Cu bateriile încărcate, am mers a doua zi la Tîrgoviște, pentru a participa la o ședință politică, ținută de profesorul Rădulescu Zoner. Aici l-am întîlnit pe fostul coleg de liceu, Mihai Vlad.
- Vlăduț, ce bine-mi pare că te văd ! Ce mai faci, prietene ?
- Nu se poate, tu ești Geo ? Ce faci măi, te-ai apucat de politică?
- Am vrut să-l văd pe profesorul Zoner. Merită să te apuci de politică, știind că întîlnești astfel de oameni.
- Dacă vrei, stai lîngă mine. După conferință mi-a promis că bem o cafea împreună.
Chiar dacă nu am scos prea multe vorbe, am fost încîntat că vreme de o jumătate de oră, am stat alături de domnul profesor.
După ce ne-am despărțit de reputatul istoric, Vlad m-a întrebat dacă nu vreau să merg pe la el.
- Cu mare plăcere, dar nu aș vrea să deranjez, să nu se supere soția ta...
- Nu se supără nimeni, că nu am soție.
Vlad stătea într-un bloc din micro patru, la ultimul etaj.
Abia trăgîndu-mi sufletul, ajungem la ușa apartamentului său.
- Totdeauna ți-a plăcut să privești lumea de sus, Vlăduț !
- Îți place să cam iei lumea peste picior, George.
Intrăm într-o cameră plină de reviste, manuscrise, cărți...
- Geo, scuză dezordinea. Știi cum se spune : casa nemăturată, musafiri așteaptă. Ia loc.
- Mulțumesc. Ridic de jos o revistă, Targoviștea, în format A trei. O răsfoiesc și privirea îmi cade pe colectivul redacțional, unde Vlad era directorul publicației.
- Măi să fie !
- N-ai știut ?! Am și o editură, Macarie se numește.
- Bravo, ce surpriză mi-ai făcut !
- Parcă în liceu scriai și tu poezii.
- Vîrsta , Vlăduț, cînd clocotește sîngele și-apoi, nu puteai să nu te contaminezi de la doamna profesoară Ștefania.
- Mi le arăți într-o zi, cine știe , poate iese un volum.
- Nu m-am gîndit. dar o să-ți aduc ce am, sunt vreo patruzeci de poeme.
- E unu... Mergi cu mine pînă la Săcuieni, la școală? Am să-i las unui prieten, Puiu Drăguțoiu, cîteva cărți pentru niște recenzii în Jurnalul de Dambovița.
- Nu am ce să fac, așa că sunt la dispoziția ta.
Pînă la Săcuieni nu facem mai mult de un sfert de oră. Batem la ușa cancelariei, de unde ne invită să intrăm o doamnă cu alură de baschetbalistă. Ne spune cu amabilitate că Puiu este la ore și ne roagă să luăm loc. Mănîncă în continuare semințe dintr-o pungă, fără să ne dea prea multă importanță. La urma urmei, este și aceasta un mod de a asimila cultura. Îi dăm cărțile lui Puiu și ne întoarcem spre oraș. Pe drum îi spun lui Vlad:
- Ca lumea profa din cancelarie. O cunoști ?
- O cheamă Lena Trandafir și e învățătoare, nu e nici măritată. Tot crai ai rămas !...
- Arată bine. Ce e frumos și lui Dumnezeu îi place, parcă așa se zice, nu ? Poate ai un număr de telefon...
- Þi-l dau cînd ajungem acasă.
Nu mai urc, îl las pe Vlad în fața blocului.
- Mă bucur tare mult că ne-am văzut, Vlăduț !
- Și eu. Adu-mi poeziile pînă la festivalul Eminescu, la care o să vină și maestrul Cezar Ivănescu. O să mă uit pe ele și dacă sunt bune, îl rog să-ți facă o prefață. Ar fi o ocazie nemaipomenită!
- Sincer, nu am asemenea așteptări, dar o să ți le aduc cît pot de repede. Am și niște desene interesante, făcute de un prieten, Cornel Ionescu, după aceste poezii. Dacă mă gîndesc , ar putea ieși un volum interesant, bineînțeles dacă trece de „cenzură”!
- Nu fi rău ! Așteaptă-mă să-ți aduc numărul de telefon. Cobor imediat.
Mi-am notat numărul și a doua zi pe la zece sun la școală. Îmi răspunde o doamnă.
- Aș dori să vorbesc cu domnișoara Lena.
- Este la ore.
- O puteți chema la telefon, vă rog ?
De data aceasta îmi spune cu o voce plictisită :
- Așteptați...
După cîteva minute, aud în telefon o voce sfioasă :
- Alo, cine este la telefon ?
- George Cristea sunt...
- Cine ?
- George Cristea, am trecut ieri pe la școală cu Mihai Vlad, poate vă mai amintiți...
- A, da , iertați-mă, am auzit că a fost ieri în școală, ce s-a întîmplat ?
- Nimic... vroiam să mai stăm de vorbă...
- Să mai stăm de vorbă !? Unde, la telefon ?...
- ... nu, nu la telefon, poate ne putem vedea în oraș, vreau să vă arăt niște poezii, Vlad mi-a spus că vă place poezia, sunt creații proprii...
- Mă faceți curioasă, dar în același timp trebuie să vă spun și că aveți ...
- ... tupeu, nu-i așa ?...
- Dumneavoastră ați spus-o!
- Acum că ne-am cunoscut, cît de cît, ce spuneți ?
- Întotdeauna este nepoliticos să refuzi o invitație. Puteți veni să mă luați de la școală ?
- Sigur. Spuneți-mi la ce oră .
- Mîine pe la unu, e bine ?
- E bine domnișoară. Sper că nu v-am deranjat prea tare.
- Astăzi mărturisesc, a învins curiozitatea.
- Atunci, pe mîine. Sărut mîna.
- La revedere !
A doua zi eram în fața școlii de la Săcuieni, la ora unu fără cîteva minute.
Aud soneria care anunța recreația și îl văd venind spre poartă pe Puiu Drăguțoiu, însoțit de o domnișoară înaltă, subțirică, purtînd pe cap o șepcuță. Parcă nu este cea din cancelarie, dar îmi zic că de vină e distanța prea mare.
- George, ți-am adus-o, vezi să ai grijă de ea, îmi spune Puiu.
Sigur nu este profa din cancelarie.
- E pe mîini bune, Puiu.
În drum spre Targoviște ne amuzăm amîndoi de felul în care ne-am cunoscut.
- În cancelarie a fost Laura, profesoara de biologie, îmi spune Lena, dar Vlad a cam încurcat numele.
- Cine știe, poate așa ne- a fost dat să ne cunoaștem. Sunt bucuros că am cunoscut o fată drăguță.
- Ai adus poeziile, sau și asta a fost o păcăleală ?
- Nu, poeziile sunt în acest plic. Am adus și desenele.
- Știi că am făcut desenul la școala de artă populară, la clasa pictorului Mihai Șerbănescu?
- Atunci sunt pe mîini bune .
O inimă mare pentru poezie ai, un mod profesionist de evaluare a desenelor , deasemenea, aștept concluziile...
-
-

-
-
-
-
.