Tătăl meu a făcut școala militară la Oradea și are gradul de sublocotenent în rezervă. Acum regretă că nu a rămas în armată. „ Eram azi, cel puțin colonel “, zice de multe ori cu amărăciune. A trebuit să vin acasă, la pămînt și acum mă uit la el. M-am săturat de navetă, de nopțile pierdute. „ Cel puțin voi să învățați , să aveți o viață mai ușoară". A auzit că la comisariat lucrează un fost camarad de-al său, Preda Mincu.
- O să trec mîine pe acolo. Cine știe, poate ne ajută, eram buni prieteni în școală.
L-a condus în biroul său un soldat de la poartă.
- Domnul maior Preda ?
Acesta s-a uitat lung la el cîteva clipe, apoi a exclamat :
- Voicule , tu ești măi ? Bă ce surpriză îmi faci. De cînd nu ne-am mai văzut noi ?
- Păi să fie vreo douăzeci de ani...
- Cum a trecut timpul bă ! Ia spune-mi , tu ce faci, cum e în civilie ?
- Mă descurc. Uneori mai bine, alteori mai puțin bine...
- Unde lucrezi ?
- La UPET.
- În oraș ? Te-ai mutat aici , faci naveta ?
- Da, asta mă omoară. Iarna mai ales. Cînd e zăpada mare și nu mai pot merge pe bicicletă, trebuie să merg pe jos vreo șase kilometri, să mă scol de la patru dimineața ca să prind trenul...
- Ai dreptate măi, e greu, deh... dacă n-ai rămas în armată.
- Trebuia să fie cineva și la coarnele plugului.
- Tu erai făcut pentru armată, Voicule, dar așa a fost să fie. Ne urmăm fiecare destinul... Copii ai ?
- Doi... doi băieți. Unul se încorporează peste cîteva zile... De-asta am trecut pe la tine, am auzit că lucrezi la comisariat și am zis că poate mă ajuți și-l dai mai aproape de casă...
- Mă, nu-ți promit nimic, dar o să fac tot ce-mi stă în puterile mele. Să nu te superi pe mine dacă n-o să iasă cum vrei tu. Crede-mă , nu depinde numai de mine.
- Lasă Preda, nu te mai scuza, știu că o să faci tot ce-ți stă în putință. Acum nu te mai rețin. Mă bucur că m-ai primit și am putut sta de vorbă.
- Și eu mă bucur, prietene, pentru că m-ai făcut să retrăiesc multe clipe frumoase din tinerețea noastră.

Ne-am adunat în curtea comisariatului, cred o sută de recruți. Majoritatea trăgeam după noi cîte o valiză de lemn ticsită cu mîncare, pastă de dinți, săpun, aparatul de ras, ciorapi groși...
Îl am lîngă mine pe fostul coleg de generală, Sandu Constantin.
- Ce zici Săndele, o s-avem noroc?
- Ce-o vrea ăl de sus, Geo. Tu mai ai față de vînător de munte, dar eu cu statura mea de unu și șaizeci. S-or îndura de mine.
- Așa colega, aruncă-mă la vînători...
N-am apucat să-l mai tachinez pe Sandu, că a ieșit un ofițer și a început să strige o listă.
- Cei care își aud numele, se încolonează în față. Vor merge la UM O1256 Transmisiuni, Măgurele :
- ... Constantin Sandu .. Cristea George....
Răsuflu ușurat, voi merge în București ! Cu o permisie de o zi, am timp să ajung pînă acasă și să mă și întorc în aceeași zi la unitate. Prietenul tatei își făcuse datoria.
După două ore de mers cu trenul, am ajuns pe înserate la cazarmă. Aici am fost repartizat la batalionul doi radio, compania a treia. Pe Săndel l-au dus la compania a patra, a aceluiași batalion.
Ne-am încolonat cîte doi, așteptîndu-ne rîndul la tuns zero. Am scăpat repede de podoaba capilără, urmînd să mergem la baie După ce ne-am lepădat și de ultimele năravuri ale civiliei, ne –am pus pe noi hainele militare. E sfîrșitul lunii octombrie și am primit uniforma groasă, de iarnă. Pentru că nu-l mai vedeam pe Sandu , am început să-l strig :
- Săndele, unde te-ai băgat măi ?
- Ce-ai mă de urli așa, nu vezi că sunt lîngă tine.
- Tu ești măi ? Ce față ai cu căciula pe cap ! N-o simți cum se rotește pe capul tău ?
- Asta am primit de la magazie. A zis plutonierul de acolo, că îmi dă una mai mare, s-o am și la anul.
- Semeni perfect cu soldatul Șvek, crede-mă.
- Crezi că tu arăți mai breaz ?