezarmant și de o puritate aproape infantilă. Ea îi acorda încredere absolută și necondiționată așa că fără să vrea îi răspundea în același mod. Petreceau împreună din ce în ce mai mult timp, până când ajunsese să-i ducă dorul dacă nu o vedea la cel mult câteva zile. Era ceva cu totul nou pentru el, nu mai avusese niciodată o prietenă adevărată care să fie femeie și asta îl deruta puțin pentru că era perfect conștient de atracția dintre ei. El o simțea și era aproape sigur că nici ea nu era cu totul indiferentă. Dar, și acest cuvânt îl ucidea în clipele în care era singur și se trezea reflectând la Paula, era cu totul imposibil ca între ei să se întâmple ceva care să nu fie împotriva familiilor lor, a religiei, societății sau pur și simplu strigător la cer. Cu toate astea realiza că avusese un noroc chior atunci când o cunoscuse, binecuvânta ziua în care ea apăruse la ușa lui, pentru că din acea zi deveniseră de nedespărțiți. Rămăsese în capitală pentru ea chiar dacă asta îi dăduse planurile de a se întoarce la Cluj peste cap. Nu-i păsa, se simțea atât de bine în compania verișoarei lui și nimeni și nimic nu ar fi putut să să-i mai despartă. Sau cel puțin așa credea el... .
Zilele și săptămânile se scurseră rapid și în aerul Bucureștiului se simțea eliberarea atmosferei o dată cu apariția ultimelor zile de iarnă. Zăpada se topise deja și gerul își arunca ultimele forțe într-o bătălie pe care nu mai avea cum s-o câștige. Bucuroși că scăpau de frig oamenii pășeau mai încet pe străzi, zâmbind parcă triumfători arătându-și optimismul pe care îl promiteau primele zile de primăvară. Viața urma să înceapă din nou, ciclul naturii era la fel de punctual ca întotdeauna și era suficient pentru a aduce speranță în inimile oamenilor. Mai era puțin... .
Dar, în vila lui singuratică, Gabriel era singurul care nu se bucura de venirea primăverii. Pentru el acel anotimp reprezenta sfârșitul, nici pe departe un nou început. De ce? Pentru că o dată cu luna martie trebuia să se întoarcă acolo unde era viața lui: în Cluj-Napoca. O parte din el era fericită pentru că putea fi departe de casa tatălui său, de amintiri, toate acele lucruri care îi făceau sufletul să sângereze și inima să i se strângă chinuită. Mai rămânea ea, ea care îi făcuse viața suportabilă în ultimele două luni, care făcuse să renască în el încrederea în latura pozitivă a umanității. O făcuse atât de ușor, cu o naturalețe firească și mereu cu un zâmbet pe buze doar pentru el. Dacă există pe lume oameni care să-i semene, atât de minunați, atunci poate că mai e ceva ce merită salvat, ce nu e stricat încă! Gândurile lui orbitau în jurul Paulei pentru că găsise pe cineva care să-l facă să se simtă apreciat și protejat, iar asta era minunat!
Când văzuse primii ghiocei, întinși pe jos pe o pungă ruptă la un colț de stradă în fața unei femei ce trebuia să aibă cel puțin o sută de ani, se oprise gânditor. Era timpul...
- Dar de ce trebuie să pleci tocmai acum?
Tonul ei se schimbase când el o anunțase despre apropiata sa plecare. O văzu aplecându-se puțin peste masă, pentru a-l vedea mai bine și privindu-l drept în ochi. Erau într-o cafenea frumoasă pe care obișnuiau să o frecventeze împreună. El ezitase înainte de a-i răspunde pentru că, ori de câte ori își imaginase acea scenă în mintea lui, niciodată cuvintele nu-i veniseră cu ușurință iar atunci, când se găseau față în față, era cu atât mai greu.
- Trebuie, zise el încercând să mai câștige puțin timp.
- De ce ?
Dacă era afectată era singura care știa pentru că el nu putea să mai vadă nimic în expresia ei. Zidul ei era perfect.
- Am obligații acolo.
- Ce obligații? întrebările veneau aproape concomitent cu răspunsurile lui evazive și erau puse pe același ton voit impersonal.
- După ce am terminat facultatea i-am promis profesorului meu preferat că o să accept slujba pe care mi-a oferit-o în cadrul laboratorului fratelui său. E tot ce mi-am dorit vreodată să fac.
- Ce anume ? observând expresia lui nedumerită fata explică : Noi nu am vorbit niciodată despre asta... .
