Am dictat straniu si am ajuns copil. In lumina imi aprind lumina si privesc nepasatoare cum ard gazl de pomana. N-am realizat cum de pe masa am ajuns cu fundul pe scaun, pentru ca acum sa ma vad mancand in picioare si de ce n-ar fi asa… pe picioarele mele ma pot baza, le pot controla si pot traversa, daca vreau si trecerea de pietoni ca sa ajung dincolo de strada. Strada aia cu masini multe, cu faruri aprinse, dar fara claxoane. Dar eu imi voi cumpara unul – pentru ca pot si pentru ca vreau sa claxonez eu in mijlocul lor… dar nu am stabilit ziua. Si ca sa fiu ferma imi voi lua pe mine acei pantalonasi de blugi, usor invechiti, dar in care ma simt comod, si bluzita decoltata. Nu pot insa doar asa… imi voi prinde si parul in coada. Pana la urma de ce-as strabate negreala pentru niste amarate de faruri?! Privesc atunci pe geam si de la inaltime ma simt puternica. Sunt atatea caramizi sub mine si atata beton incat nu stiu daca ceva m-ar putea… dezechilibra. Si ma uit in geam; ma vad in intuneric si incerc sa inteleg – prin geam eu puteam sa vad frunzele scate cum cad din copaci si acele bradutului cum nu, dar acum bezna imi reflecta chipul in el. Pasesc pe gresia rece si vad o silueta. E aceeasi cu care ma joc zi de zi… dar da, niciodata intre masini. Ea imi spune ca parul meu nu-i prins, dar eu asa il simt. Imi aduc aminte si acum ca l-am infasurat de doua ori. Exact asa cum facea mama dupa ce imi ma spala si ma pieptana. Ba nu. Inainte ma smotocea cu prosopul ala alb. Si azi ma simt coclosita insa parul meu… cred ca mai bine il desprind. Ea are dreptate – de ce sa fie decolteu daca nu e o culoare vie?!
Siluetele se inmultesc treptat si le ascult de-aici pana cobor si le inteleg… pe rand… aleator. Ce-ar fi sa ies afara, pana la urma si de o data rad – cald, dar si senin, banal. Pasesc molatec, cu calm din scara si-ncep sa rad haotic, cu mare foc. Obrajii mi se aprind si parca-i vis sau chiar cosmar. Ploaia torentiala ma lovise, eu fug, dar se intampla sa clipesc. Ma bucr ca am coborat si tot banalul a trecut… senin-ploaie, cald-ud. Topai ca o nebuna si nu imi pasa ca ma stropesc, ca nu vad gropile, nu-mi scot de pe chip acel zambet chiar daca eu cad in prostia mea si ma lovesc; si-apoi cu sange topit in apa, iar plec, imi netezesc picioarele cu noroi si dau un ”Buna!” din tot sufletul – sunt ele… cele multe… siluetele mele. Nu m-am bandajat nici pana acum, dar tip si-mi pun piedica-n zbor aterizand sub cracul celui care avea sa cada. El a ramas un simplu ud, nimic mai mult. Ai lui nu o sa-l certe si va putea iesi iar maine sa ma vada. Nu plec cu fruntea sus, le dau si guma de mestecat, dar starng ambalajele; le colectionez caci intro zi pe toate le voi recicla si voi privi in zare cum sutele de chestii colorate se vor transforma. Ma vad deja in raze, delicioasa, chiar asa cu tot cu taieturi si asta ma face sa zambesc, dar daca cerul s-ar deschide din culoarea lui, eu m-as simti cu totul lacrimand pe-un umar… de camasa… doar la rastimpuri imbracata. Am experimentat atatea in lume, iar acum sparg toata sticla… sa se duca ghinionul. Acum fac puncte ……………………………………………………………….. si mai pot continua caci sunt nervoasa pe mine; blocul cu caramizi si betonul cu tot l-as lua in piept caci snt pternica si… Nebuna, da. Cum sa faci mai multe puncte decat litere poate avea un cuvant?! Nu stiu multe, dar conturate prind forma si chip si la bratet e multa treaba de rezolvat. O floare de certat, un pom de mirosit, un moloz de suflat, un cer de poluat… firesc si natural in culmea mea de creativitate oarba, omeneasca pe care doar o simt si chiar o fac. Dar daca o banca ar merge spre mine m-as aseza pe ea. Dar daca un fluture s-ar pune-n palma l-as saruta sa-nvat sa prind viata. Dictez cuvinte, ma palmuiesc cu fapte, rog sa vad inmugurirea in zilele de primavara si simt copilul cum deschide ochii sub acelasi corp insa sub cerul pe care il vad si ei.