Doamne, Þie îți cer lămuriri, când mut mă așez în genunchi în dreptul ferestrei, iar când ți se pare că plâng, nu fac decât să te rog să înțelegi că suport tot mai greu incertitudinea prezenței Tale. Stau cu ochii închiși și mă concentrez la forma cu care mă amăgesc, dar nimic nu poate înlocui nevoia de Tine.

Din interiorul meu, pleacă ceva în care am pus iluzia că am să te văd în vreun fel, în lumea aceea, în lumea aceasta, sau în ambele lumi, căci n-ai cum să fii Tu cel plecat fără milă. Dar gândurile că pornesc în căutarea a ceva ce ar putea să nu fie, ceea ce de atâta vreme visez, sau, și mai rău, că ar putea să nu fie deloc, mă sperie ori pur și simplu mă fac să plâng, cum numai Tu ai putea plânge, dacă ai plâns măcar o singură dată. Ce bine ar fi să fi plâns măcar un cuvânt. Ar fi primul semn că murim cu folos în lumea în care cei din jur spun că ar fi lumea Ta. Eu nu-i cred. Pentru că au în glas un mister, o convingere de care chiar ei se îndoiesc, iar când le cer deslușirea cărării ce duce la Tine îmi spun să mă rog. Ori, eu refuz să te creez pe Tine după bunul meu plac.

Dacă ești Tu, acolo, după ușa aceea, iar eu sunt nedemn să te văd, primește măcar privirile într-un soi de audiență divină și eu mă voi întoarce la moartea aceasta. Viu sau mort, fără Tine tot mort se numește că sunt, doar că privirile se calcă în picioare întorcându-se fără nici un răspuns. Aș vrea să știu în cine au crezut atâtea generații, ori dacă are vreun rost să ne îndoim genunchii, căci iată ce fac cei din jur. Se apleacă umili sub odăjdiile unora ce zic că vin dinspre Tine cu, toate că niciunul nu știe pe unde te-a văzut; cât despre forma Ta, nu suflă un cuvânt. Aceștia sunt dascălii noștri ce sfințesc cu puteri de care și ei se îndoiesc, aproape tot, chiar și ceea ce nu poate fi sfințit decât doar de Tine.

Toți spun că au vorbit cu Tine in vis, deci când nimeni nu poate vorbi serios, sau când poate auzi orice, iar altora cică tocmai Tu le-ai vorbit când dormeau, deci e clar că nu te puteau auzi. Ce să cred? Să cred că ești Tu atât de fragil pe cât indică slăbiciunile celor ce vorbesc cu mister?

De ce să te ascunzi tocmai Tu? De frica unor pitici orbi? In căutările mele aștept semnul Tău; suntem mulți cei care ne întoarcem de la Tine fără nici un răspuns. Rugăciunea devine un lucru ciudat când in dialogul divin, constat c-am rămas din nou singur.

Nu mă rog ca să-ți cer, ci pentru că vreau să-ți mulțumesc într-un fel, pentru ceea ce sunt. Deși nu sunt atât de fericit in starea aceasta de spirit. Sunt victima credinței fără nici un reper, vinovat că aștept de la Tine; dar cu ceea ce-am avut până acum la-ndemână, n-am găsit nici o cale. Aștept. Aștept ziua când să pot rosti cu certitudine numele Tău. Căci acum ai ajuns o afacere pentru cei ce nici măcar nu doresc să te vadă.

Refuz să pășesc alături de ei. Nu vreau citate prelucrate in laboratoarele iresponsabilității, îmi este de ajuns un singur cuvânt, de la Tine.

Nebunia credinței, ne-a orbit de parcă am fi creația altei rațiuni, altfel nu înțeleg de ce fanatismul a respins uneori Cartea Ta, fie și numai pentru oribilul motiv că a fost tipărită la un alt cult creștin, sau, cum poziția degetelor când îmi fac semnul crucii este esențială, poate chiar mai esențială decât ești Tu însuți?

Și crucea, chiar crucea este obiect de dispută pentru fariseii acestui început de mileniu, ori acest lucru este clar stabilit: crucea a fost aleasă de Tine spre a fi torturat pe simbolul răscrucii de drumuri în care se afla omenirea atunci, moment de cumpănă în opțiunea de a rămâne sau nu împreună cu Tatăl.

Este josnic să trăiești în lupta dintre imperiile credinței derizorii, în care dezvoltarea banalelor fraze rostite de unii, ce au crezut că te văd ori că te aud, fac obiectul nesfârșitelor predici în timp ce Tu, chiar Tu, rămâi mereu departe de ceea ce ești; fără Tine, aici lângă noi, nu este nimic. Decât haosul care ne învăluie și mai tare în mister.

Te primesc Doamne, în sufletul meu, chiar și ca povară, doar să fii Tu, Dumnezeu cel real Nu mi se pare înjositor să umblu în genunchi, oricât ar fi distanța de mare, când, calea pe care pornesc mă duce la Tine. Nu e demn să murim înveliți în mister, să nu știm când plecăm, cine este cel care pleacă și cine este Cel ce rămâne. In trup mi se pare că mai e cineva împreună cu mine, mă gândesc că Tu știi! Altfel cum aș muri, dacă nimeni, din mine, n-ar pleca, chiar atunci pe ușa secretă?

