Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii, întotdeauna am încercat să trec neobservat, să îmi suport existența departe de priviri iscoditoare… În primii douăzeci de ani am reușit, apoi a trebuit să mă privesc cu sinceritate și să recunosc că nu mă deranja atenția publicului în măsura în care m-aș fi așteptat, ba chiar –și aici recunosc cu stupoare- îmi făcea plăcere. Mă grăbesc, acum trebuie să încep cu începutul cu situația care m-a adus aici, va trebui să-mi mărturisesc întreaga vină care mă apasă și de care nu voi putea scăpa niciodată.

Ploaia m-a trezit cu blândețe, ca întotdeauna. Încerc să nu mă foiesc prea tare pentru că știu că o să trezesc pe cineva și nu am chef de explicații în miezul nopții. Nu. Vreau doar să ascult ploaia, să mă bucur de vântul care împinge câteva picături pe tabla pervazului.

Imagini ciudate se nasc în mintea mea doar pentru a muri la fel de repede precum au apărut. Cu o ciudată claritate îmi văd părinții și nu e un comportament normal pentru că, de obicei, evit să mă gândesc la ei. Imagini din toate internatele prin care am trăit până acum, și au fost câteva, mi se perindă prin fața retinei. Cineva mi-a spus odată că se pare că toată viața mea s-a petrecut într-un internat. Nu i-am dat dreptate atunci. I-am spus că primii șase ani de viață i-am petrecut la țară și au fost cei mai fericiți ani din viața mea. Oare? Adevărul e că nu-mi amintesc nimic, cum aș putea? A trecut atâta timp de atunci…

Un fior îmi cutremură trupul și mă văd nevoit să înfrunt gândurile pe care am încercat să le estompez cu imagini de altădată… Asta e ultima mea seară aici, în patul acesta, în orașul acesta. Vara a trecut și e timpul pentru încă o schimbare.

La prima rază de soare va trebui să îmi fac bagajele și să îmi iau rămas bun de la colegii de cameră. Ei sunt mai mici, ei vor mai rămâne un an…
Mă gândesc la cât o să dureze până îmi termin de înghesuit hainele în cele două valize pe care le am de când mă știu…, nu mult. Că doar nu am cine știe ce garderobă, câteva tricouri decolorate, câteva perechi de pantaloni și câteva bluze pe care le port doar iarna. Astea vor încăpea cu siguranță în valiza cea mică, în cea mare vor fi cărțile. Am multe cărți, toate cumpărate din bani câștigați de mine – unicul fel de bani pe care i-am avut vreodată – și toate citite de mult prea multe ori.

Unii ar spune că sunt un tocilar îngropat în cărți care nu are nici un fel de activitate socială, cu prima parte nu sunt de acord pentru că nu sunt deloc îngropat în cărți dar ce altceva era să fac? Iar cu a doua, oricât de mult mi-aș dori să spun altceva, ar însemna să mint și eu nu urăsc nimic mai mult pe acest pământ decât minciuna.