- Chimie organică, îmi voi da teza de doctorat din acest subiect și am nevoie de orice ajutor pe care îl pot obține.
- Frumos, mă bucur pentru tine și sper din tot sufletul să ai succes în tot ceea ce faci.
Nu era nici o urmă de falsitate în vocea ei și Gabriel respiră ușurat.
- Îmi pare rău că plec de lângă tine, mă simt foarte bine în compania ta. Știi asta nu?
- Da, și eu mă simt bine cu tine.
Tăcură amândoi privind în ceștile aburinde. Erau serioși, triști dar nici unul nu dorea să o arate.
- Cine știe, poate ne vedem la Cluj?
- Sper din tot sufletul că nu vei uita de mine și vei veni în vizită.
- S-ar putea să o fac, dar tu mă vei întreba ce caut acolo și mă vei da afară..., glumise.
- Niciodată!

Se hotărâse să ia Rolls-ul, Paula îl ajutase să înțeleagă că nu are de ce să-i fie rușine că e bogat atât timp cât nu se poartă ca un dobitoc cu ceilalți iar dacă cei din jur fac din chestia asta o problemă atunci e doar a lor. Zâmbi amintindu-și cuvintele de o înțelepciune atât de simplă, așa era Paula: simplă, naturală, cu un suflet minunat și cu o inimă de aur. În aceea clipă, când era la aproape cincisute de kilometrii distanță, era sigur că o iubea.
La orizont lumina soarelui începea să alunge umbrele întunericului. Condusese ca un nebun aproape întreaga noapte și la intrare în Cluj-Napoca fusese nevoit să se oprească. Își luase o cafea de la o benzinărie și o sorbise în mașină. Schimbarea pe care o observa la orașul pe care îl părăsise cu doar trei luni în urmă îl frapă. Poate că e lipsa zăpezii care era peste tot când am plecat, gândi el. Dar nu era zăpada. Ajunse în fața apartamentului său în jurul orei opt dimineața și tot ce își dorea era să doarmă până a doua zi. Nu anunțase pe nimeni că se întorsese așa că nu va fi deranjat. Dacă va dori să doarmă douăzeci și patru de ore va fi liber să o facă.
Patul era lui era rece și neprimitor dar el era prea obosit pentru a mai observa. Înainte de a adormi îl izbi o idee atât de simplă și de un adevăr ce îl făcea să creadă că fusese produsă de creierul Paulei și nu al lui: orașul era același, el era cel care se schimbase!
O dimineață rece dar scăldată în lumină îl trezi pe Gabriel douăzeci și patru de ore mai târziu. Deși murea de foame preferă să mai piardă puțin timp în pat. Deschise televizorul și ascultă pe jumătate atent câteva știri locale. Se plictisi repede și se repezi spre baie. După un duș fierbinte se trezi dea binelea și se îndreptă spre frigider, era cu desăvârșire gol. La naiba! Apoi își amintise, rămăsese singur și el nu-și mai amintea când fusese ultima dată la cumpărături pentru că erau întotdeauna făcute de altcineva. Ce idiot sunt! Reflectă el cu ciudă trântind ușa frigiderului.
Totul se precipitase cu doar câteva săptămâni înainte de nefericita zi în care fusese anunțat că părintele lui se stinsese din viață... . Felicia fusese marea dragoste a vieții sale și el nu contesta asta. O iubise cu fiecare fibră a trupului său dar nu fusese suficient, nu o putuse păstra. La început avuseseră o senzațională atracție spirituală care aproape că o reducea la tăcere pe cea fizică. Hotărâseră să fie împreună la fel de simplu cum alții decid ce să mănânce la micul dejun. Se potriveau de minune, se simțeau bine împreună și ce mai conta dacă trecuseră două luni până la primul sărut. Atunci ar fi trebuit să se trezească dar nici unul nu o făcuse. Vorbeau despre orice și când mâinile lor erau înlănțuite simțeau că totul era perfect, dar era departe de a fi. Își spuneau că relația lor nu are nevoie de segmentul fizic atât timp cât sufletele lor se completează atât de minunat. Doi ani de zile, cât dură epopeea lor se sărutaseră de două ori și acele momente erau cu grijă evitate pentru că erau stânjenitoare. Ceva lipsea din relația lor și chiar dacă uneori lipsa era dea dreptul dureroasă se încăpățânară să o ignoraseră. Apoi, după ani de cea ce crezuseră ei că era dragostea în cea mai pură formă a ei, totul se prăbușise.