Aș vrea să te uit. Dar vin întrebări care mistuie totul în cale și zic: De câte ori îți lipsește Cel de care te lepezi chiar în clipa aceea? Ce stare ciudată de spirit în afara Ta?! Să nu te poți despărți de cineva cu care nu ai fost niciodată împreună!? Ceva inexplicabil mă leagă acum nu de Tine, ci de absența Ta, din locul în care presupun că ai stat sau din locul în care bănuiesc că ai să vii. Simt că exiști, că mă leagă de Tine ceva, mai presus decât o simplă curiozitate; chiar Tu. Dar nu am nici un semn. Să fi fost Pământul doar un cartier mărginaș în lucrarea creată de Tine? Tărâm al ignoranței prin care treci rar sau chiar deloc, iar eu să te simt doar ca pe un oarecare vecin ?

E mare povară să ai trupul doar pe răspunderea ta. În lumea aceasta suntem chinuiți de întrebări. Și nu mi se pare în zadar timpul pe care îl petrec sperând, ci timpul în care m-am rugat altcuiva, nu Þie. Eu iar mă întorc cu fața-n pământ aplecată, și-ți zic: "Iertare!... Dar vreau să te văd! Sunt prea multe lucruri care par a veni dinspre Tine și prea mari erorile comise de cei care au stat înainte de mine în genunchi.

Am început să cer tot timpul iertare, deși nu știu cui. Dumnezeu, în clipa aceasta este numele dat unui mister despre care se spun lucruri incompatibile cu ceea ce e posibil să fii? în mod confuz, ți se dă în grijă cel mai neînsemnat adevăr. Ori eu caut un Dumnezeu stăpân peste legile lumii. Creatorul misterelor, rezervate nouă spre dezlegare, o înțelepciune din care să se nască tot ce-a fost și urmează să fie gândit, nu păstorul din lumea divină în care cu toții suntem niște miei blânzi sau oi năzdrăvane.

Eu vreau să-ți cunosc adevărata măreție, nu umbra gândirii celor din jur, pigmentată cu leac pentru vicii. Un Tată Ceresc nu poate avea în grijă doar Pământul acesta sau gestionarea inepuizabilelor păcate produse de trupuri flămânde. Doamne, e timpul să te arăți în casa pe care ai construit-o cu puterile Tale! Copiii aceștia vorbesc în numele Tău, despre ei înșiși. în Tine își pun speranțele, cele nedemne de Tine, căci Tu pentru ei reprezinți și ce ei ar fi vrut să fie.

în necunoștință de adevăr, ei cred că Tu ești și ce nicicând nu poți fi, pentru că de-ai fi ceea ce enoriașii îți cer, n-ai mai fi Dumnezeu. Despre câte ai de făcut în universul pe care de acuma îl știu, ei nu spun nimic. De parcă Tu ai fi doar Creatorul lor, iar scopul pentru care ai făcut lucrarea aceasta, un mare mister.

Ei te văd îndreptând tot ce omul poate strica, cu voia sau fară voia lui, ca și când pe om l-ai fi creat ca să ai ce să îndrepți, iar păcatul ca să ai ce ierta.

Apocalipsa, mi se pare de asemenea că nu-ți aparține, în ea se regăsește răzbunarea specific umană de care și copiii din fașă trebuie să se teamă, înainte să fi comis vreun păcat.


Acela ești Tu și rostul lucrării divine? Mă îndoiesc de multe din lucrurile spuse aici despre Tine și Þie iți cer înlesnirea drumului spre cunoașterea Ta.

Sunt convins că dincolo de mistere ești Tu, doar că va mai dura până când te vom putea aborda cu mijloacele noastre in care și rugăciunea poartă viciul firii. Orice nou adevăr ce ar putea completa un vechi adevăr despre Tine este cu minuțiozitate respins, ca Tu să rămâi un mister pentru a cărui deslușire, credincioșii să dea vama celui dintâi.

Pedepsește-i, Doamne, pe cei ce folosesc ignoranța împotriva Ta! Căci ei întârzie împlinirea lucrărilor Tale. Ei sunt păstorii păcatului. Ei duc turma Ta pe cărări ocolite pentru a le sluji interesul. Deconspir și denunț lucrările ce se fac cu păcatul folosirii numelui Tău, căci ei zic: "Veniți după mine căci vă voi arăta calea. Ignorați ceea ce vedeți și ce auziți, dacă ce vedeți sau auziți vă stârnește pofta păcatului!" în loc să le spună "Explorați cu mare atenție tot ce vine nou înspre voi și delimitați-vă de păcat, căci noul ar putea face parte din lucrarea Creatorului vostru." Dar ei zic: "Dumnezeu este totul. El este pâinea și aerul, mângâierea, binele și calea spre adevăr ".

Spre care adevăr? Când tocmai adevărul le este străin! De aceea, din poziția umilinței, mă ridic o clipă răstit și le spun: "Pe Dumnezeu nu aveți dreptul să-l împărțiți intre voi. El este mai mult decât adevărul!

Apoi, cad cu disperare in genunchi și mă rog: "Doamne, arată-te lumii însetate de adevăr, altfel poporul Tău, bea otrava preparată de semenii lui."