Cu puțin timp înainte de terminarea ultimului an de facultate, Gabriel acceptase în sfârșit oferta tatălui său de a-i cumpăra un apartament. Pe parcursul celor patru ani de studiu refuzase vehement orice formă de ajutor din partea tatălui său. Muncise oriunde și orice găsise dar își plătise singur chiria, cheltuielile, și taxele de la facultate. Simțise nevoia de a-și dovedi lui că era în stare să reușească în viață fără ajutorul banilor pe care tatăl lui îi punea întodeauna la dispoziția sa. Școala o dată terminată, țelul lui fusese deja atins. Prin urmare, când tatăl lui îi oferise posibilitatea de a-și cumpăra propriul său apartament acceptase bucuros. O făcuse mai mult pentru Felicia decât pentru el, simțise nevoia de a-i oferi liniște și siguranță. Pentru că locuința era enormă mai primise în casa lui un alt cuplu pe care tocmai îl cunoscuse și care îi intrigă pe amândoi prin relația de care dădeau dovadă. Doriseră să învețe de la ei dar nevoia de cunoaștere le explodă în față. În scurt timp erau cei mai buni prieteni, Claudiu și Aura deveniseră familia lor. Trăiau împreună, dormeau împreună și își împărțeau mâncarea și hainele; asta până când totul se schimbă cu o brutalitate care încă îi tăia respirația gândindu-se. Claudiu și Aura începură să se certe din ce în ce mai des și Gabriel nu putea face nimic pentru a-i împiedica. O vedea mereu pe Felicia ascultând plină de îngrijorare din camera lor strigătele ce se auzeau din ce în ce mai clar. Apoi, când cei doi pășiră în sfârșit pe drumuri diferite el inspirase ușurat asta chiar dacă îi plăcea pe amândoi. Se săturase însă de ceartă și de tensiune. Se simți dator să intervină în vederea unei posibile împăcări dar o făcu mai mult formal. Dacă ar fi știut ce urma să se întâmple ar fi insistat ca și cum propria lui viață ar fi depins de acel lucru! Aura nu mai putu suporta presiunea și se mută din apartamentul lui, Claudiu dorise să facă la fel dar Felicia insistă din toate puterile ca el să rămână. Fu totuși nevoie să îl roage chiar el personal pe Claudiu să mai rămână. Era dorința Feliciei și el nu putea decât să i se supună. O vreme totul păru să revină la normal. Claudiu continua să locuiască în aceeași cameră pe care o împărțise cu Aura și Gabriel fusese de acord ca el să nu plătească nici un fel de chirie pînă când se va pune pe picioare. Propunerea fusese bineînțeles a Feliciei care îi subliniase că el nu are nevoie de acei bani și că ar fi ocazia pentru el de a întinde cuiva o mână de ajutor. O făcuse fără să-și asume vreun credit, nu avea nici un merit. Astfel, în ochii lui, Felicia mai crescu puțin, asta dacă mai era posibil pentru că el o venera deja ca pe o adevărată zeiță.
Fire ușor introvertită, Gabriel se deschidea destul de greu și îi era dificil să aibă încredere completă în cei din jur. Felicia îi era superioară în acel departament, ei nu-i era frică să se distreze. Claudiu însă se schimbase de la despărțirea de Aura, devenise tăcut, melancolic, suferind iar amica lui nu putea suporta asta. Gabriel o urmărise în timp ce se transformase în responsabila cu buna dispoziție a lui Claudiu. “Are nevoie de distracție, nu suntem toți ca tine.” Îi explicase ea pe un ton pe care el nu-l mai auzise și căruia încercă să nu-i acorde prea mare importanță chiar dacă îl cam înțepase.
Timpul se scurse și sesiunea finală îi absorbi tânărului fiecare clipă în care era treaz. Chiar dacă locuia în aceași casă începu să-i vadă pe cei doi din ce în ce mai rar. Nu-și făcea probleme deoarece trecuse prin aceeași experiență impreună cu Felicia la fiecare sesiune ba chiar se bucura, pentru că, de data aceea ea avea cu cine să-și petreacă timpul în care el era la bibliotecă sau învăța din tomuri prăfuite la măsuța din living. O dată cu primele examene Gabriel deveni inconștient de lumea din jurul său, era parcă pe altă planetă și în fiecare moment gândurile îi zburau la materia pe care o parcursese în întregul an. După cum avea să afle și el, prețul pentru succesul său la acele examene urma să fie mai mare decât își închipuise vreodată.
Într-o seară, la două sau trei zile după ce sesiunea se încheiase, Gabriel dormita într-o stare semi-letargică pe canapeaua din sufragerie, se forța totuși să rămână cât mai treaz deși era doborât de oboseală. Tocmai își aflase rezultatele și era beat de bucurie că reușise să obțină note foarte bune la toate examenele. Acasă îl așteptase un bilet în care prietena lui îl informa că ieșise puțin în oraș pentru cumpărături și se va întoarce repede.
Se hotărî deci să o aștepte pentru a-i da vestea cea bună. Era entuziasmat imaginându-și reacția ei. Cât de mult se va bucura pentru el! Dar orele treceau și ea nu venea. Încercă să o sune, dar nu-i răspundea la telefonul mobil. Grijile își făcură pe nesimțite loc în inima lui. Dacă i se întâmplase ceva? Se plimba prin apartament mort de îngrijorare pentru că deja era noapte și nu primise nici un semn de viață de la iubita lui care trebuia să fie acasă de mult. Când auzi ușa deschizându-se zbură spre ea. O văzu întreagă și respiră ușurat, o strânse în brațe și o sărută și pentru prima dată simți că era normal și că asta își dorea. Abia apoi observă că ea începuse să plângă. Păși înapoi și o privi cercetător... discuția lor din acea seară urma să-i schimbe viața și el își amintea fiecare cuvânt:
- Ce e? Ce s-a întâmplat? o întrebase cu sufletul tremurând pentru că era mai palidă decât o văzuse el vreodată.
- Nimic..., Gabi..., trebuie să vorbim.
- Despre ce?
Sfârșită, fata se lăsă să alunece pe unul din fotoliile de lângă ușă. Privea drept înainte și lacrimi îi brăzdau obrajii. Vru să se așeze lângă ea și să o ia în brațe dar ea îl respinse atât de categoric încât se cutremură.
- Ce s-a întâmplat? Spune-mi! Ah, ce bine că ești în regulă mi-am făcut griji pentru tine. Unde ai fost ?
Felicia tăcea și privirile ei pierdute continuau să fie împânzite de lacrimi.
- Gabi..., înainte de orice vreau să știi cât de mult țin la tine ! o spusese cu o patimă pe care nu o mai surprinsese niciodată în ochii ei.
- Ce vrei să spui ? nu mai înțelegea nimic și un sentiment ciudat începea să-i încolțească în inima ale cărei bătăi o luară pur și simplu razna.
- Eu nu am fost la cumpărături în seara asta..., am fost cu Claudiu.
- Și? Nu e prima dată, ați fost la film?
- Nu.
- Atunci? Ce vrei să spui? Cum adică ai fost cu Claudiu ? Unde anume ați fost voi doi ? întrebările explodară din mintea lui care nu dorea să priceapă adevărul evident.
- Claudiu a plecat azi de aici.
- Înțeleg de ce ești așa de supărată, și mie îmi plăcea dar dacă dorește să plece nu-l putem opri. Nu-ți face probleme, vom rămâne amândoi și totul va fi bine.
- Nu, nu va fi ? tînăra trase adânc aer în piept și apoi continuă: Și eu voi pleca cu el.
Gabriel se retrăsese câțiva pași și o privise absent. Tăcerea coborî crudă peste amândoi. În mintea lui se făcu brusc lumină: toate acele ocazii în care ea insistase ca el să rămână, serile petrecute de ei în oraș, atenția cu care îl copleșise pe Claudiu de la plecarea Aurei... . O întrebare îl chinuia de parcă ar fi fost formată din litere de foc ce îi picurau venin în suflet:
- De când ? fu tot ce putuse să spună și în cele două silabe își pusese toată ura și toată iubirea ce murea în el.
- Câteva săptămâni... .
- De ce nu mi-ai spus ?
- Îmi pare rău..., izbucni în lacrimi și începu să plângă rușinată în fața lui.
- Îl iubești ?
- Da..., cred că da.
Stătuse o clipă și apoi ura îi întunecă judecata :
- Vreau să plecați amândoi de aici ! Te rog să pleci acum, vreau să fiu singur.
Se precipită spre ușă și i-o deschise fără s-o privească. Ea se opri în cadrul ușii înainte ca el să aibă timp să o închidă.
- Știi ce doare cel mai mult ?
- Pe tine ?! pufni el sarcastic.
- Da, sentimentele mele pentru tine nu s-au schimbat deloc. Sper ca într-o bună zi să putem fi prieteni… . Încă un lucru…
- Ce vrei?
- Te rog..., te rog să nu trântești ușa după ce voi pleca. Știu că asta îți dorești dar te rog din suflet să n-o faci !
- Și de ce mă rog? îivorbea pe un ton voit răutăcios, plin de ironie și resentimente.
- Pentru că o să mă omori dacă o s-o faci !
- Pleacă !
Felicia ieși plângând privindu-l plină de remușcări. Închise ușor ușa în urma ei deși și-ar fi dorit să o trântească din toate puterile. Și asta fusese tot. Prima dată când o văzuse după acea seară fusese la înmormântarea tatălui său.
Toate senzațiile pe care le trăise pentru prima dată în acea seară continuaseră să-l chinuie nopți întregi. Nu dormise, își evitase prietenii și cunoscuții ba chiar nu se prezentase la banchetul organizat în cinstea absolvenților pentru că nu considerase necesar. Acum însă se simțea mult mai bine și meritul era al proaspătei sale verișoare. Îi povestise Paulei totul și astfel reușise și el să înțeleagă că evenimentele fuseseră inevitabile. Că între el și Felicia fusese o relație, chiar dacă specială, care nu putea avea un viitor. Acum se simțea împăcat cu situația și abia aștepta să le spună acest lucru celor doi.
Se îmbrăcă repede într-un costum sport, ușor și destul de subțira chiar dacă la Cluj era încă destul de rece în acel început de martie. Soarele era deja de mult instalat pe bolta cerească și razele lui îmbrățișau natura cu toată dragostea Creatorului. Gabriel ieși alergând ușor, bucurându-se asfaltul curat și uscat, de aerul proaspăt și de buna dispziție care părea să plutească în aer. Zâmbea pentru că era fericit și, pentru prima dată în destul de mult timp, liniștit. Își cumpără niște cornuri calde și o cafea de la un magazin din apropiere și se delectă cu ele continuând să se plimbe.
Amintiri îl năpădeau dar fără să mai deschidă rănile. Erau locurile unde viața lui și a Feliciei se desfășurase atât de tihnit, în fiecare copac, la fiecare colț de bloc o vedea râzând și povestindu-i câte-n lună și-n stele. Zâmbi amintirii și privi recunoscător cerul, un singur nume îi era însă proaspăt în minte: Paula.
- Gabi!?
Vocea aceea aproape că îi opri bătăile inimii. Se întoarse încet, cu o frică la care nu se așteptase pentru că știa exact cine îl strigase.
- Știam eu că ești tu!
Felicia arăta minunat, exact cum și-o amintea. Purta un trening mulat, comod de culoare roz pe care el și-l amintea prea bine. Părul îi era strâns într-o coadă care strălucea în bătaia soarelui. Îi zâmbea și părea fericită că-l întâlnise. Nu știa cum să reacționeze, era prea surprins pentru a mai putea gândi.
- Bună dimineața, o salută el încercând să-și mascheze stânjeneala cu un zâmbet.
Entuziasmul fetei se topi brusc. O rănise dar nu știa cum.
- Scuză-mă, ai tot dreptul să nu vrei să vorbești cu mine...
Ea îi întoarse spatele cu tristețe și se îndepărtă. Deodată vorbele Paulei îi vibrară în minte cu o claritate mai mult decât neobișnuită: “Din moment ce totul s-a terminat ar trebui să încerci cu adevărat să fi prietenul ei, - Și dacă nu voi putea?” o întrebase el nesigur. “Dacă e ceea ce îți dorești cu adevărat, atunci va fi cu mult mai ușor decât ai crede. Legătura dintre voi nu e ruptă încă, nu o lăsa să se piardă.” Câtă dreptate putea să aibă și cât de simple păreau toate problemele sub ochii ei. Ea era puternică și venise timpul ca și el să fie la fel?
- Feli!
Era prima dată când îi spunea așa de când se despărțiseră. La înmormântare vorbiseră puțin și evitase până și să-i pronunțe numele. Dar de atunci trecuse parcă o veșnicie.
- Da!?
- Ce ai spune dacă te-aș invita la o cafea, la mine...?
- Vorbești serios? Nu-ți bate joc de mine..., nu trebuie să fi crud.
- Nu, nu! Vorbesc foarte serios.
- De ce? era atât de surprins de oferta lui încât uitase să-i răspundă.
- Am hotărât să fim prieteni, nu ?
- Da, dar… nu credeam că ai vorbit serios atunci…
- Poate că nici nu am făcut-o, dar acum sunt mai mult decât serios. E ceea ce îmi doresc! Ei, ce zici?
Îl privea mută de uimire, observa la el o siguranță și un calm interior pe care nu le mai văzuse și nu știa ce să mai creadă.
- Mi-ar face plăcere... .
- Bine, desigur că va trebui să o cumpărăm mai întâi deoarece cofeina lipsește cu desăvârșire din apartamentul meu, dacă mă gândesc mai bine... totul lipsește din apartamentul meu!
Fata râse puțin dar deveni brusc serioasă.
- Îmi pare rău... .
- Nu e vina ta.
Felicia îl privi atentă și, spre marea ei surprindere, se convinse că de data aceea Gabriel vorbea foarte serios. Îi deveni clar că în timpul petrecut în capitală băiatul se schimbase. Ardea de nerăbdare să afle și care erau cauzele unei asemenea schimbări dar era conștientă că lucrurile trebuiau să evolueze încet și cu răbdare. Își dorise enorm să poată fi din nou alături de Gabriel și nu dorea deloc să-l sperie. După înmormântare plânsese în fiecare noapte săptămâni întregi. Privirea lui rece și goală o impresionase atât de mult încât nu se mai putea gândi la nimic altceva. Claudiu încercase să fie alături de ea, dar fără succes. Se pomeni respingându-l, spunându-i că vrea să fie singură, că nu știe ce își dorește. Se mutase înapoi cu părinții și pentru un timp îi uitase pe amândoi dar, acum Gabriel se întorsese în oraș și totul devenise mai complicat. Sau mai simplu..., încă nu era sigură.
O oră mai târziu erau amândoi așezați în jurul mesei din bucătăria apartamentului lui Gabriel, fiecare ținându-și degetele încolăcite în jurul unei căni mari și plină de cafea fierbinte.
- Trebuie să recunosc: m-ai surprins foarte tare azi!
- De ce ?
- Nu știu..., ești altfel.
- Altfel bine, sau alfel rău ?
- Bine ! Pari schimbat, mai matur, mai conștient de lumea din jurul tău.
- Nu lăsa aparențele să-ți schimbe părerea despre mine. Tu ești cea care mă cunoaște cel mai bine, în plus, nu mai văzut cam de mult.
- Da, și mi-a fost dor de tine.
Pentru o clipă surprins, Gabriel se întoarse repede la mina serioasă pe care o afișase de când o întâlnise.
- Claudiu..., ce mai face?
- Nu știu, bine cred. Noi ne-am despărțit acum câteva săptămâni... .
Se chinui să ascundă umbra care îi întunecă pentru o secudă privirile dar Gabriel o surprinsese deja.
- Îmi pare rău.
- Chiar?
- De ce nu?
Tăcură amândoi sorbind din cafea și încercând să descifreze gândurile celuilalt.
- Tu ce ai mai făcut? întrebă ea schimbând cu bună știință subiectul.
- Destul de bine.
- Se observă!
- Mulțumesc.
Aflată pe un teren mai sigur, conversația curgea mai ușor dar își pierduse în același timp din consistența dată de sentimentele care erau acum ascunse.
- Știi, nu credeam că te vei mai întoarce de la București.
- Trebuia. Nu puteam trece cu vederea propunerea pe care mi-a făcut-o domnul profesor Costescu .
- Ah, îmi amintesc, la laboratorul fratelui său nu? În cercetare...
- Exact.
- Vroiai să lucrezi acolo la teza de doctorat, despre ce era vorba: “Suplimente proteice, hormonale și prohormoni”? Îți doreai să creezi propriul tău prohormon combinându-le pe primele două, ceva ce nu mai fusese încercat așa cum îți imaginase-și tu, nu ?
- Nu pot să cred că îți amintești !
- Îmi amintesc tot ce am discutat noi vreodată.
Gabriel zâmbi și o făcu din două motive : pentru că avusese ocazia să vadă câtă dreptate avusese Paula când îl sfătuise să nu o șteargă pe Felicia din viața lui și pentru că ultimele cuvinte ale celei din urmă îi amintiseră cât de mult își dorea să facă experimentul cu pricina și cât de recunoscător fusese atunci când primise șansa de avea un laborator întreg la dispoziția lui. Abia aștepta să poată începe munca, își propuse să-i facă a doua zi o vizită profesorului Costescu... .
- Mă bucur să te văd zâmbind !
- Și eu pe tine.
Fata îi zâmbi așa cum știa ea și el începu să râdă. Ea îi urmă exemplul și în scurt timp râsetele lor răsunau în tot apartamentul.